Referindu-mă la latura energetică, remarc faptul că comportamentul dur al Gazprom-ului faţă de Ucraina şi Moldova are conotaţie de ordin (geo)politic şi (geo)economic, având tangenţă cu orientarea pro-occidentală a autorităţilor oficiale de la Kiev şi Chişinău. La nivel de declaraţii oficiale şi acţiuni, Moscova dă de înţeles într-o manieră expres că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan-occidentale în imediata vecinătate. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev şi Chişinău reprezintă doar un instrument de presiune în scopul asigurării securităţii naţionale ruse. Pe de o parte este un semnal pentru Occident în ceea ce priveşte extinderea influenţei sale spre Est (în special de ordin politic şi militar), care subminează interesul naţional al Rusiei în regiune. Pe de altă parte, aceste acţiuni reprezintă atenţionări permanente pentru Ucraina şi Moldova, determinându-le să-şi revadă propria poziţie vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale. În context, urmează a fi menţionată intenţia Moscovei de a influenţa situaţia politică internă din aceste două state, care este instabilă din cauza unor diferenţe de poziţii şi disensiuni dintre diferite forţe politice.

Republica Moldova
După destrămarea URSS, Republica Moldova, ca stat independent, recunoscut pe plan internaţional, a moştenit legal întregul sistem de transportare, tranzitare şi distribuire a gazului natural aflat pe teritoriul său. În anul 1992, după conflictul transnistrean, când Chişinăul pierde controlul asupra teritoriului din stânga râului Nistrului, o parte din acest patrimoniu trece sub controlul administrativ al autorităţilor separatiste (susţinute politic şi financiar de către Federaţia Rusă), deoarece localizarea nodului de compresiune a gazoductelor magistrale se află în oraşul Tiraspol.

În prezent industria gazului în Republica Moldova este dirijată din afară, fiind dependentă 100% de o singură piaţă de export – Federaţia Rusă, mai precis de un singur furnizor – S.A.R. „Gazprom”. Ba, mai mult, toată industria gazului din ţară este în mâinile acestui monopolistului rusesc, R. Moldova pierzând controlul acestei ramuri de o importanţă strategică . În cele din urmă, problema aprovizionării cu gaze naturale a consumatorilor casnici şi industriali din Republica Moldova a devenit o chestiune deosebit de sensibilă, fapt ce afectează direct securitatea energetică a RM . Situaţia delicată din sectorul energetic moldovenesc reprezintă un factor deosebit de grav, deoarece este deseori utilizat în diverse scenarii politice sau militare, practicate de Kremlin. Politica tarifară sau blocarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale creează numeroase „mine cu explozie întârziată” pentru stabilitatea şi cursul democratic al RM, instituind dependenţe periculoase pentru cursul modernizator al ţării, luând în consideraţie situaţia economică şi financiară a ţării şi capacitatea redusă de plată pentru resursa energetică importată.

Din păcate, până în prezent problema preţului pentru gazul importat din Federaţia Rusă rămâne una sensibilă pentru Republica Moldova în urma revizuirii relaţiilor companiei ruse Gazprom cu fostele republici sovietice, aceste schimbări cel mai dur fiind simţite de ţările cu orientare pro-occidentală. În acest sens, atragem atenţie la faptul că Gazprom-ul nu are semnate contracte de lungă durată care să stabilească preţul fix pentru resurse energetice cu multe state ex-sovietice.  Astfel, considerăm că în viitorul apropiat nici nu vor fi semnate, din anumite raţionamente politice şi strategice.  Aceasta ne determină să credem că Moscova va folosi în continuare arma energetică pentru influenţarea cursului politic al ţărilor slab dezvoltate şi 100% dependente energetic de ea, cum este şi cazul Republicii Moldova.

Un alt factor, care are repercusiuni politice şi nu numai sunt datoriile RM faţă de Federaţia Rusă pentru resursele de gaz natural importate. În prezent S.A. „Moldovagaz” are o datorie de aproximativ 2,4 miliarde USD pentru gazul importat din Rusia. Din această sumă, cca. 2 miliarde sunt datoriile Transnistriei . Datoria Tiraspolului revine întreprinderii “Tiraspoltransgaz” SRL, care administrează reţeaua de gaze din Transnistria, aceasta, însă, nu este parte la contractul de baza de cumpărare-vânzare a gazelor naturale încheiat între Gazprom şi Moldovagaz. În consecinţă, Gazprom-ul are dreptul legal de a cere de la noi achitarea tuturor datoriilor, atât a celor acumulate de Chişinău, cât şi a celor acumulate de Tiraspol . Ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principalul canal de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice. Astfel că datoriile Tiraspolului acumulate pe parcursul ultimilor 18 ani sunt “puse pe spatele” Chişinăului, care nici nu controlează teritoriul respectiv.

