Citiţi aici prima parte a interviului

Lipsa din R. Moldova a unor membri marcanţi ai PDM a influenţat rezultatul obţinut de formaţiunea politică pe care o reprezentaţi la alegerile anticipate din 28 noiembrie 2010?

În cadrul unei campanii electorale nu este principială prezenţa fizică a unui membru de partid într-un loc sau altul. Contează mult contribuţia acestui membru pentru ca PDM sa obţină rezultatul ţintit. În acest sens, permiteţi-mi să va comunic că toţi membrii Partidului Democrat din Moldova au depus cel mai consistent şi necesar efort pentru a obţine rezultatul dorit, în pofida unei lupte politice acerbe şi deseori agresive. Astfel, nu putem afirma că lipsa unui membru din ţară a cauzat pierderea unor voturi, deoarece aceste persoane şi-au adus aportul său de la locul unde se aflau.

Promovarea unor raporturi de cooperare bune cu CSI-ul şi Federaţia Rusă a fost instrumentul care a rupt o parte a electoratului comunist şi l-a redirecţionat spre formaţiuni de centru-stânga sau acest lucru se datorează modalităţii în care a fost emis mesajul către alegători?

Fiind un partid de centru-stânga pe eşichierul politic moldovenesc, Partidul Democrat din Moldova promovează o politică echilibrată, chibzuită şi care răspunde strict intereselor cetăţenilor acestei ţări. Şi, în acest caz mă refer atât la politica internă, cât şi la cea externă a Republicii Moldova. Poziţionarea geografică a ţării noastre, precum şi interesele geopolitice şi geostrategice în zonă din partea marilor puteri regionale şi internaţionale nu ne permit luxul să avem o politică externă unidimensională. Noi, fiind un stat mic, trebuie să avem o diplomaţie deşteaptă în raport cu toţi vecinii şi partenerii internaţionali, care ar corespunde strict interesului naţional al Moldovei.

În acest context, trebuie să ţinem cont şi de faptul că mulţi conaţionali de-ai noştri sunt stabiliţi şi muncesc atât  Europa de Vest, cât şi în Europa de Est, cu precădere în Rusia şi Ucraina. În consecinţă, PDM fiind o forţă politică serioasă şi responsabilă, trebuie să fie preocupată de soarta tuturor cetăţenilor Moldovei, indiferent unde se află ei. Iar ideea, precum că menţinerea unor relaţii bune şi prieteneşti cu Moscova şi Kievul ar presupune „aşa numita protecţie” pentru minorităţile ruse şi ucrainene din ţară, este un fals propagandistic. Relaţii bune şi reciproc avantajoase cu vecinii noştri din Est sunt în interesul statului şi comportă mai multe avantaje: mulţi moldoveni muncesc acolo, iar o bună colaborare cu aceste state are impact direct asupra acestora,  piaţa estică rămâne a fi una destul de importantă pentru noi şi ar fi o eroare să dăm cu piciorul acestei posibilităţi, cu atât mai mult că documentele semnate la nivel de CSI oferă diverse facilităţi economico-financiare, relaţiile politice prieteneşti reprezintă un semnal  pentru potenţialii investitori din spaţiul CSI, care pot juca un rol favorabil dezvoltării economice ale Moldovei şi care pot contribui la creşterea numărului locurilor de muncă şi venitului la bugetul de stat. Şi, nu în ultimul rând, reglementarea conflictului transnistrean, rolul Ucrainei şi Rusiei fiind unul foarte important în procesul de negocieri.

Astfel, promovarea unor raporturi de cooperare bune cu statele CSI, în special cu Rusia, Ucraina, Belarus, depăşeşte cadrul strict electoral şi nu urmăreşte scopul de a diviza societatea moldovenească, dar dimpotrivă, de a o uni. În cele din urmă, Partidul Democrat din Moldova doreşte să explice acest lucru tuturor cetăţenilor, că RM nu trebuie să-şi facă duşmani, că RM are nevoie doar de prieteni, iar acest lucru se referă în special la statele din imediata vecinătate.

În cazul alegerilor anticipate care ar trebui să aibă loc în acest an teoretic, mai are PDM-ul capacităţi interne de atragere a electoratului comunist, dar de menţinere a propriului electorat?

Ţin totuşi sa cred că nu vom avea alegeri anticipate şi că forţele politice din Parlamentul actual, declarându-se serioase şi responsabile, înţeleg iminenţa deblocării crizei politice din ţară şi evitării unor alegeri anticipate. Sunt convins că niciun partid politic serios din ţară nu pledează pentru un nou scrutin electoral, deoarece el nu va schimba semnificativ raportul de forţe în Parlament, iar o demonstraţie în acest sens ne servesc alegerile locale din iunie 2011, dar şi mai multe sondaje şi studii în domeniu. Ba mai mult, un nou scrutin parlamentar va aprofunda şi mai mult criza politică din ţară şi va avea repercusiuni nefaste asupra situaţiei economio-financiare şi sociale din ţară. Chiar si partenerii externi se vor arăta extrem de dezamăgiţi în caz că RM va merge din nou pe făgaşul alegerilor anticipate. Iar cel mai rău lucru este demoralizarea societăţii, pierderea încrederii în politicieni, din cauza că în acest caz clasa politică din Moldova va da dovadă de iresponsabilitate faţă de propriul popor şi că interesul personal sau de partid va prevala celui naţional.

Cât priveşte concurenţa politică dintre PDM şi PCRM, consider că este un lucru normal şi cred că această concurenţă trebuie să se manifeste într-un format civilizat şi democratic. Acum, după alegerile locale din iunie 2011 forţele AIE au avut posibilitatea de a limita posibilităţile exponenţilor locali ai PCRM de a veni la conducere în raioane. Însă, din păcate, unii parteneri de ai noştri din alianţă au preferat sa facă propriul joc politic, care a favorizat comuniştii la nivel de raioane şi care nu ţinut cont de interesul unui segment majoritar ai populaţiei, care prin definiţie este unul anticomunist. Cu toate acestea, situaţia nu este descurajantă, ba mai mult, PDM este mereu pregătit pentru anumite provocări şi pentru o luptă politică onestă. Alegerile locale din 2011 ne-au demonstrat că electoratul Partidului Democrat din Moldova a crescut, iar cel comunist a scăzut. În consecinţă, lucrăm cu o insistenţă şi mai mare pentru a ne lărgi bazinul electoral pe eşichierul din stânga şi pentru a deveni un partid social-democrat puternic şi influent în Moldova.

Ce împiedică  formarea unei majorităţi de guvernare stabile, care să asigure un mandat complet, de patru ani de zile, respectiv eficienţă actului de guvernare din R. Moldova?

Probabil clasa politică actuală din RM încă nu este suficient de maturizată şi deseori nu poate face diferenţa dintre politica de partid şi politica de stat, interes de partid şi interes de stat. Acest lucru duce la apariţia unor deficienţe în colaborare, fapt ce generează neîncredere şi suspiciuni între politicieni, ceea ce constituie un obstacol destul de mare pentru activitatea unei coaliţii de guvernare. Chiar şi egoismul politic îşi are partea sa de vină în toată această situaţie. Însă, eu încerc mereu să văd partea bună a lucrurilor. Începând cu luna august 2009 avem o alianţă politică la guvernare, care cu toate problemele apărute, se menţine la guvernare şi care a înregistrat progrese semnificative în toate domeniile publice. Aprecierile partenerilor străini constituie o dovadă  în acest sens. Nu în zadar Republica Moldova este numită în exterior ca un „exemplu de succes” şi vreau să cred că actuala guvernare nu va compromite această titulatură.

