Iniţial, titlul lucrării m-a făcut să cred că aceasta înglobează o reflecţie strictamente juridică, însă, după lecturare am sesizat o îmbinare perfectă de materiale ce ţin de domeniul istoriografic, valoric şi funcţional. Nu au fost ignorate nici reflecţiile despre previziuni şi perspective, într-adevăr reale şi care se referă la sistem. Culegerea reiterează internaţionalismul Uniunii Europene şi rolul acesteia în managementul interdependenţei globale.

Dimensiunea axiologică este reflectată de subiecte privind identitatea europeană în general în perioada pre şi post-Tratat, precum şi de studiul de caz referitor la România şi extinderea estică în cadrul valoric al Uniunii. Aspectul juridico-funcţional este valorificat prin abordările ce se referă la instituţii europene, integrarea instituţiilor locale în domeniul de referinţă european, parlamentarism. De o importanţă deosebită se bucură subiectele economice remarcate prin obiectivul competitivităţii globale şi impactul acestuia asupra politicilor locale, precum şi dezbaterile privind adoptarea monedei Euro de către România.

Un alt domeniu de referinţă analizat în culegere vizează politica de vecinătate a UE şi impactul Tratatului de la Lisabona asupra acesteia. Aici identificăm şi un studiu de caz despre integrarea europeană a Republicii Moldova şi impactul Tratatului asupra acestui proces.

Culegerea este realizată într-o manieră academică, dar analizele sunt destul de accesibile pentru publicul larg. De aceea, cartea poate servi nu doar ca material auxiliar pentru cei versaţi în tematica culegerii, dar şi pentru cei care doresc să cunoască sau să asimileze cunoştinţe de bază despre subiectul Tratatului de la Lisabona. Totodată, materialele culegerii sunt utile pentru realizarea unor teze ştiinţifice, suporturi de curs pentru studiile universitare, de masterat sau chiar de doctorat, precum şi pentru actorii instituţionali implicaţi în procesele de integrare şi cooperare cu structurile Uniunii Europene.

drd. Dorian Bodiu,

Institutul de Integrare Europeana şi Ştiinţe Politice,

Academia de Ştiinţe a Moldovei

În 2011, România este o ţară mai puţin performantă din punct de vedere economic şi este criticată anume pentru persistenţa problemelor recurente: corupţia, lupta împotriva crimei organizate, independenţa justiţiei, dar şi problemele aferente minorităţii Rome care au ricoşat vara trecută în Franţa, după ce au fost evocate cu ceva timp mai înainte în Italia.

De fapt, anume din cauza problemei Romilor, începînd de la mijlocul anului 2010, România este arătată cu degetul: Germania, Franţa şi Finlanda s-au situat pe poziţia de a nu permite includerea României în spaţiul Schengen. Reamintim că acest spaţiu permite libera circulaţie a tuturor cetăţenilor statelor-membre, armonizarea controlului frontierelor externe şi realizarea unei cooperări eficiente în domeniul juridic şi poliţienesc. La ora actuală, frontierele Schengen nu se suprapun cu frontierele Uniunii Europene: unele state (cum ar fi Marea Britanie sau Irlanda) au dorit excluderea lor din zona Schengen, unele state ne-membre fac parte din acest spaţiu (Islanda şi Norvegia), iar alte state sunt în aşteptare în această privinţă… Astfel, Bulgaria nu se află într-o poziţie mai bună decît Romînia pentru a accede rapid la acest spaţiu, ceea ce este sinonim cu integrarea completă în cadrul Uniunii Europene, la fel ca şi aderarea la zona euro.

Toate acestea nu pot sa nu aibă o impact pentru Moldova. Declaraţiile Ministrului francez al afacerilor europene, Laurent Wauquiez, care stigmatiza la începutul anului faptul că „75% din imigrarea ilegală spre Europa trece prin această parte din sud-estul Uniunii Europene”, nu au fost făcute pentru a linişti lumea. Dincolo de întrebările ce le generează această cifră, nu se vede cum ar putea România avea o geografie mai favorabilă, decît cea de astăzi: anume din cauza faptului că este situată pe rute de tranzit, România este un stat important şi este necesară cooperarea la toate nivelurile. Nu toate criticile faţă de România sunt injuste, însă ele nu pot înlocui politica: miza este anume de a lucra cu România şi, în special, pentru români. Investiţiile masive efectuate în vederea securizării frontierelor externe, orientate atît spre modernizarea echipamentului, precum şi spre instruirea poliţiei de frontieră, se pare că au convins parţial Comisia, dar nu şi toate statele-membre. Unele dintre ele se alarmează din cauza reducerii considerabile a salariilor vameşilor români, fapt care-i va putea provoca să caute alte surse de compensare, paralel cu reducerea bugetului Agenţiei naţionale pentru integritate (anti-corupţie).

Faptul că Bucureştiul este în vizor creează în mod evident dificultăţi şi pentru Chişinău. În Moldova problema Romilor nu este la fel de acută: de fapt, aici Romii constituie un grup minoritar foarte restrîns, prezent în special în nordul ţării. Adevăratele probleme în cadrul UE legate de migraţie se plasează în deosebi la nivelul frontierelor greco-turceşti şi bulgaro-turceşti. În pofida acuzaţiilor de porozitate, frontiera moldo-ucraineană sau problema transnistreană nu prezintă, cu certitudine, acelaşi potenţial de destabilizare. Destituirea directorului vămilor româneşti la 10 februarie, de rînd cu anchetarea a cîtorva zeci de vameşi români care lucrează în diferite puncte ale frontierei cu Moldova, denotă importanţa mizei. Criticile, care nu-s întotdeauna fără temei, la adresa României au în realitate tendinţa de a slăbi poziţia vecinilor din Europa Orientală, în special în ceea ce priveşte acordurile de liberă circulaţie.

Să sperăm că desemnarea noului ministru al afacerilor externe în Franţa, Allain Juppé, care este mult mai apreciat la Quai d’Orsay decît predecesorii săi, va constitui o oportunitate pentru domolirea relaţiilor franco-române la o etapă, cînd toate privirile se întorc în special spre sudul Mediteranei. Şi dacă este cazul de a actualiza Parteneriatul strategic semnat de Preşedinţii Sarkozy şi Băsescu în februarie 2008, este de dorit ca dincolo de problema incluziunii Romilor şi cea a spaţiului Schengen, să fie abordat şi cazul Moldovei, iar aceasta este de dorit să fie în termeni pozitivi. Asemenea lucru ar fi deosebit de binevenit la etapa, cînd se încep pregătirile pentru preşedinţia poloneză care nu-şi ascunde interesul faţă de ţările Parteneriatului Estic.