În prezent, administraţia de la Tiraspol negociază condiţiile de transmitere către Gazprom a cotei sale în Moldova-gaz. Tiraspolul vrea să obţină şi posibilitatea de a încheia contracte directe cu Gazprom privind livrarea de gaze în regiunea transnistreană. Totodată, este negociată şi o reeşalonare a plăţii enormelor datorii pe care le are Tiraspolul faţă de Gazprom. Ne vine greu să credem că un astfel de aranjament i-ar conveni Moscovei, deoarece Federaţia Rusă nu are nevoie de o Transnistrie independentă. Federaţia Rusă are nevoie de o Moldovă manevrabilă prin intermediul Transnistriei. În această ordine de idei, se explică votul de respingere al Dumei de stat privind independenţa „RMN” după declararea independenţei Kosovo sau după războiul din Georgia din vara anului 2008. În plus, ruşilor le convine ca această uriaşă datorie în creştere a Tiraspolului (cca 2 mlrd. USD) să fie “pusă pe spatele” Moldovei.

Până în anul 2008 autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova . Deci, nu este dificil să constatăm că datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chişinăului. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc . De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Remarcăm faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi suntem practic convinşi că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbră şi puţin observat, însă, avem convingerea că datoriile (aproximativ de 2,4 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi. Deoarece atât timp cât Transnistria nu este un subiect independent, interpretarea dreptului internaţional de către Rusia poate să se răsfrângă negativ asupra Moldovei privind achitarea datoriilor pentru gazul importat.

În acest context putem afirma că Moscova foloseşte Gazprom-ul drept un instrument de politică externă, încercând să valorifice lacunele cu care se confruntă Republica Moldova, în special vulnerabilităţile enorme în faţa riscurilor energetice. Astfel, Republica Moldova ar trebui să facă faţă dependenţei complete a ţării de importul de resurse energetice printr-o abordare integrată, constând în diversificarea mixtului de energie şi diversificarea surselor şi rutelor de alimentare cu energie importată: conservarea energiei, construcţia propriilor rezervoare de gaz, asigurarea legăturii cu sistemul de gaze din România în direcţia vest-est, etc.  În plus, exemplul ţărilor baltice, care depind în mare parte de un singur furnizor, este cât se poate de concludent pentru Chişinău. Or, se necesită o nouă abordare în strategia de asigurare a securităţii energetice, care ar determina creşterea capacităţii de plată pentru resursa energetică importată. În acest fel relaţiile moldo-ruse pe segmentul energetic ar căpăta o nouă abordare, bazate doar pe obligaţiunile asumate.

Ucraina
Poziţia geografică a Ucrainei şi reţeaua de gazoduct construită în timpul Uniunii Sovietice au determinat ca acest stat să joace un rol destul de important în sectorul energetic continental . În consecinţă, în prezent Ucraina se poziţionează ca un actor important în ceea ce priveşte securitatea europeană energetică, astfel că disputele energetice ruso-ucrainene reprezintă nu doar o problemă ucraineană sau rusă, dar obţin un caracter geopolitic. Menţionăm faptul ca via teritoriul ucrainean tranzitează cca 80% de resurse de gaz natural importat din Rusia de către UE, ceea ce reprezintă 25% din volumul total importat de statele comunităţii . La fel, regiunea ucraineană tranzitează coridorul vest-est, constituind o axă de conexiune între Europa continentală şi Asia Centrală şi regiunea caspică. Totodată, acest spaţiu formează coridorul nord-sud, o demonstrare în acest sens fiind gazoductul Blue Stream, care uneşte Rusia şi Turcia. Evident este faptul că există o competiţie între aceste două axe, caracterizându-se prin aspecte geopolitice, dar şi tehnice.

În prezent se duce o luptă diplomatică între Occident şi Rusia pentru această regiune, dat fiind faptul ca ea asigură acces spre o zonă bogată cu resurse energetice. În plus, dacă luăm în consideraţie ruta turcă, atunci observăm că ea nu reduce din importanţa Ucrainei în ceea ce priveşte tranzitul hidrocarburilor. Cartea ucraineană ar putea servi ca şi alternativă în cazul eventualelor evoluţii negative în regiunea turcă, de exemplu escaladarea conflictului în jurul minorităţilor curde.

Relaţiile bilaterale ruso-ucrainene pe segmentul energetic au cunoscut în ultimul timp mai multe divergenţe în ceea ce priveşte preţul la gaz şi la tranzit, fapt ce  reprezintă nişte semnale evidente atât pentru occidentali, cât şi pentru ucraineni. Politica dură a Gazprom-ului, ce a avut impact negativ atât asupra Kievului, cât şi asupra Bruxelului, scoate la suprafaţă în mod expres conotaţii politice şi geopolitice, la bază fiind interesele naţionale ale Rusiei în imediata sa proximitate . Moscova oficial dă de înţeles în repetate rânduri că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan occidentale în imediata vecinătate şi pentru prevenirea unei astfel de conjuncturi este capabilă să acţioneze în modul cel mai drastic. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev este doar un prim pas în scopul asigurării securităţii naţionale şi semnalării Occidentului de a se debarasa de politicile sale, care ating interesul naţional sau de stat al Rusiei, în cazul Ucrainei fiind unul vital. Totodată, reprezintă şi o atenţionare pentru Ucraina, determinând-o să-şi revadă propria poziţia vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale.