Se întrevede posibilitatea alegerii preşedintelui R. Moldova sau mai degrabă a unui nou scrutin de alegeri anticipate?

Problema este una forte complexă, dar rezolvarea ei nu este imposibilă. Există mai multe scenarii în acest sens.

Primul scenariu ar fi ca Alianţa pentru Integrare Europeană în ansamblu să promoveze insistent poziţia sa aşa cum este stipulată în Acordul de constituire a alianţei şi să convingă opoziţia comunistă să participe la votarea domnului Marian Lupu în calitate de Preşedinte al ţării. Dar, repet, aici avem nevoie de o angajare în grup a Partidului Democrat din Moldova, a Partidului Liberal-Democrat din Moldova şi a Partidului Liberal din Moldova. În acest moment există anumite probleme în aceasta direcţie, dar cred că în viitorul apropiat se va reveni la normal şi alianţa va acţiona ca un tot întreg. Această opţiune este cea mai convenabilă din punct de vedere politic şi agreată de majoritatea cetăţenilor RM şi partenerilor din străinătate. Eu nu văd alta soluţie dacă se doreşte păstrarea AIE 2.

A doua varianta ar fi detaşarea unor deputaţi comunişti de la poziţia intransigentă şi distructivă a acestui partid şi să voteze pentru candidatul AIE împreună cu majoritatea. Amintesc ca sunt necesare 2 voturi şi cred că sunt mai mult de doi deputaţi în sânul fracţiunii comuniste care nu-şi doresc blocarea continuă a alegerii Şefului statului şi perpetuarea crizei politice din ţară.

A treia variantă ar fi interpretarea Curţii Constituţionale a articolului 78 din Constituţie, articol care prevede modalitatea de alegere a Preşedintelui ţării, care urmează a fi făcută în toamna acestui an. În cazul în care Parlamentul RM cu o majoritate simplă va putea să dezvolte mecanismul constituţional de alegere a şefului statului, mecanism care la moment nu funcţionează din cauza unei lacune constituţionale, care duce după sine la perpetuarea crizei politice din ţară.

A patra varianta ar fi un referendum naţional cu privire la modificarea articolului 78 din Constituţie, astfel încât situaţia să fie deblocată. Aici se înscrie şi ideea de modificare a întregii Constituţii, care ar elimina toate lacunele existente în ea.

A cincea variantă este destrămarea AIE 2 şi crearea unei noi coaliţii de guvernare. În acest caz există o singură variantă: alianţă dintre Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (cu 42 de mandate) şi Partidul Liberal-Democrat din Moldova (cu 31 de mandate), care are voturi suficiente pentru a alege Şeful statului şi pentru a guverna ţara. În acest caz, Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Liberal automat trec în opoziţie.

Şi, ultima varianta o reprezintă alegerile anticipate, atunci când forţele parlamentare nu ajung la o soluţie pentru deblocarea crizei politice din Moldova.

Aşadar, cum am mai precizat, există posibilităţi suficiente pentru a depăşi instabilitatea politică din RM şi a asigura o guvernare stabilă şi democratică pe patru ani. Însă, pentru asta avem nevoie de coeziune în rândul coaliţiei de guvernământ, de maturitate şi voinţă politică şi de a plasa interesul statului pe prim plan, iar cel de partid şi electoral fiind trecute în spate.

Interviu realizat de Angela Grămadă şi Iulia Modiga

Sursa: InfoPrut

Referindu-mă la latura energetică, remarc faptul că comportamentul dur al Gazprom-ului faţă de Ucraina şi Moldova are conotaţie de ordin (geo)politic şi (geo)economic, având tangenţă cu orientarea pro-occidentală a autorităţilor oficiale de la Kiev şi Chişinău. La nivel de declaraţii oficiale şi acţiuni, Moscova dă de înţeles într-o manieră expres că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan-occidentale în imediata vecinătate. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev şi Chişinău reprezintă doar un instrument de presiune în scopul asigurării securităţii naţionale ruse. Pe de o parte este un semnal pentru Occident în ceea ce priveşte extinderea influenţei sale spre Est (în special de ordin politic şi militar), care subminează interesul naţional al Rusiei în regiune. Pe de altă parte, aceste acţiuni reprezintă atenţionări permanente pentru Ucraina şi Moldova, determinându-le să-şi revadă propria poziţie vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale. În context, urmează a fi menţionată intenţia Moscovei de a influenţa situaţia politică internă din aceste două state, care este instabilă din cauza unor diferenţe de poziţii şi disensiuni dintre diferite forţe politice.

Republica Moldova
După destrămarea URSS, Republica Moldova, ca stat independent, recunoscut pe plan internaţional, a moştenit legal întregul sistem de transportare, tranzitare şi distribuire a gazului natural aflat pe teritoriul său. În anul 1992, după conflictul transnistrean, când Chişinăul pierde controlul asupra teritoriului din stânga râului Nistrului, o parte din acest patrimoniu trece sub controlul administrativ al autorităţilor separatiste (susţinute politic şi financiar de către Federaţia Rusă), deoarece localizarea nodului de compresiune a gazoductelor magistrale se află în oraşul Tiraspol.

În prezent industria gazului în Republica Moldova este dirijată din afară, fiind dependentă 100% de o singură piaţă de export – Federaţia Rusă, mai precis de un singur furnizor – S.A.R. „Gazprom”. Ba, mai mult, toată industria gazului din ţară este în mâinile acestui monopolistului rusesc, R. Moldova pierzând controlul acestei ramuri de o importanţă strategică . În cele din urmă, problema aprovizionării cu gaze naturale a consumatorilor casnici şi industriali din Republica Moldova a devenit o chestiune deosebit de sensibilă, fapt ce afectează direct securitatea energetică a RM . Situaţia delicată din sectorul energetic moldovenesc reprezintă un factor deosebit de grav, deoarece este deseori utilizat în diverse scenarii politice sau militare, practicate de Kremlin. Politica tarifară sau blocarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale creează numeroase „mine cu explozie întârziată” pentru stabilitatea şi cursul democratic al RM, instituind dependenţe periculoase pentru cursul modernizator al ţării, luând în consideraţie situaţia economică şi financiară a ţării şi capacitatea redusă de plată pentru resursa energetică importată.

Din păcate, până în prezent problema preţului pentru gazul importat din Federaţia Rusă rămâne una sensibilă pentru Republica Moldova în urma revizuirii relaţiilor companiei ruse Gazprom cu fostele republici sovietice, aceste schimbări cel mai dur fiind simţite de ţările cu orientare pro-occidentală. În acest sens, atragem atenţie la faptul că Gazprom-ul nu are semnate contracte de lungă durată care să stabilească preţul fix pentru resurse energetice cu multe state ex-sovietice.  Astfel, considerăm că în viitorul apropiat nici nu vor fi semnate, din anumite raţionamente politice şi strategice.  Aceasta ne determină să credem că Moscova va folosi în continuare arma energetică pentru influenţarea cursului politic al ţărilor slab dezvoltate şi 100% dependente energetic de ea, cum este şi cazul Republicii Moldova.