Florent Parmentier, doctor în ştiinţe politice, este director de programe şi profesor la Sciences Po Paris şi vice-preşedinte al Asociaţiei « Les Moldaviens » (www.moldavie.fr). Recent a publicat cartea “Moldova. Atuurile francofoniei”, Chisinau, ARC, 2010.

Convorbire cu prof. univ. dr. Vasile Puşcaş, fost negociator-şef al României în perioada de preaderare la UE, fost ministru pentru Afacerile Europene

Consiliul European de toamnă s-a terminat, cum s-ar spune într-o formulă neacademică, „în coadă de peşte”. Elementele strict informative, în limitele surselor oficiale, au fost prezentate în ziarul nostru la timpul cuvenit. Deşi n-au trecut prea multe zile de la încheierea Summit-ului, o serie de ecouri din presa internaţională, ca şi observaţiile directe ale unor personalităţi care au luat contact cu autorităţile de la Bruxelles, între care şi interlocutorul nostru de astăzi, permit să se constate că discuţiile nu au adus clarificări suficiente, inclusiv în sfera de preocupări care prezintă cel mai mare interes pentru România. Ne referim aici la o serie de aspecte legate de conexiunea dintre Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional în derularea Acordului stand-by, la evaluarea modului în care au fost îndeplinite angajamentele la nivel guvernamental, la problema atât de complicată şi delicată a rromilor, ca şi la pericolul de a primi sancţiuni în legătură cu o gamă destul de variată de domenii, de la Justiţie până la potecţia mediului.

La unele dintre acestea ne vom referi, în continuare, sub semnul expertizei unei personalităţi care şi-a legat numele de ansamblul procesului de integrare europeană a României.

Teodor Brateş: Domnule profesor, intervenţiile dumneavoastră pe temele integrării europene a ţării noastre tot mai frecvente în ultimul timp – şi în acest sens relev satisfacţia noastră, a celor de la „Economistul”, de a le prezenta cititorilor – ne duc la ideea că vă preocupă, în cel mai înalt grad, prevenirea unor derapaje şi, totodată, fructificarea unor oportunităţi care să ne permită să nu mai fim „oaia neagră” a comunităţii din care am dorit cu atâta ardoare să facem parte.

Vasile Puşcaş: Aţi sesizat corect scopul demersurilor mele, iar în această privinţă nu am de adăugat nimic..

T.B.: Această precizare îndreptăţeşte propunerea de a intra direct în subiect. Acum se pregăteşte proiectul de buget al Uniunii Europene pentru exerciţiul de după 2013. Nu cumva prin comportamentul autorităţilor de la Bucureşti se accentuează pericolul de a nu avea parte de o finanţare consistentă, exact în perioada decisivă a procesului de consolidare a poziţiei României în calitate de stat membru al UE?

V.P.: Într-adevăr, ne aflăm într-o perioadă extrem de importantă când se fac – cum se spune – „marile jocuri” bugetare. Există, inevitabil, în asemenea perioade, o concurenţă acerbă, ceea ce este, până la un punct, perfect normal. De aceea se impune nu numai o participare activă, calificată, la discuţiile care au loc în prezent pe tema viitorului buget comunitar, ci şi o întărire semnificativă a capacităţii de negociere.

T.B.: Tocmai pentru că vă referiţi la acest punct nevralgic, vă rugăm să abordaţi, în continuare, un element esenţial al poziţiei de negociere, şi anume modul în care ne respectăm cuvântul dat.

V.P.: Este chiar aspectul pe care doream să-l tratez cu precădere.

T.B.: Vă rog…

V.P.: Nu putem eluda, sub niciun motiv, modul în care suntem percepuţi, în special la Bruxelles. Nu putem, deci, să ne facem că nu observăm că, în ultimele luni, s-au înmulţit vocile de la sediul UE şi din capitalele statelor componente, care afirmă că România nu-şi ţine promisiunile faţă de Uniunea Europeană şi membrii ei. Şi mai grav este că aceste percepţii s-ar putea transforma într-o manieră comportamentală, cu efecte dezastruoase în procesul decizional european sau/şi internaţional. Ferestrele de oportunitate deschise ţării noastre de aderarea la UE s-ar putea opaciza, iar procesul restructurării sistemului internaţional postcriză ne-ar putea poziţiona într-un cotlon obscur al viitoarelor evoluţii regionale şi globale. Relaţiile noastre internaţionale ar putea excela doar în acorduri cu FMI, adică de debitor-creditor! Ceea ce n-ar fi deloc de dorit.

T.B.: S-ar impune să se contracareze situaţia pe care o evocaţi, în deplină cunoştinţă de cauză.

V.P.: Ar fi dificil, dacă nu chiar imposibil de contraargumentat asemenea percepţii, ştiind că decizionalul politico-statal de la noi a pus în arhivă Tratatul de Aderare a României la UE, imediat după ce l-a semnat. În politica internaţională şi dreptul internaţional există un principiu care defineşte comportamentul statelor şi conducătorilor lor prin modul cum se raportează la tratate şi angajamente internaţionale.

Or, recent, chiar un membru al cabinetului de la Bucureşti recunoştea public faptul că guvernele care s-au succedat după semnarea Tratatului de Aderare nu au îndeplinit între alte angajamente pe cel care se referă la modernizarea sistemului energetic. Este vorba de o perioadă de tranziţie, respectiv de un interval pe care România şi l-a asumat şi pe care UE l-a acceptat, în vederea scutirii contribuabililor români de costuri mari pentru eficientizarea energetică. Mă limitez la acest element, suficient de concludent pentru ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă. Recunoaşterea păcatului nu înseamnă, însă, iertarea lui şi a păcătosului! Şi aceasta pentru că angajamentul asumat prin Tratatul de Aderare era, în fapt, o obligaţie de gospodărire raţională a bugetului public, de a oferi cetăţenilor români produse şi servicii publice, plătite din banii lor!

T.B.: Din păcate, exemplul nu este singular. Tocmai de aceea tema abordată – aşa cum aţi reamintit şi dumneavoastră – prezintă un interes major pentru fiecare dintre noi.