Evident este faptul că Kremlinul urmăreşte la fel anumite interese comerciale şi  energetice. Situaţia tensionată ar reprezenta o atenţionare pentru statele UE asupra instabilităţii tranzitului de resurse energetice via teritoriului ucrainean, fapt ce ar putea duce la încurajarea UE pentru a participa mai activ în cadrul proiectului North Stream şi South Stream. Pe de altă parte, acţiunile de presiune asupra Kievului au la bază interesul vădit din partea ruşilor în ceea ce priveşte achiziţionarea şi controlul infrastructurii energetice din Ucraina, progrese în acest sens fiind deocamdată neatinse .

În context, ar fi bine să  mai atragem atenţie la o nuanţă. Cauza oficială a conflictului gazelor între Ucraina şi Rusia a fost neachitarea din partea Kievului a datoriei pentru gaz. Însă, dacă nu uităm de faptul că datoria Transnistria este cu mult mai mare, atunci ne convingem o dată în plus că motivul real al conflictului dintre Kiev şi Moscova nu a avut conotaţie financiară, ci una geopolitică şi geo-energetică.

Chiar şi semnarea acordului de către Preşedintele rus Dmitri Medvedev şi omologul său ucrainean Viktor Ianukovici privind menţinerea bazei navale ruse în Ucraina până în anul 2042, în schimbul unei reduceri de 30% a preţului pentru gazele naturale ruse livrate Kievului, o reducere considerată o parte din chiria plătită de Moscova pentru această bază ,  demonstrează expres interesul de aducere a Ucrainei pe orbita Rusiei. De fapt, conflictele energetice dintre Ucraina şi Rusia din 2006 şi din 2009 au avut la bază divergenţe de ordin politic sau mai bine spus lipsa unei colaborări între aceste două state şi lezarea unor interese ale Rusiei în regiune. Consecinţele negative de ordin politic, social, economic şi energetic atât din Ucraina, cât şi din Europa, a dus la consolidarea poziţiilor Rusiei în regiune. Pe de o parte, Moscova şi-a înăsprit pretenţiile în ceea ce priveşte prezenţa sa militară la Marea Neagră, ca şi o contrapondere celei NATO din regiune. Pe de altă parte, asistăm la promovarea intereselor sale energetice în zonă prin intermediul proiectului South Stream, care rămâne a fi într-o strânsă concurenţă cu proiectul occidental Nabucco. Or, o consolidare a poziţiei ruse în regiunea pontică ar reprezenta un factor de stimulare în ceea ce priveşte accelerarea lansării gazoductului South Stream, pe fundalul păstrării interesului din partea Occidentului de a începe construcţia gazoductului Nabucco pentru a reduce dependenţa de gazul rusesc şi de a controla axa hidrocarburilor.

Noua conducere de la Kiev pare să fi abordat de o manieră progresistă relaţiile bilaterale ruso-ucrainene, care, altminteri sunt în avantajul tuturor părţilor implicate la proces. La fel, stabilitatea politică din Ucraina va juca un rol important în evoluţia ulterioară a evenimentelor din această regiune, luând în consideraţie criza economică globală, dar şi raporturile dintre marile puteri occidentale (în special SUA) şi Rusia. Luând în consideraţie faptul că Ucraina se confruntă cu o profundă criză economică , conducerea acestei ţări ar trebuie să facă faţă provocărilor şi să minimalizeze escaladarea unor crize de ordin diplomatic sau energetic. La momentul de faţă am putea constata că relaţiile ruso-ucrainene pe segmentul energetic au trecut într-o nouă fază, bazată pe consens politic şi dorinţa de a stabili bune relaţii de colaborare. Considerăm că schimbări radicale nu se vor produce, dat fiind faptul că fiecare stat îşi promovează propriile interese naţionale. În plus, Ucraina, confruntându-se cu grave probleme de ordin economic şi social, nu poate să-şi permită luxul de a face schimbări radicale în ceea ce priveşte priorităţile sale în materie de politică externă, de securitate energetică sau economică.

Nu cred că pentru cineva a fost o surpriză o astfel de evoluţie a ultimelor evenimente din Ucraina, dar cred că ar fi prematur să tragem acum anumite concluzii de ordin politic şi geopolitic. Foarte mult depinde cum vor evolua lucrurile în interiorul Ucrainei şi al relaţiilor dintre marile puteri. În orice caz, pentru Ucraina este vital să menţină relaţii de colaborare şi prietenie cu vecinii, în special cu marele puteri, precum este Federaţia Rusă, UE şi SUA.

Concluzii
Atât Republica Moldova, cât şi Ucraina, vor încerca să-şi consolideze independenţa lor fragilă, gestionând inteligent relaţiile de dependenţă economică şi energetică faţă de Federaţia Rusă. Elitele oficiale ale acestor două state conştientizează că sunt necesare reforme structurale şi sistemice pe interior pentru a minimaliza vulnerabilitatea ţărilor faţă de eventuale provocări ce ar putea apărea, fie şi artificial. Criza gazelor din 2006 şi din 2009 a demonstrat o dată în plus lipsa pregătirii şi prezenţa panicii în rândul clasei politice moldoveneşti şi ucrainene, dar şi a societăţilor în ansamblu, fapt ce determină la apariţia unor situaţie de instabilitate cu consecinţe nefaste corespunzătoare.