Un alt factor, care are repercusiuni politice şi nu numai sunt datoriile RM faţă de Federaţia Rusă pentru resursele de gaz natural importate. În prezent S.A. „Moldovagaz” are o datorie de aproximativ 2,4 miliarde USD pentru gazul importat din Rusia. Din această sumă, cca. 2 miliarde sunt datoriile Transnistriei . Datoria Tiraspolului revine întreprinderii “Tiraspoltransgaz” SRL, care administrează reţeaua de gaze din Transnistria, aceasta, însă, nu este parte la contractul de baza de cumpărare-vânzare a gazelor naturale încheiat între Gazprom şi Moldovagaz. În consecinţă, Gazprom-ul are dreptul legal de a cere de la noi achitarea tuturor datoriilor, atât a celor acumulate de Chişinău, cât şi a celor acumulate de Tiraspol . Ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principalul canal de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice. Astfel că datoriile Tiraspolului acumulate pe parcursul ultimilor 18 ani sunt “puse pe spatele” Chişinăului, care nici nu controlează teritoriul respectiv.

În prezent, administraţia de la Tiraspol negociază condiţiile de transmitere către Gazprom a cotei sale în Moldova-gaz. Tiraspolul vrea să obţină şi posibilitatea de a încheia contracte directe cu Gazprom privind livrarea de gaze în regiunea transnistreană. Totodată, este negociată şi o reeşalonare a plăţii enormelor datorii pe care le are Tiraspolul faţă de Gazprom. Ne vine greu să credem că un astfel de aranjament i-ar conveni Moscovei, deoarece Federaţia Rusă nu are nevoie de o Transnistrie independentă. Federaţia Rusă are nevoie de o Moldovă manevrabilă prin intermediul Transnistriei. În această ordine de idei, se explică votul de respingere al Dumei de stat privind independenţa „RMN” după declararea independenţei Kosovo sau după războiul din Georgia din vara anului 2008. În plus, ruşilor le convine ca această uriaşă datorie în creştere a Tiraspolului (cca 2 mlrd. USD) să fie “pusă pe spatele” Moldovei.

Până în anul 2008 autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova . Deci, nu este dificil să constatăm că datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chişinăului. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc . De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Remarcăm faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi suntem practic convinşi că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbră şi puţin observat, însă, avem convingerea că datoriile (aproximativ de 2,4 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi. Deoarece atât timp cât Transnistria nu este un subiect independent, interpretarea dreptului internaţional de către Rusia poate să se răsfrângă negativ asupra Moldovei privind achitarea datoriilor pentru gazul importat.

În acest context putem afirma că Moscova foloseşte Gazprom-ul drept un instrument de politică externă, încercând să valorifice lacunele cu care se confruntă Republica Moldova, în special vulnerabilităţile enorme în faţa riscurilor energetice. Astfel, Republica Moldova ar trebui să facă faţă dependenţei complete a ţării de importul de resurse energetice printr-o abordare integrată, constând în diversificarea mixtului de energie şi diversificarea surselor şi rutelor de alimentare cu energie importată: conservarea energiei, construcţia propriilor rezervoare de gaz, asigurarea legăturii cu sistemul de gaze din România în direcţia vest-est, etc.  În plus, exemplul ţărilor baltice, care depind în mare parte de un singur furnizor, este cât se poate de concludent pentru Chişinău. Or, se necesită o nouă abordare în strategia de asigurare a securităţii energetice, care ar determina creşterea capacităţii de plată pentru resursa energetică importată. În acest fel relaţiile moldo-ruse pe segmentul energetic ar căpăta o nouă abordare, bazate doar pe obligaţiunile asumate.

Ucraina
Poziţia geografică a Ucrainei şi reţeaua de gazoduct construită în timpul Uniunii Sovietice au determinat ca acest stat să joace un rol destul de important în sectorul energetic continental . În consecinţă, în prezent Ucraina se poziţionează ca un actor important în ceea ce priveşte securitatea europeană energetică, astfel că disputele energetice ruso-ucrainene reprezintă nu doar o problemă ucraineană sau rusă, dar obţin un caracter geopolitic. Menţionăm faptul ca via teritoriul ucrainean tranzitează cca 80% de resurse de gaz natural importat din Rusia de către UE, ceea ce reprezintă 25% din volumul total importat de statele comunităţii . La fel, regiunea ucraineană tranzitează coridorul vest-est, constituind o axă de conexiune între Europa continentală şi Asia Centrală şi regiunea caspică. Totodată, acest spaţiu formează coridorul nord-sud, o demonstrare în acest sens fiind gazoductul Blue Stream, care uneşte Rusia şi Turcia. Evident este faptul că există o competiţie între aceste două axe, caracterizându-se prin aspecte geopolitice, dar şi tehnice.

În prezent se duce o luptă diplomatică între Occident şi Rusia pentru această regiune, dat fiind faptul ca ea asigură acces spre o zonă bogată cu resurse energetice. În plus, dacă luăm în consideraţie ruta turcă, atunci observăm că ea nu reduce din importanţa Ucrainei în ceea ce priveşte tranzitul hidrocarburilor. Cartea ucraineană ar putea servi ca şi alternativă în cazul eventualelor evoluţii negative în regiunea turcă, de exemplu escaladarea conflictului în jurul minorităţilor curde.

Relaţiile bilaterale ruso-ucrainene pe segmentul energetic au cunoscut în ultimul timp mai multe divergenţe în ceea ce priveşte preţul la gaz şi la tranzit, fapt ce  reprezintă nişte semnale evidente atât pentru occidentali, cât şi pentru ucraineni. Politica dură a Gazprom-ului, ce a avut impact negativ atât asupra Kievului, cât şi asupra Bruxelului, scoate la suprafaţă în mod expres conotaţii politice şi geopolitice, la bază fiind interesele naţionale ale Rusiei în imediata sa proximitate . Moscova oficial dă de înţeles în repetate rânduri că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan occidentale în imediata vecinătate şi pentru prevenirea unei astfel de conjuncturi este capabilă să acţioneze în modul cel mai drastic. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev este doar un prim pas în scopul asigurării securităţii naţionale şi semnalării Occidentului de a se debarasa de politicile sale, care ating interesul naţional sau de stat al Rusiei, în cazul Ucrainei fiind unul vital. Totodată, reprezintă şi o atenţionare pentru Ucraina, determinând-o să-şi revadă propria poziţia vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale.

Evident este faptul că Kremlinul urmăreşte la fel anumite interese comerciale şi  energetice. Situaţia tensionată ar reprezenta o atenţionare pentru statele UE asupra instabilităţii tranzitului de resurse energetice via teritoriului ucrainean, fapt ce ar putea duce la încurajarea UE pentru a participa mai activ în cadrul proiectului North Stream şi South Stream. Pe de altă parte, acţiunile de presiune asupra Kievului au la bază interesul vădit din partea ruşilor în ceea ce priveşte achiziţionarea şi controlul infrastructurii energetice din Ucraina, progrese în acest sens fiind deocamdată neatinse .

În context, ar fi bine să  mai atragem atenţie la o nuanţă. Cauza oficială a conflictului gazelor între Ucraina şi Rusia a fost neachitarea din partea Kievului a datoriei pentru gaz. Însă, dacă nu uităm de faptul că datoria Transnistria este cu mult mai mare, atunci ne convingem o dată în plus că motivul real al conflictului dintre Kiev şi Moscova nu a avut conotaţie financiară, ci una geopolitică şi geo-energetică.