V.P.: Aşa este. Se pot menţiona numeroase documente ale UE care constată că România nu-şi respectă angajamentele în relaţia cu partenerii comunitari. Se înmulţesc şi ecourile aceluiaşi tip de mesaj în capitalele statelor europene. Un comportament similar este înfăţişat opiniei publice chiar din interiorul instituţiilor statului român! Nu este firesc, în aceste circumstanţe, să ne întrebăm şi noi, în acelaşi timp cu cei menţionaţi anterior, ce fel de stat român mai există?! De ce-i sunt pervertite destinele, cine şi când va deconta păcatele iresponsabilităţilor contemporane? Generaţiile tinere? Tinerii au alte aspiraţii şi, ca semn de protest, dar şi ca soluţii individuale, părăsesc ţara şi se îndreaptă spre cele patru zări! Vârstnicii? Ei au sentimentul perpetuu că au fost generaţii „de sacrificiu” şi nu vor decât sursa supravieţuirii ca persoane! Nu mai rămâne decât ca înşişi componenţii actualului sistem politic să aibă curajul răspunderii, chiar şi în ultimul ceas, pentru păcatele faţă de statul român şi cetăţenii lui. Ceea ce nu înseamnă o rezolvare, dar măcar s-ar ivi şansa curăţirii spaţiului public şi apariţiei unor actori politici dedicaţi binelui public şi ţării.

T.B.: Mesajul dumneavoastră, asemenea unui semnal de alarmă, s-ar impune să fie receptat nu numai la întreaga lui însemnătate politică, economică, socială şi morală, ci şi ca unul care impune măsuri de maximă urgenţă.

V.P.: Aprecierea este corectă. Factorul timp capătă o însemnătate decisivă. România a obţinut, la negocierile de aderare la Uniunea Europeană, cele mai numeroase perioade de tranziţie, cuprinse în Tratatul de Aderare, şi probabil cele mai sensibile. E necesar să reamintim că pe parcursul procesului ratificării acestui tratat, parlamentele unor state membre au reproşat CE şi Consiliului European că au acordat ţării noastre aceste facilitări, care aveau drept obiectiv o cât mai bună pregătire internă, cu gradualizarea cheltuielilor şi investiţiilor publice. Din fericire, cei care se opuneau facilitărilor respective nu au avut câştig de cauză. Dar, din nou, din păcate, cetăţenii români nu au devenit beneficiarii lor, deoarece guvernele României nu prea au ţinut cont, aşa cum am văzut, de perioadele de tranziţie incluse în Tratatul de Aderare. Nici cele pentru agricultură şi mediu, obţinute numai prin dificile eforturi, nici pentru infrastructură şi energie şi nici chiar cele financiare.

T.B.: Adică nu stăm deloc bine, iar necesitatea de a recupera restanţele a devenit mai mult decât stringentă.

V.P.: Se cuvine să prezentăm lucrurile la dimensiunile lor reale. Acum, în contextul crizei economico-financiare şi guvernărilor haotice din ultimii ani, rămânerile în urmă vor fi mult mai greu de eliminat şi cu mult mai costisitoare. Numai că, la aceste probleme, pe care autorităţile ar fi trebuit să le transforme în beneficii pentru cetăţeni şi ţară, s-ar putea adăuga şi costurile necredibilităţii şi impredictibilităţii statului, prin nerespectarea angajamentelor şi neasumarea responsabilităţilor din relaţiile cu UE şi comunitatea internaţională.

T.B.: De aici şi urgenţele la care v-aţi referit. Ele se cer incluse pe agenda politică, dacă nu vrem să ne ratăm, în continuare, şansele. S-ar putea considera că aceasta reprezintă şi concluzia convorbirii noastre?

V.P.: Evident.

Sursa: Economistul

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).

În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este “dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine “în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

     Ce pays de quatre millions d’habitants, situé entre la Roumanie et l’Ukraine, se trouve en effet en proie à une crise extrêmement grave, que l’Union européenne ne peut ignorer. L’idée qui vient spontanément à l’esprit en regardant les manifestants de Chisinau est celle de la vague de ” révolutions colorées “, que l’on a observée en Géorgie (2003), en Ukraine (2004) et au Kirghizistan (2005). Dans les différents cas, des élites corrompues ont été contraintes de rendre le pouvoir après des élections reconnues comme impropres, sous la pression de manifestants, beaucoup venant de manière spontanée. Néanmoins, il paraît difficile de recourir à cette grille de lecture ici. Il existe par exemple deux différences majeures avec la situation ukrainienne en 2004. Tout d’abord, l’OSCE a reconnu immédiatement dans le cas présent la légitimité des élections. Or, ce qui a donné de la légitimité aux manifestants de 2004 était précisément le fait de pouvoir s’appuyer sur un organe extérieur dénonçant les fraudes. Ensuite, le rapport de force entre la majorité et l’opposition n’est pas encore clair : le parti communiste draine une bonne partie de l’électorat sur son nom, et dispose de réels soutiens dans la population ; l’opposition, pour sa part, n’a pas réussi à s’unir pour ces élections, malgré une tentative à l’hiver 2008.

      Les manifestations ont connu des débordements, et témoignent du constat suivant : si la Moldavie a évité jusqu’à présent des excès d’autoritarisme comparables à la Russie ou la Biélorussie , elle n’a pas réussi à mettre en place les réformes nécessaires pour l’Etat de droit ou à démocratiser son système politique. Au-delà de l’actualité la plus brûlante, toujours fluide et insaisissable, nous entendons donner ici les lignes d’interprétation de ce qui est en train de s’y jouer actuellement. L’UE, seul acteur crédible dans cette situation auprès de l’ensemble des protagonistes, se doit de réagir plus vigoureusement qu’elle ne l’a fait lors des premiers jours de la crise.

 1. Les fondements de la crise

      La crise actuelle prend ses sources dans un système politique polarisé, et dans un contexte économique largement paupérisé.