Pe plan regional, concurenţa dintre cele două centre de putere – Federaţia Rusă şi Occidentul – va continua, astfel prefigurându-se o nouă dinamică şi abordare geopolitică în regiune. Or, percepem o relansare a relaţiilor bilaterale ruso-americane şi noile provocări de ordin economic, politic şi militar care apar pe continentul european. Iar Moldovei şi Ucrainei nu le rămâne decât să participe activ în cadrul acestor procese cu scopul de a consolida şi de a restabili  consensul naţional privind păstrarea statului unitar.

Mulţi comentatori politici anticipează deja o reorientare politică şi diplomatică a Ucrainei după ce la putere a venit un preşedinte considerat pro-rus. Or, noi considerăm că un ciclu electoral nu poate defini tabloul complet al regiunii. În plus, evoluţia evenimentelor din regiune în mare parte depinde de factorul extern şi de acest fapt deja ne-am convins: Ianukovici nu a avut marja de manevră în negocierile cu Rusia privind flota din Marea Neagră şi preţul gazelor, dat fiind faptul că Ucraina a fost foarte puternic lovită de criza economică globală, economia ţării fiind în pericol. La momentul de faţă nu se prefigurează căi energetice alternative pentru Moldova şi Ucraina, fapt ce impune aceste două state să facă faţă dependenţei complete de resursa energetică importată printr-o abordare integrată, încercând să facă o delimitare a politicului de energetică, după exemplul ţărilor baltice, Bulgariei, Slovaciei, Poloniei.

Alexandru Baltag
Expert Asociat
Asociaţia pentru Politică Externă

Sursa: http://ape.md/doc.php?l=ro&idc=156&id=1139 (document disponibil şi în limba engleză)

Această relaxare se datorează şi faptului că vara consumul de gaze este redus, iar Guvernul moldovean anunţă o reducere substanţială a preţului la gazele naturale importate, de la 332,6 de dolari pentru o mie de metri cubi până la 249,44 de dolari din luna iulie, notează buletinul analitic Imedia.

La începutul lunii ianuarie 2009, când concernul rus Gazprom a sistat livrarea de gaze către Europa în condiţiile unui “război al gazelor” între Moscova şi Kiev, subiectul securităţii energetice a Republicii Moldova era actual, iar demnitarii vorbeau chiar despre o revizuire a actualei scheme de livrări energetice. Pe lângă restricţiile consumului industrial, atunci au fost afectate încălzirea locuinţelor şi furnizarea de apă caldă.

Experţii notează însă că o diversificare a surselor energetice, atât de gaze, cât şi de electricitate va deveni la un moment dat iminentă, în condiţiile în care în prezent Republica Moldova depinde sută la sută de livrările de gaz rusesc, iar importurile de energie electrică acoperă peste 60% din necesităţi.

Expertul Alexandru Baltag, unul dintre autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”, elaborat de Institutul pentru democraţie şi iniţiative sociale Viitorul de la Chişinău, spune că animozităţile care apar periodic între Chişinău şi Gazprom din cauza unor datorii istorice sau a datoriilor regiunii transnistrene pun în pericol asigurarea cu gaze a Republicii Moldova.

“În ultimii zece ani, livrarea de gaze a fost sistată în două rânduri. Implicarea în proiectul Nabucco corespunde obiectivului Strategiei energetice a Republicii Moldova până în anul 2020, care vizează diversificarea alternativelor de aprovizionare cu gaze, inclusiv din Asia Mijlocie şi Orientul Apropiat”, declară Alexandru Baltag.

Însă, dacă la început, când se anunţa că gazoductul va trece prin Dobrogea (România), părea a fi posibilă conectarea Republicii Moldova la conductă, după ce proiectul a fost modificat astfel că aceasta va trece la 700 kilometri de hotarele Republicii Moldova, expertul spune că „şansele obţinerii alternativei la gazul rusesc sunt minime”. În plus, nu există interconexiuni între sistemele de conducte ale Republicii Moldova şi ale României.

Unii experţi în energie pun la îndoială şansa Republicii Moldova de a participa la proiectul Nabucco în condiţiile în care aceasta nu are resurse financiare pentru acoperirea acestor cheltuieli, care se ridică la sute de milioane de dolari. Aceştia spun că “mai rentabil ar fi aderarea la proiectul White Stream, care presupune construirea unei conducte-ramificaţii a conductei Baku-Tbilisi-Erzurum şi ar putea transporta gaz azer prin Georgia către România, Ucraina şi alte ţări ale Europei Centrale”. De aceeaşi părere sunt şi autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”. Un argument în favoarea acestei opinii ar fi şi existenţa interconexiunilor între sistemele de conducte moldoveneşti şi cele ucrainene. Rămâne de văzut dacă proiectul va fi până la urmă realizat şi dacă Chişinăul va participa la acesta, întrucât autorităţile moldovene nu au anunţat, deocamdată, nici măcar despre intenţia de a o face. Costurile mari ar face deocamdată imposibilă participarea Republicii Moldova la cele două proiecte – fie el Nabucco sau White Stream.