Chiar şi semnarea acordului de către Preşedintele rus Dmitri Medvedev şi omologul său ucrainean Viktor Ianukovici privind menţinerea bazei navale ruse în Ucraina până în anul 2042, în schimbul unei reduceri de 30% a preţului pentru gazele naturale ruse livrate Kievului, o reducere considerată o parte din chiria plătită de Moscova pentru această bază ,  demonstrează expres interesul de aducere a Ucrainei pe orbita Rusiei. De fapt, conflictele energetice dintre Ucraina şi Rusia din 2006 şi din 2009 au avut la bază divergenţe de ordin politic sau mai bine spus lipsa unei colaborări între aceste două state şi lezarea unor interese ale Rusiei în regiune. Consecinţele negative de ordin politic, social, economic şi energetic atât din Ucraina, cât şi din Europa, a dus la consolidarea poziţiilor Rusiei în regiune. Pe de o parte, Moscova şi-a înăsprit pretenţiile în ceea ce priveşte prezenţa sa militară la Marea Neagră, ca şi o contrapondere celei NATO din regiune. Pe de altă parte, asistăm la promovarea intereselor sale energetice în zonă prin intermediul proiectului South Stream, care rămâne a fi într-o strânsă concurenţă cu proiectul occidental Nabucco. Or, o consolidare a poziţiei ruse în regiunea pontică ar reprezenta un factor de stimulare în ceea ce priveşte accelerarea lansării gazoductului South Stream, pe fundalul păstrării interesului din partea Occidentului de a începe construcţia gazoductului Nabucco pentru a reduce dependenţa de gazul rusesc şi de a controla axa hidrocarburilor.

Noua conducere de la Kiev pare să fi abordat de o manieră progresistă relaţiile bilaterale ruso-ucrainene, care, altminteri sunt în avantajul tuturor părţilor implicate la proces. La fel, stabilitatea politică din Ucraina va juca un rol important în evoluţia ulterioară a evenimentelor din această regiune, luând în consideraţie criza economică globală, dar şi raporturile dintre marile puteri occidentale (în special SUA) şi Rusia. Luând în consideraţie faptul că Ucraina se confruntă cu o profundă criză economică , conducerea acestei ţări ar trebuie să facă faţă provocărilor şi să minimalizeze escaladarea unor crize de ordin diplomatic sau energetic. La momentul de faţă am putea constata că relaţiile ruso-ucrainene pe segmentul energetic au trecut într-o nouă fază, bazată pe consens politic şi dorinţa de a stabili bune relaţii de colaborare. Considerăm că schimbări radicale nu se vor produce, dat fiind faptul că fiecare stat îşi promovează propriile interese naţionale. În plus, Ucraina, confruntându-se cu grave probleme de ordin economic şi social, nu poate să-şi permită luxul de a face schimbări radicale în ceea ce priveşte priorităţile sale în materie de politică externă, de securitate energetică sau economică.

Nu cred că pentru cineva a fost o surpriză o astfel de evoluţie a ultimelor evenimente din Ucraina, dar cred că ar fi prematur să tragem acum anumite concluzii de ordin politic şi geopolitic. Foarte mult depinde cum vor evolua lucrurile în interiorul Ucrainei şi al relaţiilor dintre marile puteri. În orice caz, pentru Ucraina este vital să menţină relaţii de colaborare şi prietenie cu vecinii, în special cu marele puteri, precum este Federaţia Rusă, UE şi SUA.

Concluzii
Atât Republica Moldova, cât şi Ucraina, vor încerca să-şi consolideze independenţa lor fragilă, gestionând inteligent relaţiile de dependenţă economică şi energetică faţă de Federaţia Rusă. Elitele oficiale ale acestor două state conştientizează că sunt necesare reforme structurale şi sistemice pe interior pentru a minimaliza vulnerabilitatea ţărilor faţă de eventuale provocări ce ar putea apărea, fie şi artificial. Criza gazelor din 2006 şi din 2009 a demonstrat o dată în plus lipsa pregătirii şi prezenţa panicii în rândul clasei politice moldoveneşti şi ucrainene, dar şi a societăţilor în ansamblu, fapt ce determină la apariţia unor situaţie de instabilitate cu consecinţe nefaste corespunzătoare.

Pe plan regional, concurenţa dintre cele două centre de putere – Federaţia Rusă şi Occidentul – va continua, astfel prefigurându-se o nouă dinamică şi abordare geopolitică în regiune. Or, percepem o relansare a relaţiilor bilaterale ruso-americane şi noile provocări de ordin economic, politic şi militar care apar pe continentul european. Iar Moldovei şi Ucrainei nu le rămâne decât să participe activ în cadrul acestor procese cu scopul de a consolida şi de a restabili  consensul naţional privind păstrarea statului unitar.

Mulţi comentatori politici anticipează deja o reorientare politică şi diplomatică a Ucrainei după ce la putere a venit un preşedinte considerat pro-rus. Or, noi considerăm că un ciclu electoral nu poate defini tabloul complet al regiunii. În plus, evoluţia evenimentelor din regiune în mare parte depinde de factorul extern şi de acest fapt deja ne-am convins: Ianukovici nu a avut marja de manevră în negocierile cu Rusia privind flota din Marea Neagră şi preţul gazelor, dat fiind faptul că Ucraina a fost foarte puternic lovită de criza economică globală, economia ţării fiind în pericol. La momentul de faţă nu se prefigurează căi energetice alternative pentru Moldova şi Ucraina, fapt ce impune aceste două state să facă faţă dependenţei complete de resursa energetică importată printr-o abordare integrată, încercând să facă o delimitare a politicului de energetică, după exemplul ţărilor baltice, Bulgariei, Slovaciei, Poloniei.

Alexandru Baltag
Expert Asociat
Asociaţia pentru Politică Externă

Sursa: http://ape.md/doc.php?l=ro&idc=156&id=1139 (document disponibil şi în limba engleză)

Această relaxare se datorează şi faptului că vara consumul de gaze este redus, iar Guvernul moldovean anunţă o reducere substanţială a preţului la gazele naturale importate, de la 332,6 de dolari pentru o mie de metri cubi până la 249,44 de dolari din luna iulie, notează buletinul analitic Imedia.

La începutul lunii ianuarie 2009, când concernul rus Gazprom a sistat livrarea de gaze către Europa în condiţiile unui “război al gazelor” între Moscova şi Kiev, subiectul securităţii energetice a Republicii Moldova era actual, iar demnitarii vorbeau chiar despre o revizuire a actualei scheme de livrări energetice. Pe lângă restricţiile consumului industrial, atunci au fost afectate încălzirea locuinţelor şi furnizarea de apă caldă.

Experţii notează însă că o diversificare a surselor energetice, atât de gaze, cât şi de electricitate va deveni la un moment dat iminentă, în condiţiile în care în prezent Republica Moldova depinde sută la sută de livrările de gaz rusesc, iar importurile de energie electrică acoperă peste 60% din necesităţi.

Expertul Alexandru Baltag, unul dintre autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”, elaborat de Institutul pentru democraţie şi iniţiative sociale Viitorul de la Chişinău, spune că animozităţile care apar periodic între Chişinău şi Gazprom din cauza unor datorii istorice sau a datoriilor regiunii transnistrene pun în pericol asigurarea cu gaze a Republicii Moldova.

“În ultimii zece ani, livrarea de gaze a fost sistată în două rânduri. Implicarea în proiectul Nabucco corespunde obiectivului Strategiei energetice a Republicii Moldova până în anul 2020, care vizează diversificarea alternativelor de aprovizionare cu gaze, inclusiv din Asia Mijlocie şi Orientul Apropiat”, declară Alexandru Baltag.