      La République de Moldavie est un régime parlementaire (depuis 2000) et multipartite. Parmi les principaux partis, on retrouve le parti communiste, qui a été recréé en 1994 ; il est assez loin d’être monolithique, dans la mesure où l’on trouve schématiquement une “vieille garde” marginalisée, un certain nombre de réformateurs (comme Marian Lupu) et un grand nombre d’affairistes autour du président Voronine. Par contraste, les partis d’opposition mobilisent une intelligentsia urbaine ainsi que la jeunesse. Ainsi, la capitale est actuellement dirigée par le maire Dorin Chirtoaca, un libéral dynamique d’une trentaine d’années. Il convient de remarquer que le vif clivage droite – gauche ne se cristallise pas en Moldavie autour de questions économiques (les communistes peuvent proposer un programme libéral sur le plan économique, et la droite une plateforme sociale), mais ethnoculturelles – la droite étant traditionnellement pro-roumaine, alors que la gauche en est méfiante (et pro-russe). Ce n’est donc guère étonnant de voir le Président Voronine dénoncer une ingérence roumaine (il l’a fait lors de précédentes crises internes, comme en 2002), et les manifestants tenir des drapeaux roumains. Cette crise est l’illustration de cette polarisation, mais on ne peut l’y réduire. Une partie de sa population, particulièrement la jeunesse, s’identifie directement au pays d’une nation voisine – la Roumanie , avec lequel elle partage une langue et des références culturelles. Ce fait est particulièrement visible dans les manifestations après le 5 avril, où les drapeaux roumains fleurissent aux côtés de ceux à douze étoiles. Néanmoins, si les enjeux ethnoculturels étaient centraux dans les premières années de l’indépendance, c’est dorénavant les questions économiques et sociales qui préoccupent le plus les citoyens.

      En effet, le mécontentement de la population – et de la jeunesse – se comprend à travers l’étude de la situation économique du pays. Entre 1991 et 2000, la richesse par habitant a été divisée par quatre. Cette paupérisation a entraîné une vague migratoire sans précédent, puisque les estimations mentionnent jusqu’à un million de travailleurs saisonniers, souvent illégaux. Les transferts de fonds représentent près de 40% de la richesse nationale, ce qui en fait le deuxième pays receveur au monde par rapport au PIB. Les activités agro-industrielles ont chuté du fait de la perte de marchés post-soviétiques, et de la difficulté d’exporter vers les marchés européens en raison des normes sanitaires et phyto-sanitaires. En outre, une grande partie des industries se trouvaient en Transnistrie, région sécessionniste de la Moldavie depuis 1990, où un conflit a éclaté en 1991-1992. Bien sûr, la croissance est repartie depuis 2000, et l’investissement augmente depuis trois ans, mais la population reste globalement mécontente de son niveau de vie, puisque l’augmentation des richesses a connu une répartition inégale et s’est accompagnée d’une très forte inflation.

 2. L’Etat de droit en Moldavie : un impératif européen

      Il n’appartient pas à l’UE de juger des questions nationales en Moldavie, c’est-à-dire de se prononcer sur le “débat roumain” interne à ce pays. Cela relève du choix des citoyens moldaves eux-mêmes. En revanche, la promotion de l’Etat de droit fait partie des objectifs principaux de la politique européenne de voisinage ; l’Etat de droit est une valeur fondatrice de l’Union, une part de son identité et de son message. Or, la crise actuelle résulte des dysfonctionnements de l’Etat dans ses relations avec la société. Ils sont multiples, et appellent symétriquement une demande d’Etat de droit ; pour simplifier, nous mentionnerons le respect du scrutin, la défiance envers les institutions étatiques (comme la police) et la corruption des élites.

      Premièrement, l’Etat de droit concerne les élections à proprement parler. Selon des membres de l’opposition, l’OSCE a cette fois-ci procédé à cette reconnaissance bien trop tôt. Lors de la campagne électorale, les médias publics ont outrageusement favorisé le pouvoir en place. Plus encore, les accusations de l’opposition portent sur les fraudes lors du scrutin. L’utilisation de la “ressource administrative” pour remporter les élections est dénoncée vivement par l’opposition : inclusions dans les listes des votants décédés, votation multiple en base des fiches d’identité plurielles et des listes supplémentaires dans plusieurs bureaux électoraux, doute sur la validité des observateurs dans les zones rurales, peu de bureaux de vote à l’étranger, etc.

      Deuxièmement, l’Etat de droit fait signe vers des institutions encadrées par la loi. De ce point de vue, la méfiance entre la police et la population a également nourri le ressentiment au sein des manifestants. La police est l’une des institutions dans lesquelles les Moldaves ont le moins confiance. Le harcèlement contre l’opposition jette l’opprobre sur l’ensemble du ministère de l’intérieur. Pour beaucoup, le ministère agit comme une aile coercitive du gouvernement communiste, plutôt que comme une institution indépendante. Les détentions arbitraires et les mauvais traitements renforcent la détermination des manifestants, et multiplient les risques d’incidents. De même, l’adresse du Président Voronine aux universités et directeurs d’établissements scolaires de Chisinau le 8 avril, les enjoignant de surveiller étroitement lycéens et étudiants, l’intimidation physique à l’encontre de la jeunesse suite aux premières manifestations, tout ceci est parfaitement inacceptable, et se doit d’être dénoncée par l’UE.

      Troisièmement, il existe de la part du pouvoir en place une volonté de capter les ressources, de garder une rente de situation. En effet, les manifestants, tout autant que l’opposition, dénoncent la corruption régnant au plus haut niveau de l’Etat, tournant notamment autour du désormais ancien Président. Le souhait de Vladimir Voronine de garder une place importante au sein de l’exécutif (peut-être en tant que Président du Parlement), après ses deux mandats, semble constituer pour beaucoup un intolérable contournement des règles politiques (et une recherche d’immunité). On le voit bien, les relations entre l’Etat et la société concentrent un certain nombre de difficultés. A présent, il est temps de se tourner vers le rôle et les responsabilités de l’UE dans la crise.

 3. L’UE face à la crise : quelle attitude adopter ?

      Un mois avant le lancement du Partenariat oriental (prévu le 7 mai à Prague), quelques mois après la guerre russo-géorgienne (août 2008) et la crise gazière russo-ukrainienne (janvier 2009), l’UE se retrouve face à un nouveau défi dans son voisinage. L’UE ne peut rester inactive à l’heure actuelle, puisque l’un de ses membres – la Roumanie – est directement prise à parti par les dirigeants moldaves. Le renvoi de l’Ambassadeur roumain, la quasi-fermeture des frontières et les accusations d’ingérence témoignent de la tension actuelle.

      La priorité immédiate de l’UE consiste à assurer la stabilité à ses frontières, et en particulier veiller à la sécurité des citoyens moldaves, ainsi qu’à leur liberté d’expression et de manifestation pacifique. Ici, la stabilisation de la Moldavie passe par un accord politique entre la majorité et l’opposition autour de règles du jeu acceptables par tous, et en accord avec les valeurs et normes européennes. L’UE peut envoyer des observateurs pour le nouveau décompte des voix, à condition qu’il s’accompagne d’une vérification des listes électorales dans leur ensemble.