În ianuarie, după ce Rusia sistase livrările de gaze către Europa, ministrul adjunct al economiei şi comerţului de atunci, Tudor Copaci, declara că dependenţa de sută la sută a Republicii Moldova de gazele ruseşti determină Chişinăul să-şi diversifice sursele de livrare a combustibilului. „Vom încerca să obţinem ca ţara să fie inclusă în proiectul de gazoduct Nabucco, care va trece pe teritoriul României, ocolind Ucraina şi Rusia”, mai declara demnitarul.

Şi ministrul de externe moldovean, Andrei Stratan, şi-a exprimat speranţa în cadrul unei întâlniri cu omologul său român la Chişinău că „UE nu va uita de Republica Moldova atunci când va dezvolta proiecte pentru asigurarea securităţii energetice, cum este Nabucco”.

Faptul ca Republica Moldova se învecinează cu România îi permite să spere că va fi inclusă în noul proiect, iar la ora actuală Chişinăul mizează pe sprijinul Bucureştiului în această problemă, nota publicaţia moscovită Nezavisimaia Gazeta.

Preşedintele Vladimir Voronin a ezitat însă să-şi exprime sprijinul deschis pentru Nabucco. “Oportunitatea conectării Republicii Moldova la gazoductul Nabuссo trebuie studiată, pentru că încă nu se ştie cine şi în ce proporţie va asigura cu gaze acest Nabuссo”, a declarat şeful statului atunci. “Republica Moldova nu e departe. Suntem la o distanţă de 260 de kilometri de Nabucco. Dar noi nu putem schimba vrabia din mână cu privighetoarea din copac sau de pe gard, să fim serioşi. Noi, dimpotrivă, trebuie să facem ordine în reţelele interne de gaze, să continuăm gazificarea ţării. Avem acord pe cinci ani cu Gazpromul de livrare a gazelor şi trebuie să lucrăm cu Gazpromul pe toate aceste dimensiuni – să terminam gazificarea şi să asigurăm o continuitate a livrărilor de gaze. Aceste lucruri trebuie făcute cu Gazpromul, până vom ajunge să avem Nabucco. Pentru că nu numai noi suntem îngrijoraţi de această criză, dar toată Europa e pusă în gardă şi cred că vor fi elaborate şi alte proiecte pe lângă cel despre care discutăm acum”, declara Voronin.

NewsIn

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).

În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este “dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine “în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

     Acestea sunt principalele concluzii ale studiului IDIS „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”, prezentat publicului la 25 iunie, 2009.

      Autorii studiului constată că, în urma cedărilor nejustificate de patrimoniu, industria gazului RM este dependentă de voinţa unui factor extern, Gazprom: „Patrimoniul energetic autohton a fost înstrăinat într-o manieră ilegală şi netransparentă, deoarece s-a produs printr-o estimare preliminară şi aproximativă a patrimoniului Republicii Moldova, fără a se efectua vreo evaluare reală. Lipsesc actele de estimare a bunurilor materiale ale societăţilor pe acţiuni teritoriale. Ne pune în gardă costul patrimoniului cedat de-a lungul timpului, care depăşeşte volumul datoriilor la etapele respective, ceea ce ne face să credem că datoriile au fost artificial umflate.”, afirmă Alexandru Baltag, unul din autorii studiului. Baltag subliniază că, în condiţiile în care s-au înstrăinat proprietăţile statului nostru în favoarea altui stat, adică a Rusiei, puterea de negociere a RM în ceea ce priveşte preţul gazului natural ş al tranzitului său este foarte limitată.

      Decizia autorităţilor de a importa energie electrică de la centrala electrică de la Cuciurgan, aflată la rândul ei sub control rusesc, este una politică, este de părere Alexandru Baltag: „RM a respins propunerea Ucrainei să cumpere curent electric la un preţ cu aproape 10% mai mic decât cel oferit de Centrala electrică de la Cuciurgan. Am fi foarte interesaţi să aflăm motivele acestei hotărâri aparent iraţionale. Presupunem că în spatele acestei decizii sunt interese politice şi financiare, sau că autorităţile se aşteaptă la o scădere a preţului la gaz şi/sau a energiei electrice după finalizarea crizei economice.”

      În baza analizei Strategiilor energetice ale Republicii Moldova (din 1997, 2000 şi 2007), autorii studiului conchid că autorităţile moldoveneşti nu dispun azi de o viziune strategică clară asupra asigurării securităţii energetice a ţării, pe termen lung: „Prevederile primelor două strategii nu au fost realizate în termeni stabiliţi. Mai mult, aceşti termeni, în mare parte, sunt mereu amânaţi, din cauza lipsei de acoperire financiară. Autorităţile trebuie să depună mai multe eforturi pentru a atrage şi valorifica potenţialele investiţii în sectorul energetic”, explică Alexandru Baltag.