Însă, dacă la început, când se anunţa că gazoductul va trece prin Dobrogea (România), părea a fi posibilă conectarea Republicii Moldova la conductă, după ce proiectul a fost modificat astfel că aceasta va trece la 700 kilometri de hotarele Republicii Moldova, expertul spune că „şansele obţinerii alternativei la gazul rusesc sunt minime”. În plus, nu există interconexiuni între sistemele de conducte ale Republicii Moldova şi ale României.

Unii experţi în energie pun la îndoială şansa Republicii Moldova de a participa la proiectul Nabucco în condiţiile în care aceasta nu are resurse financiare pentru acoperirea acestor cheltuieli, care se ridică la sute de milioane de dolari. Aceştia spun că “mai rentabil ar fi aderarea la proiectul White Stream, care presupune construirea unei conducte-ramificaţii a conductei Baku-Tbilisi-Erzurum şi ar putea transporta gaz azer prin Georgia către România, Ucraina şi alte ţări ale Europei Centrale”. De aceeaşi părere sunt şi autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”. Un argument în favoarea acestei opinii ar fi şi existenţa interconexiunilor între sistemele de conducte moldoveneşti şi cele ucrainene. Rămâne de văzut dacă proiectul va fi până la urmă realizat şi dacă Chişinăul va participa la acesta, întrucât autorităţile moldovene nu au anunţat, deocamdată, nici măcar despre intenţia de a o face. Costurile mari ar face deocamdată imposibilă participarea Republicii Moldova la cele două proiecte – fie el Nabucco sau White Stream.

În ianuarie, după ce Rusia sistase livrările de gaze către Europa, ministrul adjunct al economiei şi comerţului de atunci, Tudor Copaci, declara că dependenţa de sută la sută a Republicii Moldova de gazele ruseşti determină Chişinăul să-şi diversifice sursele de livrare a combustibilului. „Vom încerca să obţinem ca ţara să fie inclusă în proiectul de gazoduct Nabucco, care va trece pe teritoriul României, ocolind Ucraina şi Rusia”, mai declara demnitarul.

Şi ministrul de externe moldovean, Andrei Stratan, şi-a exprimat speranţa în cadrul unei întâlniri cu omologul său român la Chişinău că „UE nu va uita de Republica Moldova atunci când va dezvolta proiecte pentru asigurarea securităţii energetice, cum este Nabucco”.

Faptul ca Republica Moldova se învecinează cu România îi permite să spere că va fi inclusă în noul proiect, iar la ora actuală Chişinăul mizează pe sprijinul Bucureştiului în această problemă, nota publicaţia moscovită Nezavisimaia Gazeta.

Preşedintele Vladimir Voronin a ezitat însă să-şi exprime sprijinul deschis pentru Nabucco. “Oportunitatea conectării Republicii Moldova la gazoductul Nabuссo trebuie studiată, pentru că încă nu se ştie cine şi în ce proporţie va asigura cu gaze acest Nabuссo”, a declarat şeful statului atunci. “Republica Moldova nu e departe. Suntem la o distanţă de 260 de kilometri de Nabucco. Dar noi nu putem schimba vrabia din mână cu privighetoarea din copac sau de pe gard, să fim serioşi. Noi, dimpotrivă, trebuie să facem ordine în reţelele interne de gaze, să continuăm gazificarea ţării. Avem acord pe cinci ani cu Gazpromul de livrare a gazelor şi trebuie să lucrăm cu Gazpromul pe toate aceste dimensiuni – să terminam gazificarea şi să asigurăm o continuitate a livrărilor de gaze. Aceste lucruri trebuie făcute cu Gazpromul, până vom ajunge să avem Nabucco. Pentru că nu numai noi suntem îngrijoraţi de această criză, dar toată Europa e pusă în gardă şi cred că vor fi elaborate şi alte proiecte pe lângă cel despre care discutăm acum”, declara Voronin.

NewsIn

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).

În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este “dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine “în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

     După summit-ul NATO din Bucureşti, integritatea teritorială a Ucrainei a devenit principalul subiect al discuţiilor. Mă refer la unele pretenţii teritoriale în adresa acestui stat, pe de o parte ale Rusie, pe de altă parte declaraţiile recente ale României. Asemenea evoluţie a evenimnetelor era previzibilă din moment ce politica externă a Ucraienei s-a reorientat la 180 grade, adică spre Vest, odată cu venirea la putere a forţelor pro-occidentale. Insă, dacă cauza pretenţiilor Rusiei este cunoscută şi percepută într-o oarecare măsură corect, atunci cea a României consider că are un alt substrat decît cel vehiculat în mass-media.

1.      Cuaza pretenţiilor Rusiei

      Este bine de remarcat că Ucraina, care nu a existat ca şi stat independent pînă la implozia URSS, reprezenta interfaţa europeană a Imperiului Rus şi Sovietic. În aceste condiţii Ucrainei îi revine rolul de pivot geopolitic, deoarece existenţa sa ca şi stat independent de Kremlin (independent în sensul strict al cuvîntului) contribuie la transformarea geopolitică a Rusiei. De fapt, geopolitic şi geostrategic Rusia nu poate fi în Europa dacă Ucraina nu este în ea, însă Ucraina poate fi în Europea fără ca Rusia să fie în ea. În cele din urma,  independenţa politică a Ucrainei şi o eventuală aderare a sa la UE şi NATO sperie Kremlinul, deoarece în acest fel geografia va împinge Rusia, într-o oarecare masură, în Asia, de Europa legînd-o doar relaţiile economice şi energetice. Acest fapt este inadmisibil pentru Rusia, atît timp cît acest stat a  jucat şi «mai joaca» un rol (geo)politic dominant  în Europa pe parcursul ultimelor secole. Totodată, influienţarea acestui spaţiu din partea Moscovei reprezintă pentru Rusia un scut vis-à-vis de pericolul venit din Vest, mai cu seamă din partea NATO. Numai aşa se explică comportamentul Kremlinului şi ultimele declaraţii ale oficialilor ruşi faţă de orientarea vestică a Kievului.

      Conform declaraţiei lui Putin în cadrul Consiliului Rusia-NATO desfaşurat la Bucureşti, Ucraina este un stat artificial, o parte a teritoriilor ei fiind ale Europei de Est, iar cealaltă parte, cea mai consistentă, reprezintind donaţia ruşilor către Kiev. Totodată, se mai precizează că Rusia nu va ezita să spargă unitatea teritorială a Ucrainei, adică va revendica Crimeea şi estul Ucrainei dacă aceasta va fi invitată să adere la NATO. Aceste declaraţii, altminteri, servesc ca şi argumente la aceea ce am relatat mai sus.

      Pentru Rusia acest spaţiu este vital, în special Crimeea, deoarece cine deţine această peninsulă, deţine o poziţie cheie în regiunea Mării  Negre. În plus, această regiune reprezintă «podul» de legătură cu Europa. Iată de ce o eventuală transformare a regiunii de prelungire europeană a Rusiei va fi dificil acceptată de Moscova. De facto, mulţi geopoliticieni atenţionează că conflictul din Crimeea poate trece de la faza pasivă la cea activă. În acest sens mai poate servi ca şi argument poziţia ostilă a Ucrainei faţă de flota rusă din Sevastopol. Recent Ucraina a înaintat Rusiei un plan de evacuare a forţelor militare ruseşti din Crimeea după 2017 (cînd expiră acordul bilateral de închiriere a portului din Sevastopol). Acest gest ne demonstrează că Kievul nu mai este predispus să accepte prezenţa rusă pe teritoriul său. În aceste condiţii un coflict politico-diplomatic nedorit dintre Kiev şi Moscova este mai mult ca probabil, care, de altfel, ar putea avea consecinţe nefaste pentru stabilitatea regională.