      En outre, l’envoi d’une mission européenne pour enquêter sur les violences et l’incendie du mardi 7 avril semble nécessaire, afin d’identifier les coupables, et les éventuelles complicités au sein de l’Etat. Cette enquête doit être menée par une institution extérieure à la Moldavie , qui soit acceptable par les deux parties, la majorité comme l’opposition. Le pouvoir en place en rejette la responsabilité directement sur les manifestants, voire pointe du doigt en direction du voisin roumain. L’opposition y voit l’infiltration d’agents gouvernementaux, qui ont agi afin de discréditer le mouvement. Tous les partis d’opposition se sont d’ailleurs désolidarisés de ces actes.

Auteur : Florent Parmentier

Docteur en science politique, ancien boursier de la Fondation Robert Schuman. Actuellement assistant au Centre d’études européennes de Sciences-Po.

      Uniunea Europeană încearcă din greu să limiteze prezenţa Gazpromului pe piaţa sa internă, însă experţii susţin că în 5-6 ani fiecare stat din Europa va trebui să coopereze cu gigantul rusesc. Va fi o necesitate pentru a nu rămîne fără gaz.

      Trebuie de remarcat că în timpul celei de-a treia conferinţă internaţională „Dialogul energetic  Rusia – UE, aspectul gazier” (Berlin) partea rusească din nou a ridicat problema privind poziţia Gazpromului în Europa. Interesant este faptul că vicepreşedintele Dumei, Valerii Yazev, a atras atenţia colegilor europeni  că piaţa UE nu este unica piaţă de desfacere pentru resursele energetice ruseşti şi că ea încetează a fi una excluzivă pentru Moscova. Astfel, s-a dat de înteţeles că Europa ar trebui să treacă la un parteneriat mai echitabil în această sferă şi că sintagma „Rusia este extrem de dependentă de piaţa UE” nu mai este valabilă.

      În context este bine de menţionat că în alternativa pieţei energetice europene Rusia depune mult efort în crearea unei pieţe energetice comune în Asia, care ar include: Coreea de Sud, India, China.  Altminetri, aceasta situaţie are legătură directă cu „Al treilea pachet energetic al UE” (care include liberalizarea continuă a pieţei energetice europene), care contravine politicii energetice a Rusiei şi care complică relaţiile ruso-europene în domeniul respectiv. Directiva „pachetului” privind limitarea investiţiilor străine în sectorul energetic european şi privind diviziunea producerii resurselor energetice şi transportării lor constituie factorul principal al complicaţiilor relaţiilor energetice dintre Moscova şi Bruxel, deoarece aceste proiecte legislative ating direct interesele Gazpromului.

      În ciuda declaraţiilor Rusiei, mulţi experţi susţin că este puţin probabil ca Bruxelul o să-i meargă în întîmpinare. Poziţia UE este perfect înţeleasă, deoarece în caz că Gazpromul obţine acces la consumatorul final, atunci monopolistul rus, de facto, va putea controla toată politica energetică din Europa, manipulînd cu propriile fluxuri de resurse energetice.

      De fapt, aceasta şi reprezintă scopul final al Gazpromului, care deja are acces pe piaţa energetică internă a Marii Britanii, Austriei, Germaniei, Franţei, Belgiei. De altfel, conform experţilor, unele state europene sunt nevoite să invite la ei „acasă” Gazpromul, pentru a-şi asigura stabilitate în aprovizionare cu resurse energetice. În plus se mai ia în considerare că Rusia este furnizorul principal de gaze  al UE, pe de o parte, iar pe de altă parte în Europa consumul resurselor de gaze  creşte mai repede decît tempourile producerii sale.

 Alexandru Baltag

     După summit-ul NATO din Bucureşti, integritatea teritorială a Ucrainei a devenit principalul subiect al discuţiilor. Mă refer la unele pretenţii teritoriale în adresa acestui stat, pe de o parte ale Rusie, pe de altă parte declaraţiile recente ale României. Asemenea evoluţie a evenimnetelor era previzibilă din moment ce politica externă a Ucraienei s-a reorientat la 180 grade, adică spre Vest, odată cu venirea la putere a forţelor pro-occidentale. Insă, dacă cauza pretenţiilor Rusiei este cunoscută şi percepută într-o oarecare măsură corect, atunci cea a României consider că are un alt substrat decît cel vehiculat în mass-media.

1.      Cuaza pretenţiilor Rusiei

      Este bine de remarcat că Ucraina, care nu a existat ca şi stat independent pînă la implozia URSS, reprezenta interfaţa europeană a Imperiului Rus şi Sovietic. În aceste condiţii Ucrainei îi revine rolul de pivot geopolitic, deoarece existenţa sa ca şi stat independent de Kremlin (independent în sensul strict al cuvîntului) contribuie la transformarea geopolitică a Rusiei. De fapt, geopolitic şi geostrategic Rusia nu poate fi în Europa dacă Ucraina nu este în ea, însă Ucraina poate fi în Europea fără ca Rusia să fie în ea. În cele din urma,  independenţa politică a Ucrainei şi o eventuală aderare a sa la UE şi NATO sperie Kremlinul, deoarece în acest fel geografia va împinge Rusia, într-o oarecare masură, în Asia, de Europa legînd-o doar relaţiile economice şi energetice. Acest fapt este inadmisibil pentru Rusia, atît timp cît acest stat a  jucat şi «mai joaca» un rol (geo)politic dominant  în Europa pe parcursul ultimelor secole. Totodată, influienţarea acestui spaţiu din partea Moscovei reprezintă pentru Rusia un scut vis-à-vis de pericolul venit din Vest, mai cu seamă din partea NATO. Numai aşa se explică comportamentul Kremlinului şi ultimele declaraţii ale oficialilor ruşi faţă de orientarea vestică a Kievului.

      Conform declaraţiei lui Putin în cadrul Consiliului Rusia-NATO desfaşurat la Bucureşti, Ucraina este un stat artificial, o parte a teritoriilor ei fiind ale Europei de Est, iar cealaltă parte, cea mai consistentă, reprezintind donaţia ruşilor către Kiev. Totodată, se mai precizează că Rusia nu va ezita să spargă unitatea teritorială a Ucrainei, adică va revendica Crimeea şi estul Ucrainei dacă aceasta va fi invitată să adere la NATO. Aceste declaraţii, altminteri, servesc ca şi argumente la aceea ce am relatat mai sus.