      Aderarea la Tratatul Comunităţii Energetice ar presupune o serie beneficii, şi anume: investiţii, acces la piaţa energetică europeană, intensificarea cooperării cu statele din Sud-estul Europei, punctează unul din autorii studiului, Dorina Baltag: „Asta ar spori substanţial gradul de securitate energetică şi ar minimiza riscurile unei eventuale crize energetice, care paralizează atât activitatea agenţilor economici, cât şi a cetăţenilor de rând”. Dorina Baltag constată că angajamentele asumate pe dimensiunea energetică a Planului Individual de Acţiuni RM-UE nu a fost îndeplinite în totalitate: „PAUEM a expirat deja, dar prevederile acestui document rămân a fi imboldul principal  pentru procesul de ajustare a sectorului energetic la exigenţele europene”.

      Autorii analizează alternativele la gazul rusesc, precum şi posibilităţile de a diversifica sursele energetice. Dorina Baltag ilustrează că opţiunile care ar ocoli furnizorul rus sunt limitate: „Una ar fi implicarea în proiectul panoccidental Nabucco, iar alta – accesul direct la gazele naturale din Asia Centrală. Prima variantă nu a fost studiată îndeajuns de către autorităţi, care s-au limitat la declaraţi. Ce-a de-a doua alternativă reclamă negocieri cu Federaţia Rusă, în vederea tranzitării gazului. Deşi autorităţile admit această posibilitate, nu întreprind nimic în acest sens. Pentru aceasta, e nevoie de voinţă politică a elitelor moldoveneşti şi de putere de negociere cu autorităţile ruseşti”.

      Participarea la construcţia Centralei Nucleare de la Cernavodă i-ar putea asigura Moldovei, în câţiva ani, „întregul necesar de energie electrică şi nu ar mai face-o să depindă de livrările din Rusia sau Ucraina”, susţine Alexandru Baltag. Relaţiile bilaterale tensionate şi investiţiile iniţiale mari împiedică exploatarea acestei oportunităţi. Tot Baltag afirmă însă că „aceste investiţii vor fi recuperate ulterior printr-un preţ mai mic şi stabilitate de aprovizionare cu energie electrică”.

      Pentru a diversifica coşul energetic şi a reduce dependenţa de gazul natural, RM trebuie să-şi valorifice potenţialul resurselor regenerabile, afirmă Dorina Baltag: „Pe teritoriul republicii există destule zone cu vânturi favorabile pentru funcţionarea eficientă a instalaţiilor eoliene şi solare; în Moldova sunt posibilităţi şi oportunităţi de a spori esenţial transformarea biomasei în energie, însă, fără o finanţare suplimentară, nu este posibil să se înregistreze progrese în acest sens”.

      Studiul „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile” conţine recomandări de asigurare a securităţii energetice. Autorităţile ar trebui să reevalueze şi să delimiteze clar datoriile acumulate de Moldova (malul drept al Nistrului) de cele ale regiunii transnistrene faţă de Gazprom. De asemenea, este necesară reevaluarea proprietăţilor deţinute de acţionarii S.A. „Moldovagaz” şi renegocierea acordurilor încheiate în sfera industriei gazului prin utilizarea doar a instrumentelor legal-economice. Republica Moldova trebuie să deţină controlul asupra propriei politici energetice şi să renunţe la conotaţiile politice la luarea deciziilor care afectează securitatea sa. Este nevoie de studii de fezabilitate a alternativelor existente şi de atragerea investiţilor străine în sectorul energetic.

IDIS “Viitorul”

Studiul integral îl găsiţi pe pagina web IDIS “Viitorul”:

http://www.viitorul.org/public/2118/ro/STUDIU_ENERGETICA.pdf

     Ce pays de quatre millions d’habitants, situé entre la Roumanie et l’Ukraine, se trouve en effet en proie à une crise extrêmement grave, que l’Union européenne ne peut ignorer. L’idée qui vient spontanément à l’esprit en regardant les manifestants de Chisinau est celle de la vague de ” révolutions colorées “, que l’on a observée en Géorgie (2003), en Ukraine (2004) et au Kirghizistan (2005). Dans les différents cas, des élites corrompues ont été contraintes de rendre le pouvoir après des élections reconnues comme impropres, sous la pression de manifestants, beaucoup venant de manière spontanée. Néanmoins, il paraît difficile de recourir à cette grille de lecture ici. Il existe par exemple deux différences majeures avec la situation ukrainienne en 2004. Tout d’abord, l’OSCE a reconnu immédiatement dans le cas présent la légitimité des élections. Or, ce qui a donné de la légitimité aux manifestants de 2004 était précisément le fait de pouvoir s’appuyer sur un organe extérieur dénonçant les fraudes. Ensuite, le rapport de force entre la majorité et l’opposition n’est pas encore clair : le parti communiste draine une bonne partie de l’électorat sur son nom, et dispose de réels soutiens dans la population ; l’opposition, pour sa part, n’a pas réussi à s’unir pour ces élections, malgré une tentative à l’hiver 2008.