2.      Declaraţia Preşedintelui Băsescu

      Declaraţia spune că sudul Basarabiei trebuie să revină, conform dreptului istoric, Republicii Moldova, ceea ce ar fi trebuit să servească Chişinăului drept argument pentru a exprima pretenţii teritoriale Ucrainei. Consider că aceste cuvinte conţin un alt substrat decît cel de pretenţii teritoriale vehiculat în mass-media. Nu în zadar Băsescu a declarat că poziţia României de susţinere a integrării Ucrainei în NATO ­este “în strînsă legătură cu politica pe care România o are faţă de Republica Moldova”. De facto, prin aceste declaraţii, consider că Băsescu nu doreşte ca România sau Moldova să revendice de la Ucraina teritoriile menţionate, ci doreşte să determine Kievul să renunţe la aparenta neutralitate în procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi să meargă în tandem cu Bruxelul şi Chişinăul.

      Să luăm lucrurile pe rînd  şi propun să ne întoarcem puţin în trecut. Trebuie să cad de acord cu afirmaţiile lui Oleg SEREBRIAN („Geopolitica spaţiului pontic”) că acest litigiu a fost provocat de Moscova, însă, tot atît de adevărat este faptul că Ucraina a fost acea care l-a menţinut. Aş mai remarca că Kievul a permis o conexiune directă între Tiraspol şi Moscova atît în timpul razboiului din 1992, cît şi în prezent (de fapt, graţie acestei conexiuni mai supravieţuieşte acest regim separatist). Argumentez prin aceea că şi în prezent liderii separatişti circulă liber prin spaţiul ucrainean (în detrimentul deciziei UE de a-i declara persona non grata), toate afacerile financiare ilegale au ca şi punct de plecare portul din Odesa şi nu numai. În plus, aeroportul de la Odesa reprezintă un punct de legatura aerian între Tiraspol şi Moscova. etc.

      Este clar că iniţial interesele Kievului în menţinerea acestui conflict au fost de a sustrage atenţia autorităţilor de la Chşinău aspra sudului şi nordului Basarabiei (deoarece eu nu cred că pentru Ucraina, Tiraspolul şi Dubasariul reprezintă ceva mai important din punct de vedere geopolitic decît Izmailul şi Cernăuţiul). Aş remarca că în prezent Kievul are cu totul alte interese în această zonă decît cele din 1992 şi aceste interese nu sunt atît de natură politică sau geopolitică, cît de natură economică şi financiară. Într-un cuvînt, mulţi (ex)funcţionari ucraineni de rang superiori au fost şi sunt implicaţi în afacerile comerciale ilegale din această zonă din care sustrag venituri fabuloase.

      Dacă să fim realişti, în prezent asemenea pretenţii teritoriale din partea Chişinăului pot fi doar platonice. Pe de o parte, este adevărat că astfel de pretenţii au dreptul la viaţă, deoarece încă nu a fost semnat şi ratificat un tratat de frontieră  dintre RM şi Ucraina (acum, după declaraţiile lui Băsescu, Kievul oficial s-a activizat pentru a semna acordul respectiv). Însă pe de altă parte, referindu-ne la conjunctura politică regională şi europeană, la uzanţele diplomatice contemporane şi la dreptul internaţional, trebuie să constatam că asemenea pretenţii teritoriale ale RM faţă de Ucraina constituie un non-sens. Altminteri, acest fapt este inteles în Bruxel, Bucureşti, Chişinău şi Kiev.

      Analizînd geopolitic, zona din partea de est a RM reprezintă o enclavă continentală, înconjurată geografic de teritoriul naţional ucrainean şi cel moldovenesc. De altfel, separatismul trasnistrean supravieţuieşte economic atît timp cît permite Kievul (timp cît porţiunea de frontieră moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean va fi deschisă pentru agenţii economici ai rmn, deoarece graţie banilor obţinuţi ilegal se mai ţine economia acestei regiuni separatiste). Acest fapt, altminteri, este inţeles atît la Moscova şi Tiraspol cît şi la Chişinău şi Bruxel. În context aş mai adăuga că dacă Ucraina s-ar alătura RM şi UE, atunci şi prezenţa armatei ruseşti în Transnistria ar deveni cu timpul un non sens pentru Kremlin, deoarece, în acest fel, armata s-ar regăsi înconjurată „geografic” de subiecţii menţionaţi mai sus, fără a avea vreo legătură cu „Patria”, adică va fi izolată. În aceste condiţii ne este clar care ar putea fi deznodămîntul existenţei separatismului din rmn, care este sustinut ştim noi de cine.

      Tocmai acest substrat consider că se conţine în declaraţia lui Băsescu (care, de facto, a fost, dacă nu regizată, atunci consultată cu Bruxelul şi Washingtonul), adică de a determina Ucraina să ia poziţia Uniunii în chestiunea transnistreană. Să nu uitam faptul că vocea Bucureştiului reprezintă într-o oarecare măsura şi vocea UE, deoarece toate statele care fac parte din Uniune sunt nevoite sa respecte unele angajamente şi rigori. În plus, Bucureştiul nu poate avea nicio pretenţie teritorială faţă de Kiev în moment ce între aceste doua state a fost semnat Tratatul de frontieră la Cernăuţi, la 17 iunie 2003 (Cap.I, Art 1. al Tratatului: „Frontiera de stat între România şi Ucraina trece pe teren astfel cum este definită şi descrisă în Tratatul dintre Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, semnat la Bucureşti, la 27 februarie 1961”). Tot în Tratat se menţionează că Capitolele I şi VII se vor prelungi automat pe noi perioade de 5 ani şi nu se supun denunţării. Deci, vedem că renegocierea Tratatului de frontieră dintre România şi Ucraina este daca nu imposibi, atunci extrem de dificil, fapt recunoscut chiar de Preşedintele Băsescu.

      În context aş mai remarca un moment interesant. După declaraţiile Bucureştiului, atît presa occidentală cît şi Bruxelul oficial au reacţionat protocolar, ca să nu zic deloc (în comparaţie cu presa rusă şi ucraineană). Consider că mesajul lui Băsescu a fost sesizat de Kievul oficial, care, de altfel, a reacţionat şi el conform uzanţelor diplomatice şi nimic mai mult.

      În concluzie aş vrea să spun că din punct de vedere geopolitic rezolvarea conflictului trarnsitrean depinde în mare parte de vointa politică a Ucrainei (adică de a se alătura RM şi UE) şi nu a Rusiei (care nu se va schimba niciodată). Dar existenţa Ucrainei în graniţele actuale depinde de politica marilor puteri (Rusia şi Occidentul). Astfel, înteleg perfect şi sunt de acrod într-o oarecare măsura cu poziţia rezervată a UE şi SUA în aceste două probleme delicate (care se interpatrund reciproc), ca şi exemplu servind, de altfel, declaraţia Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă al UE, Havier SOLANA: Ucraina încă nu este pregătită să adere la UE şi NATO. Deoarece atît cazul Transnistriei cît şi cazul Ucrainei sunt prea sensibile (fapt inţeles de toţi) şi pentru a evita eventuale tulburenţe în zonă este inevitabil de recurs numai la măsuri diplomatie şi de compromis.