      Pentru Rusia acest spaţiu este vital, în special Crimeea, deoarece cine deţine această peninsulă, deţine o poziţie cheie în regiunea Mării  Negre. În plus, această regiune reprezintă «podul» de legătură cu Europa. Iată de ce o eventuală transformare a regiunii de prelungire europeană a Rusiei va fi dificil acceptată de Moscova. De facto, mulţi geopoliticieni atenţionează că conflictul din Crimeea poate trece de la faza pasivă la cea activă. În acest sens mai poate servi ca şi argument poziţia ostilă a Ucrainei faţă de flota rusă din Sevastopol. Recent Ucraina a înaintat Rusiei un plan de evacuare a forţelor militare ruseşti din Crimeea după 2017 (cînd expiră acordul bilateral de închiriere a portului din Sevastopol). Acest gest ne demonstrează că Kievul nu mai este predispus să accepte prezenţa rusă pe teritoriul său. În aceste condiţii un coflict politico-diplomatic nedorit dintre Kiev şi Moscova este mai mult ca probabil, care, de altfel, ar putea avea consecinţe nefaste pentru stabilitatea regională.

2.      Declaraţia Preşedintelui Băsescu

      Declaraţia spune că sudul Basarabiei trebuie să revină, conform dreptului istoric, Republicii Moldova, ceea ce ar fi trebuit să servească Chişinăului drept argument pentru a exprima pretenţii teritoriale Ucrainei. Consider că aceste cuvinte conţin un alt substrat decît cel de pretenţii teritoriale vehiculat în mass-media. Nu în zadar Băsescu a declarat că poziţia României de susţinere a integrării Ucrainei în NATO ­este “în strînsă legătură cu politica pe care România o are faţă de Republica Moldova”. De facto, prin aceste declaraţii, consider că Băsescu nu doreşte ca România sau Moldova să revendice de la Ucraina teritoriile menţionate, ci doreşte să determine Kievul să renunţe la aparenta neutralitate în procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi să meargă în tandem cu Bruxelul şi Chişinăul.

      Să luăm lucrurile pe rînd  şi propun să ne întoarcem puţin în trecut. Trebuie să cad de acord cu afirmaţiile lui Oleg SEREBRIAN („Geopolitica spaţiului pontic”) că acest litigiu a fost provocat de Moscova, însă, tot atît de adevărat este faptul că Ucraina a fost acea care l-a menţinut. Aş mai remarca că Kievul a permis o conexiune directă între Tiraspol şi Moscova atît în timpul razboiului din 1992, cît şi în prezent (de fapt, graţie acestei conexiuni mai supravieţuieşte acest regim separatist). Argumentez prin aceea că şi în prezent liderii separatişti circulă liber prin spaţiul ucrainean (în detrimentul deciziei UE de a-i declara persona non grata), toate afacerile financiare ilegale au ca şi punct de plecare portul din Odesa şi nu numai. În plus, aeroportul de la Odesa reprezintă un punct de legatura aerian între Tiraspol şi Moscova. etc.

      Este clar că iniţial interesele Kievului în menţinerea acestui conflict au fost de a sustrage atenţia autorităţilor de la Chşinău aspra sudului şi nordului Basarabiei (deoarece eu nu cred că pentru Ucraina, Tiraspolul şi Dubasariul reprezintă ceva mai important din punct de vedere geopolitic decît Izmailul şi Cernăuţiul). Aş remarca că în prezent Kievul are cu totul alte interese în această zonă decît cele din 1992 şi aceste interese nu sunt atît de natură politică sau geopolitică, cît de natură economică şi financiară. Într-un cuvînt, mulţi (ex)funcţionari ucraineni de rang superiori au fost şi sunt implicaţi în afacerile comerciale ilegale din această zonă din care sustrag venituri fabuloase.

      Dacă să fim realişti, în prezent asemenea pretenţii teritoriale din partea Chişinăului pot fi doar platonice. Pe de o parte, este adevărat că astfel de pretenţii au dreptul la viaţă, deoarece încă nu a fost semnat şi ratificat un tratat de frontieră  dintre RM şi Ucraina (acum, după declaraţiile lui Băsescu, Kievul oficial s-a activizat pentru a semna acordul respectiv). Însă pe de altă parte, referindu-ne la conjunctura politică regională şi europeană, la uzanţele diplomatice contemporane şi la dreptul internaţional, trebuie să constatam că asemenea pretenţii teritoriale ale RM faţă de Ucraina constituie un non-sens. Altminteri, acest fapt este inteles în Bruxel, Bucureşti, Chişinău şi Kiev.

      Analizînd geopolitic, zona din partea de est a RM reprezintă o enclavă continentală, înconjurată geografic de teritoriul naţional ucrainean şi cel moldovenesc. De altfel, separatismul trasnistrean supravieţuieşte economic atît timp cît permite Kievul (timp cît porţiunea de frontieră moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean va fi deschisă pentru agenţii economici ai rmn, deoarece graţie banilor obţinuţi ilegal se mai ţine economia acestei regiuni separatiste). Acest fapt, altminteri, este inţeles atît la Moscova şi Tiraspol cît şi la Chişinău şi Bruxel. În context aş mai adăuga că dacă Ucraina s-ar alătura RM şi UE, atunci şi prezenţa armatei ruseşti în Transnistria ar deveni cu timpul un non sens pentru Kremlin, deoarece, în acest fel, armata s-ar regăsi înconjurată „geografic” de subiecţii menţionaţi mai sus, fără a avea vreo legătură cu „Patria”, adică va fi izolată. În aceste condiţii ne este clar care ar putea fi deznodămîntul existenţei separatismului din rmn, care este sustinut ştim noi de cine.

      Tocmai acest substrat consider că se conţine în declaraţia lui Băsescu (care, de facto, a fost, dacă nu regizată, atunci consultată cu Bruxelul şi Washingtonul), adică de a determina Ucraina să ia poziţia Uniunii în chestiunea transnistreană. Să nu uitam faptul că vocea Bucureştiului reprezintă într-o oarecare măsura şi vocea UE, deoarece toate statele care fac parte din Uniune sunt nevoite sa respecte unele angajamente şi rigori. În plus, Bucureştiul nu poate avea nicio pretenţie teritorială faţă de Kiev în moment ce între aceste doua state a fost semnat Tratatul de frontieră la Cernăuţi, la 17 iunie 2003 (Cap.I, Art 1. al Tratatului: „Frontiera de stat între România şi Ucraina trece pe teren astfel cum este definită şi descrisă în Tratatul dintre Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, semnat la Bucureşti, la 27 februarie 1961”). Tot în Tratat se menţionează că Capitolele I şi VII se vor prelungi automat pe noi perioade de 5 ani şi nu se supun denunţării. Deci, vedem că renegocierea Tratatului de frontieră dintre România şi Ucraina este daca nu imposibi, atunci extrem de dificil, fapt recunoscut chiar de Preşedintele Băsescu.