      Les manifestations ont connu des débordements, et témoignent du constat suivant : si la Moldavie a évité jusqu’à présent des excès d’autoritarisme comparables à la Russie ou la Biélorussie , elle n’a pas réussi à mettre en place les réformes nécessaires pour l’Etat de droit ou à démocratiser son système politique. Au-delà de l’actualité la plus brûlante, toujours fluide et insaisissable, nous entendons donner ici les lignes d’interprétation de ce qui est en train de s’y jouer actuellement. L’UE, seul acteur crédible dans cette situation auprès de l’ensemble des protagonistes, se doit de réagir plus vigoureusement qu’elle ne l’a fait lors des premiers jours de la crise.

 1. Les fondements de la crise

      La crise actuelle prend ses sources dans un système politique polarisé, et dans un contexte économique largement paupérisé.

      La République de Moldavie est un régime parlementaire (depuis 2000) et multipartite. Parmi les principaux partis, on retrouve le parti communiste, qui a été recréé en 1994 ; il est assez loin d’être monolithique, dans la mesure où l’on trouve schématiquement une “vieille garde” marginalisée, un certain nombre de réformateurs (comme Marian Lupu) et un grand nombre d’affairistes autour du président Voronine. Par contraste, les partis d’opposition mobilisent une intelligentsia urbaine ainsi que la jeunesse. Ainsi, la capitale est actuellement dirigée par le maire Dorin Chirtoaca, un libéral dynamique d’une trentaine d’années. Il convient de remarquer que le vif clivage droite – gauche ne se cristallise pas en Moldavie autour de questions économiques (les communistes peuvent proposer un programme libéral sur le plan économique, et la droite une plateforme sociale), mais ethnoculturelles – la droite étant traditionnellement pro-roumaine, alors que la gauche en est méfiante (et pro-russe). Ce n’est donc guère étonnant de voir le Président Voronine dénoncer une ingérence roumaine (il l’a fait lors de précédentes crises internes, comme en 2002), et les manifestants tenir des drapeaux roumains. Cette crise est l’illustration de cette polarisation, mais on ne peut l’y réduire. Une partie de sa population, particulièrement la jeunesse, s’identifie directement au pays d’une nation voisine – la Roumanie , avec lequel elle partage une langue et des références culturelles. Ce fait est particulièrement visible dans les manifestations après le 5 avril, où les drapeaux roumains fleurissent aux côtés de ceux à douze étoiles. Néanmoins, si les enjeux ethnoculturels étaient centraux dans les premières années de l’indépendance, c’est dorénavant les questions économiques et sociales qui préoccupent le plus les citoyens.

      En effet, le mécontentement de la population – et de la jeunesse – se comprend à travers l’étude de la situation économique du pays. Entre 1991 et 2000, la richesse par habitant a été divisée par quatre. Cette paupérisation a entraîné une vague migratoire sans précédent, puisque les estimations mentionnent jusqu’à un million de travailleurs saisonniers, souvent illégaux. Les transferts de fonds représentent près de 40% de la richesse nationale, ce qui en fait le deuxième pays receveur au monde par rapport au PIB. Les activités agro-industrielles ont chuté du fait de la perte de marchés post-soviétiques, et de la difficulté d’exporter vers les marchés européens en raison des normes sanitaires et phyto-sanitaires. En outre, une grande partie des industries se trouvaient en Transnistrie, région sécessionniste de la Moldavie depuis 1990, où un conflit a éclaté en 1991-1992. Bien sûr, la croissance est repartie depuis 2000, et l’investissement augmente depuis trois ans, mais la population reste globalement mécontente de son niveau de vie, puisque l’augmentation des richesses a connu une répartition inégale et s’est accompagnée d’une très forte inflation.

 2. L’Etat de droit en Moldavie : un impératif européen

      Il n’appartient pas à l’UE de juger des questions nationales en Moldavie, c’est-à-dire de se prononcer sur le “débat roumain” interne à ce pays. Cela relève du choix des citoyens moldaves eux-mêmes. En revanche, la promotion de l’Etat de droit fait partie des objectifs principaux de la politique européenne de voisinage ; l’Etat de droit est une valeur fondatrice de l’Union, une part de son identité et de son message. Or, la crise actuelle résulte des dysfonctionnements de l’Etat dans ses relations avec la société. Ils sont multiples, et appellent symétriquement une demande d’Etat de droit ; pour simplifier, nous mentionnerons le respect du scrutin, la défiance envers les institutions étatiques (comme la police) et la corruption des élites.

      Premièrement, l’Etat de droit concerne les élections à proprement parler. Selon des membres de l’opposition, l’OSCE a cette fois-ci procédé à cette reconnaissance bien trop tôt. Lors de la campagne électorale, les médias publics ont outrageusement favorisé le pouvoir en place. Plus encore, les accusations de l’opposition portent sur les fraudes lors du scrutin. L’utilisation de la “ressource administrative” pour remporter les élections est dénoncée vivement par l’opposition : inclusions dans les listes des votants décédés, votation multiple en base des fiches d’identité plurielles et des listes supplémentaires dans plusieurs bureaux électoraux, doute sur la validité des observateurs dans les zones rurales, peu de bureaux de vote à l’étranger, etc.