Alexandru Baltag

      Il est évident que l’Ukraine, située au bord de la mer Noire, est incontestablement une zone de contrastes. En effet, elle constitue le théâtre de luttes d’influence tant à travers l’histoire qu’à présent. Ce pays pendant trois millénaires s’est trouvé dans le milieu d’une histoire troublée. Maintenant, deux parts du monde, c’est-à-dire la Russie et l’Occident, construisent leurs conceptions stratégiques, politiques et économiques dans cette région, tenant compte de l’espace adjacent  à la zone analysée. Le grand intérêt des grandes puissances dans la région s’explique par l’importance géopolitique, géostratégique, géoéconomique et géo-énergétique de l’espace, aussi par son puissance transfrontalière et de transit.

      Aujourd’hui, les dissensions diplomatiques autour de cet espace deviennent de plus en plus évidentes, la cause étant tant la réorientation de la politique étrangère de Kiev vers l’Ouest, que la perception russe de l’élargissement de l’UE et de l’OTAN vers l’est comme une menace nationale. En fait l’Ukraine n’existant pas comme pays indépendants jusqu’à l’implosion de l’URSS, représentait l’interface européenne de l’Empire russe et puis soviétique. Dans cette mesure cette région devient comme un pivot géopolitique, puisque l’existence de l’Ukraine comme un pays indépendant en face du Kremlin (indépendants dans le sens stricte du mot) contribue à la transformation de la Russie. C’est-à-dire que sans la présence russe dans la région ukrainienne, la Fédération Russe perd son importance (géo) politique et (géo) stratégique dans l’Europe. Ainsi, une éventuelle adhésion de l’Ukraine dans l’UE et l’OTAN effraie le Kremlin. Parce que cela ferait basculer géographiquement la Russie en Asie, de l’Europe la liant uniquement les relations économiques et énergétiques.

      Dans ce contexte il est bon de citer Zbigniew Brzezinski qui dit que “sans l’Ukraine, la Russie cesse d’être un empire, mais avec l’Ukraine, premièrement trompée et puis subordonnée, la Russie devient automatiquement un empire”.

      La perte de l’Ukraine est inadmissible pour la Russie tandis que cet Etat a joué et “joue” encore un rôle (géo) politique dominant en Europe pendant les derniers siècles. En même temps, l’influence de cet espace de par Moscou représente pour la Russie un bouclier vis-à-vis de péril venu de l’Ouest, en particulière de la parte de l’OTAN. Ceci  explique le comportement dur de la Russie vis-à-vis de l’orientation européenne de Kiev et l’émancipation d’une confrontation diplomatique plus évidente entre l’Est et l’Ouest pour cette région, surtout sur la question de l’adhésion de l’Ukraine à l’OTAN. Prenons comme exemple les déclarations de l’ex-président russe V. V. Putin (en présent le premier-ministre) pendant le Conseil Russie – OTAN  le 4 avril 2008 de Bucarest: “l’Ukraine est un Etat artificiel, une partie de son territoire étant de l’Europe de l’Est, l’autre partie, la plus consistante, représentant la donation des Russes vers le Kiev”. En même temps, Putin a précisé que la Russie n’hésitera pas casser l’unité territoriale de l’Ukraine, c’est-à-dire va revendiquer la Crimée et la partie de l’est de l’Ukraine si le Kiev est invité à adhérer à l’OTAN.

      Par ailleurs il y a une explication de la nervosité de la Russie, puisque, comme je viens déjà de mentionner, cet espace pour elle est vital, surtout la Crimée, puisque qui contrôle cette péninsule, détient une position clé dans la région de la mer Noire. En plus, la Crimée représente le “pont” de liaison avec l’Europe. C’est pourquoi une éventuelle transformation de la région de la prolongation européenne de la Russie va être difficilement acceptée par la Moscou. Selon moi  la Russie ne peut pas être en Europe sans que l’Ukraine soit en Europe, tandis que l’Ukraine peut être en Europe sans que la Russie y soit.

      De facto, plusieurs géopoliticiens sont soucieux de l’avenir de l’Ukraine et ses régions adjacentes qui pourraient devenir une zone active de confrontation. L’un des arguments est  le conflit de la Transnistrie, dont la solution est encore vague et peu claire, et d’autre part la Crimée, c’est-à-dire la position hostile de l’Ukraine vis-à-vis de la flotte russe en Sébastopol. Récemment, l’Ukraine a proposé à la Russie un plan d’évacuation des forces militaires russes de Crimée après 2017 (quand expire l’accord bilatéral concernant le louage du port de Sébastopol). Ce geste nous démontre que Kiev ne soit plus prédisposé  à accepter la présence russe sur son territoire national. Dans ces conditions, je pense qu’un conflit politique-diplomatique indésirable entre Kiev et Moscou est plus que probable, ce qui, d’ailleurs, pourrait avoir des conséquences néfastes pour la stabilité régionale.

      Je pense également que personne ne désire une déstabilisation de la région, tant pour la Russie, que l’UE dont la frontière de l’est se trouve immédiatement.  Ainsi, je comprends parfaitement la position réservée de l’UE et des Etats-Unis concernant la région moldo-ukrainienne. Prenons comme exemple la déclaration du Haut Représentant de l’UE pour la politique étrangère, Xavier Solana: “l’Ukraine n’est pas encore prête pour adhérer à l’Union Européenne et l’OTAN”. Puisque le cas de la région moldo-ukrainienne est assez sensible, le fait compris par tous, et pour éviter des éventuelles turbulences dans la zone il est essentiel de recourir à des mesures diplomatiques et de compromis.  

      Finalement, nous avons la situation suivante: l’Ukraine, dont une grande partie de la population partage les valeurs culturelles et historiques paneuropéennes et avec une orientation pro-européenne en matière de la politique étrangère –  l’Occident, c’est-à-dire l’Union Européenne et les Etats-Unis, avec une position assez réservée et prudente visant une implication plus active dans la région –  la Fédération Russe avec une politique agressive pour maintenir cet zone sous sa sphère d’influence, gardant son interface européenne, sa place importante géopolitique et géostratégique dans l’Europe et une un contre poids vis-à-vis de l’OTAN.

      Dans cette situation, il est assez difficile de pronostiquer la future direction politique de l’Ukraine et de la Moldavie, tant à la cause du triangle confus présenté ci-dessus, qu’à cause d’une instabilité politique interne des pays analysés et d’un amalgame socio-ethnique de la région.

      En faisant une opération mathématique simple: l’orientation pro-européenne du Kiev officiel + le désir de l’Occident de contrôler cette région, d’une côté, et l’opposition dure de parte de la Russie + la position réservée de l’Occident de s’impliquer plus activement, de l’autre côté, nous obtenons presque une égalité. Néanmoins, selon mon avis, les règles mathématiques sont relatives pour les jeux (géo) politiques, surtout dans les conditions de l’évolution permanente des relations internationales contemporaines. Tellement l’espace ukrainien, comme je viens de mentionner au débout, reste encore une zone de transition géopolitique et caractérisée par la transition, dont l’évolution dépende tans des facteurs extérieurs (du comportement et de la politique (diplomatie) des grandes puissances mondiales), que de ceux intérieure (stabilité politique interne et le consens national concernant son orientation de la politique étrangère).