      În context aş mai remarca un moment interesant. După declaraţiile Bucureştiului, atît presa occidentală cît şi Bruxelul oficial au reacţionat protocolar, ca să nu zic deloc (în comparaţie cu presa rusă şi ucraineană). Consider că mesajul lui Băsescu a fost sesizat de Kievul oficial, care, de altfel, a reacţionat şi el conform uzanţelor diplomatice şi nimic mai mult.

      În concluzie aş vrea să spun că din punct de vedere geopolitic rezolvarea conflictului trarnsitrean depinde în mare parte de vointa politică a Ucrainei (adică de a se alătura RM şi UE) şi nu a Rusiei (care nu se va schimba niciodată). Dar existenţa Ucrainei în graniţele actuale depinde de politica marilor puteri (Rusia şi Occidentul). Astfel, înteleg perfect şi sunt de acrod într-o oarecare măsura cu poziţia rezervată a UE şi SUA în aceste două probleme delicate (care se interpatrund reciproc), ca şi exemplu servind, de altfel, declaraţia Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă al UE, Havier SOLANA: Ucraina încă nu este pregătită să adere la UE şi NATO. Deoarece atît cazul Transnistriei cît şi cazul Ucrainei sunt prea sensibile (fapt inţeles de toţi) şi pentru a evita eventuale tulburenţe în zonă este inevitabil de recurs numai la măsuri diplomatie şi de compromis.

Alexandru Baltag

      Il est évident que l’Ukraine, située au bord de la mer Noire, est incontestablement une zone de contrastes. En effet, elle constitue le théâtre de luttes d’influence tant à travers l’histoire qu’à présent. Ce pays pendant trois millénaires s’est trouvé dans le milieu d’une histoire troublée. Maintenant, deux parts du monde, c’est-à-dire la Russie et l’Occident, construisent leurs conceptions stratégiques, politiques et économiques dans cette région, tenant compte de l’espace adjacent  à la zone analysée. Le grand intérêt des grandes puissances dans la région s’explique par l’importance géopolitique, géostratégique, géoéconomique et géo-énergétique de l’espace, aussi par son puissance transfrontalière et de transit.

      Aujourd’hui, les dissensions diplomatiques autour de cet espace deviennent de plus en plus évidentes, la cause étant tant la réorientation de la politique étrangère de Kiev vers l’Ouest, que la perception russe de l’élargissement de l’UE et de l’OTAN vers l’est comme une menace nationale. En fait l’Ukraine n’existant pas comme pays indépendants jusqu’à l’implosion de l’URSS, représentait l’interface européenne de l’Empire russe et puis soviétique. Dans cette mesure cette région devient comme un pivot géopolitique, puisque l’existence de l’Ukraine comme un pays indépendant en face du Kremlin (indépendants dans le sens stricte du mot) contribue à la transformation de la Russie. C’est-à-dire que sans la présence russe dans la région ukrainienne, la Fédération Russe perd son importance (géo) politique et (géo) stratégique dans l’Europe. Ainsi, une éventuelle adhésion de l’Ukraine dans l’UE et l’OTAN effraie le Kremlin. Parce que cela ferait basculer géographiquement la Russie en Asie, de l’Europe la liant uniquement les relations économiques et énergétiques.

      Dans ce contexte il est bon de citer Zbigniew Brzezinski qui dit que “sans l’Ukraine, la Russie cesse d’être un empire, mais avec l’Ukraine, premièrement trompée et puis subordonnée, la Russie devient automatiquement un empire”.

      La perte de l’Ukraine est inadmissible pour la Russie tandis que cet Etat a joué et “joue” encore un rôle (géo) politique dominant en Europe pendant les derniers siècles. En même temps, l’influence de cet espace de par Moscou représente pour la Russie un bouclier vis-à-vis de péril venu de l’Ouest, en particulière de la parte de l’OTAN. Ceci  explique le comportement dur de la Russie vis-à-vis de l’orientation européenne de Kiev et l’émancipation d’une confrontation diplomatique plus évidente entre l’Est et l’Ouest pour cette région, surtout sur la question de l’adhésion de l’Ukraine à l’OTAN. Prenons comme exemple les déclarations de l’ex-président russe V. V. Putin (en présent le premier-ministre) pendant le Conseil Russie – OTAN  le 4 avril 2008 de Bucarest: “l’Ukraine est un Etat artificiel, une partie de son territoire étant de l’Europe de l’Est, l’autre partie, la plus consistante, représentant la donation des Russes vers le Kiev”. En même temps, Putin a précisé que la Russie n’hésitera pas casser l’unité territoriale de l’Ukraine, c’est-à-dire va revendiquer la Crimée et la partie de l’est de l’Ukraine si le Kiev est invité à adhérer à l’OTAN.

      Par ailleurs il y a une explication de la nervosité de la Russie, puisque, comme je viens déjà de mentionner, cet espace pour elle est vital, surtout la Crimée, puisque qui contrôle cette péninsule, détient une position clé dans la région de la mer Noire. En plus, la Crimée représente le “pont” de liaison avec l’Europe. C’est pourquoi une éventuelle transformation de la région de la prolongation européenne de la Russie va être difficilement acceptée par la Moscou. Selon moi  la Russie ne peut pas être en Europe sans que l’Ukraine soit en Europe, tandis que l’Ukraine peut être en Europe sans que la Russie y soit.

      De facto, plusieurs géopoliticiens sont soucieux de l’avenir de l’Ukraine et ses régions adjacentes qui pourraient devenir une zone active de confrontation. L’un des arguments est  le conflit de la Transnistrie, dont la solution est encore vague et peu claire, et d’autre part la Crimée, c’est-à-dire la position hostile de l’Ukraine vis-à-vis de la flotte russe en Sébastopol. Récemment, l’Ukraine a proposé à la Russie un plan d’évacuation des forces militaires russes de Crimée après 2017 (quand expire l’accord bilatéral concernant le louage du port de Sébastopol). Ce geste nous démontre que Kiev ne soit plus prédisposé  à accepter la présence russe sur son territoire national. Dans ces conditions, je pense qu’un conflit politique-diplomatique indésirable entre Kiev et Moscou est plus que probable, ce qui, d’ailleurs, pourrait avoir des conséquences néfastes pour la stabilité régionale.