Alexandru Baltag,

République de Moldavie

Washington Post: Bush are o arma secreta impotriva lui Putin

Insistenta presedintelui american, George Bush, de a sustine aderarea la NATO a Ucrainei si Georgiei, precum si convingerea lui in succesul negocierile cu Vladimir Putin legate de sistemul de aparare antiracheta permite sa se afirme ca Bush stie ceva ce este, deocamdat, necunoscut comunitatii internationale. Dupa cum scrie Washington Post, arma secreta a lui Bush in confruntarea lui cu Putin in privinta amplasarii scutului antiracheta in Europa de Est poate fi acceptul lui Bush de a inchide orchii la unele chestiuni importante pentru Putin, precum neproliferarea nucleara si nivelul democratiei din Rusia.

Washington Post: Bush nu va accepta compromisuri la NATO

Sustinerea acordata de presedintele George Bush planului de aderare la NATO a Ucrainei si a Georgiei risca sa complice nu doar relatiile dintre SUA si Rusia, dar si cu Franta si Germania. Potrivit cotidianului The Washington Post, surse apropiate liderului de la Casa Alba au aratat ca in aceasta chestiune Bush nu intentioneaza sa accepte refuzul membrilor NATO pentru extindere. Bush nu are de gand sa acorde Rusiei dreptul de a decide soarta Aliantei. “Asta este o dezbatere NATO, este treaba NATO, iar decizia va apartine tot NATO”, a spus purtatoarea de cuvant a Casei Albe, Dana Perino.

Financial Times: Ucraina si Georgia vor fi primite in NATO in 2010

Este putin probabil ca Ucraina si Georgia sa primeasca acces la statututul de membru NATO, pentru ca tarile europene nu vor sa distruga echilibrul de forte din Europa. Potrivit Financial Times, in pofida sprijinului afisat de SUA, Europa nu vrea sa complice relatiile cu Rusie din cauza primirii in Alianta a fostelor republici sovietice. Despre asta se vorbeste in varianta de lucru a comunicatului comun al diplomatilor din tarile europene. Conform diferitelor surse, comunicatul recomanda ca problema aderarii Ucrainei si Georgiei sa fie amanata pentru 2010.

Guardian: britanicii nu cred in aderarea Ucrainei si Georgiei

Diplomatii britanici nu cred ca Ucraina si Georgia vor fi invitate sa intre in NATO la summitul de la Bucuresti. Dupa cum a relatat pentru Guardian unul din diplomatii familiarizati cu situatia, in pofida pozitiei Washingtonului in aceasta chestiune, este destul de putin probabil ca punctul de vedere al SUA sa fie imprumutat de alte state, in special de Franta si Germania.

HotNews

După cum informează NewsReport, litigiul dintre Romania si Ucraina nu se refera doar la Insula Serpilor, aceasta fiind numai una din cinci insule disputate. De fapt, situata in Marea Neagra, la 45 de kilometri de uscat, este cea mai importanta, alte trei dintre ele sunt ostroave de pe bratul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic si Coasta Dracului. A patra se situeaza la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba.

Trebuie de remarcat faptul că conform legislatiei internationale, fiecare tara are o platforma continentala pana la 200 de metri adancime si o zona economica exclusiva care se intinde 200 de mile marine in larg. Revenind la Insula Serpilor, aceasta are o suprafata de 17 hectare si poate fi strabatuta usor de la un capat la altul in circa o ora.

O zona stancoasa cu vegetatie saraca, insula isi datoreaza numele sarpelui de apa ce se gasea pe insula, care a disparut definitiv in urma amplelor lucrari secrete desfasurate de sovietici in anii 50. Insula Serpilor a inceput sa aiba importanta economica in 2005, odata cu descoperirea unor importante rezerve de petrol si gaze naturale in subsolul platoului continental din jurul insulei.

Acesta este si motivul inversunarii Ucrainei: luna trecuta, Ministerul Economiei a prezentat un proiect de lege pentru crearea pe Insula Serpilor a unei zone economice libere, Ahilia. Oficial, proiectul doreste sa atraga investitii pe care sa le utilizeze eficient pentru dezvoltarea turistica a insulei, pentru protectia resurselor naturale, dezvoltarea infrastructurii si intensificarea activitatii economice.

Dupa cum noteaza zaire.com, Ucraina si Georgia, doua foste republici URSS, spera sa devina oficial candidate la aderarea NATO, prin includerea in Planul de actiune in vederea aderarii (MAP).

Insa liderii NATO care se vor intalni la summitul NATO de la Bucuresti din perioada 2-4 aprilie au pozitii diferite cu privire la aceasta chestiune. Proiectul este sustinut de Statele Unite, Polonia sau tarile baltice, dar Germania si Franta se opun acestei posibilitati.

Bush a afirmat necesitatea unei rezolvari pasnice a dosarelor Abhazia si Osetia de Sud, care sa recunoasca “integritatea teritoriala si frontierele suverane ale Georgiei”.

„Nu se poate sa fim in pozitia in care rusii sau oricine altcineva sa fie capabili sa intrerupa furnizarea de energie, provocand o criza ce poate afecta securitatea Aliantei”, a conchis acesta. Gallis a aparat si proiectul Nabucco, despre care a spus ca poate fi realizat in paralel cu gazoductele rusesti. „Exista destul gaz in regiunea caspica pentru a umple atat conductele rusesti, cat si Nabucco”, a explicat el.

Întrebat care ar trebui să fie rolul NATO în asigurarea securităţii energetice a Europei, Gallis a declarat că deocamdată se aşteaptă o decizie clară a Uniunii Europene în acest sens. „Abia după aceea rolul NATIO va fi mai clar”, citeaza Adevarul.

“În acest moment, nu este o problemă militară, dar am menţionat deja rolul întăririi relaţiilor cu statele din Asia Centrală, pentru a asigura mai multă securitate statelor de tranzit şi de origine pentru petrol şi gaze naturale”, a explicat Gallis. Spre deosebire de anumiţi analişti de la Washington, printre care şi Henry Kissinger, Gallis nu crede că Tratatul Lisabona va afecta relaţiile transatlantice. „Cred că o Politică Externă şi de Securitate Comună europeană este atât în beneficiul SUA, cât şi al UE”, a explicat acesta.

Privind Summitul NATO de la Bucureşti, Paul Gallis susţine că in România se va „discuta” doar despre scutul antirachetă, însă crede că nu se va lua nici o decizie. „Situaţia va fi clarificată la nivel de experţi, cu altă ocazie”, a explicat el. Totodată, el recunoaşte faptul că în NATO există disensiuni în privinţa modului în care sunt desfăşurate trupele în Afganistan. „Problema apare la statele care pot face mai mult, însă nu fac”, susţine acesta.

Totodata Gallis a explicat şi motivele pentru care state ca Ucraina sau Georgia nu pot adera la NATO în viitorul apropiat. „Când vorbim de Planul de Acţiune în vederea aderării la NATO, pentru Georgia şi Ucraina, poate că ar trebui ca mai întâi să rezolvăm problema de securitate energetică pentru aceste ţări”, a spus Gallis. Un alt element care barează pentru moment drumul Georgiei şi Ucrainei către NATO este faptul că majoritatea statelor europene importante se opun. „Câteva ţări precum Franţa şi Germania au dat semnale publice că nu sunt de părere că Ucraina şi Georgia sunt pregătite pentru MAP”, explică el.