      Je pense également que personne ne désire une déstabilisation de la région, tant pour la Russie, que l’UE dont la frontière de l’est se trouve immédiatement.  Ainsi, je comprends parfaitement la position réservée de l’UE et des Etats-Unis concernant la région moldo-ukrainienne. Prenons comme exemple la déclaration du Haut Représentant de l’UE pour la politique étrangère, Xavier Solana: “l’Ukraine n’est pas encore prête pour adhérer à l’Union Européenne et l’OTAN”. Puisque le cas de la région moldo-ukrainienne est assez sensible, le fait compris par tous, et pour éviter des éventuelles turbulences dans la zone il est essentiel de recourir à des mesures diplomatiques et de compromis.  

      Finalement, nous avons la situation suivante: l’Ukraine, dont une grande partie de la population partage les valeurs culturelles et historiques paneuropéennes et avec une orientation pro-européenne en matière de la politique étrangère –  l’Occident, c’est-à-dire l’Union Européenne et les Etats-Unis, avec une position assez réservée et prudente visant une implication plus active dans la région –  la Fédération Russe avec une politique agressive pour maintenir cet zone sous sa sphère d’influence, gardant son interface européenne, sa place importante géopolitique et géostratégique dans l’Europe et une un contre poids vis-à-vis de l’OTAN.

      Dans cette situation, il est assez difficile de pronostiquer la future direction politique de l’Ukraine et de la Moldavie, tant à la cause du triangle confus présenté ci-dessus, qu’à cause d’une instabilité politique interne des pays analysés et d’un amalgame socio-ethnique de la région.

      En faisant une opération mathématique simple: l’orientation pro-européenne du Kiev officiel + le désir de l’Occident de contrôler cette région, d’une côté, et l’opposition dure de parte de la Russie + la position réservée de l’Occident de s’impliquer plus activement, de l’autre côté, nous obtenons presque une égalité. Néanmoins, selon mon avis, les règles mathématiques sont relatives pour les jeux (géo) politiques, surtout dans les conditions de l’évolution permanente des relations internationales contemporaines. Tellement l’espace ukrainien, comme je viens de mentionner au débout, reste encore une zone de transition géopolitique et caractérisée par la transition, dont l’évolution dépende tans des facteurs extérieurs (du comportement et de la politique (diplomatie) des grandes puissances mondiales), que de ceux intérieure (stabilité politique interne et le consens national concernant son orientation de la politique étrangère).

Alexandru Baltag,

République de Moldavie

„Nu se poate sa fim in pozitia in care rusii sau oricine altcineva sa fie capabili sa intrerupa furnizarea de energie, provocand o criza ce poate afecta securitatea Aliantei”, a conchis acesta. Gallis a aparat si proiectul Nabucco, despre care a spus ca poate fi realizat in paralel cu gazoductele rusesti. „Exista destul gaz in regiunea caspica pentru a umple atat conductele rusesti, cat si Nabucco”, a explicat el.

Întrebat care ar trebui să fie rolul NATO în asigurarea securităţii energetice a Europei, Gallis a declarat că deocamdată se aşteaptă o decizie clară a Uniunii Europene în acest sens. „Abia după aceea rolul NATIO va fi mai clar”, citeaza Adevarul.

“În acest moment, nu este o problemă militară, dar am menţionat deja rolul întăririi relaţiilor cu statele din Asia Centrală, pentru a asigura mai multă securitate statelor de tranzit şi de origine pentru petrol şi gaze naturale”, a explicat Gallis. Spre deosebire de anumiţi analişti de la Washington, printre care şi Henry Kissinger, Gallis nu crede că Tratatul Lisabona va afecta relaţiile transatlantice. „Cred că o Politică Externă şi de Securitate Comună europeană este atât în beneficiul SUA, cât şi al UE”, a explicat acesta.

Privind Summitul NATO de la Bucureşti, Paul Gallis susţine că in România se va „discuta” doar despre scutul antirachetă, însă crede că nu se va lua nici o decizie. „Situaţia va fi clarificată la nivel de experţi, cu altă ocazie”, a explicat el. Totodată, el recunoaşte faptul că în NATO există disensiuni în privinţa modului în care sunt desfăşurate trupele în Afganistan. „Problema apare la statele care pot face mai mult, însă nu fac”, susţine acesta.

Totodata Gallis a explicat şi motivele pentru care state ca Ucraina sau Georgia nu pot adera la NATO în viitorul apropiat. „Când vorbim de Planul de Acţiune în vederea aderării la NATO, pentru Georgia şi Ucraina, poate că ar trebui ca mai întâi să rezolvăm problema de securitate energetică pentru aceste ţări”, a spus Gallis. Un alt element care barează pentru moment drumul Georgiei şi Ucrainei către NATO este faptul că majoritatea statelor europene importante se opun. „Câteva ţări precum Franţa şi Germania au dat semnale publice că nu sunt de părere că Ucraina şi Georgia sunt pregătite pentru MAP”, explică el.

Potrivit oficialului european, Uniunea Europeana este dedicata Serbiei, dar alegerea cheie tine de Serbia, care va fi nevoita sa aleaga intre viitorul european sau chiar sa se expuna riscului autoizolarii.

“Prima optiune insemna prosperitate pentru Serbia, in timp ce a doua optiune nu duce nicaieri”, a declarat comisarul european.

Inaltul reprezentant UE pentru politica externa si securitate, Javier Solana, si detinatorul presedentiei Consiliului Uniunii Europene, Dimitrij Rupel, si-au exprimat speranta ca la alegerile din Serbia vor triumfa fortele pro europene. “Ne-am dori ca Serbia sa se apropie din ce in ce mai tare de Uniunea Europeana. Ii vom intinde mana pentru a merge in aceasta directie”, a declarat Solana.

Luni, guvernul sarb a propus alegeri legislative anticipate la 11 mai, dupa ce premierul Vojislav Kostunita si-a anuntat demisia. Kostunita nu mai vrea sa guverneze cu partenerii sai proeuropeni, din cauza divergentelor legate de independenta Kosovo. El sustine ca nu a primit sustinerea politica pentru suspendarea contactelor cu Uniunea Europeana.

Coalitia era formata din Partidul Democratic al Serbiei, condusa de Vladislav Kostunita si Partidul Democratic al presedintelui prooccidental Boris Tadici. Dupa dizolvarea coalitiei, urmatorul pas este ca Tadici sa dizolve Parlamentul.

HotNews