      Deuxièmement, l’Etat de droit fait signe vers des institutions encadrées par la loi. De ce point de vue, la méfiance entre la police et la population a également nourri le ressentiment au sein des manifestants. La police est l’une des institutions dans lesquelles les Moldaves ont le moins confiance. Le harcèlement contre l’opposition jette l’opprobre sur l’ensemble du ministère de l’intérieur. Pour beaucoup, le ministère agit comme une aile coercitive du gouvernement communiste, plutôt que comme une institution indépendante. Les détentions arbitraires et les mauvais traitements renforcent la détermination des manifestants, et multiplient les risques d’incidents. De même, l’adresse du Président Voronine aux universités et directeurs d’établissements scolaires de Chisinau le 8 avril, les enjoignant de surveiller étroitement lycéens et étudiants, l’intimidation physique à l’encontre de la jeunesse suite aux premières manifestations, tout ceci est parfaitement inacceptable, et se doit d’être dénoncée par l’UE.

      Troisièmement, il existe de la part du pouvoir en place une volonté de capter les ressources, de garder une rente de situation. En effet, les manifestants, tout autant que l’opposition, dénoncent la corruption régnant au plus haut niveau de l’Etat, tournant notamment autour du désormais ancien Président. Le souhait de Vladimir Voronine de garder une place importante au sein de l’exécutif (peut-être en tant que Président du Parlement), après ses deux mandats, semble constituer pour beaucoup un intolérable contournement des règles politiques (et une recherche d’immunité). On le voit bien, les relations entre l’Etat et la société concentrent un certain nombre de difficultés. A présent, il est temps de se tourner vers le rôle et les responsabilités de l’UE dans la crise.

 3. L’UE face à la crise : quelle attitude adopter ?

      Un mois avant le lancement du Partenariat oriental (prévu le 7 mai à Prague), quelques mois après la guerre russo-géorgienne (août 2008) et la crise gazière russo-ukrainienne (janvier 2009), l’UE se retrouve face à un nouveau défi dans son voisinage. L’UE ne peut rester inactive à l’heure actuelle, puisque l’un de ses membres – la Roumanie – est directement prise à parti par les dirigeants moldaves. Le renvoi de l’Ambassadeur roumain, la quasi-fermeture des frontières et les accusations d’ingérence témoignent de la tension actuelle.

      La priorité immédiate de l’UE consiste à assurer la stabilité à ses frontières, et en particulier veiller à la sécurité des citoyens moldaves, ainsi qu’à leur liberté d’expression et de manifestation pacifique. Ici, la stabilisation de la Moldavie passe par un accord politique entre la majorité et l’opposition autour de règles du jeu acceptables par tous, et en accord avec les valeurs et normes européennes. L’UE peut envoyer des observateurs pour le nouveau décompte des voix, à condition qu’il s’accompagne d’une vérification des listes électorales dans leur ensemble.

      En outre, l’envoi d’une mission européenne pour enquêter sur les violences et l’incendie du mardi 7 avril semble nécessaire, afin d’identifier les coupables, et les éventuelles complicités au sein de l’Etat. Cette enquête doit être menée par une institution extérieure à la Moldavie , qui soit acceptable par les deux parties, la majorité comme l’opposition. Le pouvoir en place en rejette la responsabilité directement sur les manifestants, voire pointe du doigt en direction du voisin roumain. L’opposition y voit l’infiltration d’agents gouvernementaux, qui ont agi afin de discréditer le mouvement. Tous les partis d’opposition se sont d’ailleurs désolidarisés de ces actes.

Auteur : Florent Parmentier

Docteur en science politique, ancien boursier de la Fondation Robert Schuman. Actuellement assistant au Centre d’études européennes de Sciences-Po.

     Aş menţiona că un astfel de aranjament este destul de „înţepător” pentru bugetul de stat, în condiţiile în care ritmul de dezvoltare al economiei naţionale rămâne în urmă faţă de ritmul creşterii preţului la gazele naturale. Aici se mai adaugă datoriile Moldovei faţă de Gazprom, care au crescut în ultimii trei ani cu 60%, constituind în jur de 207,89 mln. USD (fără penalităţi).

     În acelaşi context, mai menţionăm datoria regiunii separatiste pentru gaze naturale,  care constituia la 1 ianuarie 2008 1,677 mlrd. USD, dintre care 200,82 mln. USD sunt datorii acumulate pe parcursul anului 2007, ceea ce semnifică că regiunea nu a plătit nici măcar 20% din valoarea gazelor primite de la Gazprom.  În plus, datoria Transnistriei pentru gaze, în prima jumătate a anului 2008, s-a majorat cu 132,6 mln. USD, nivelul de achitări fiind foarte scăzut (în jur de 25%). Astfel, nu va fi surpinzător o majorare semnificativă a datoriei Transnsitriei la sfărşitul acestui an.

     Datele prezentate mai sus sunt bine cunoscute publicului larg. Însă, interesant este un aspect. Datoriile Tiraspolului acumulate pe parcursul ultimlnor 17 ani sunt “puse pe spatele” Chişinăului, care nici nu controlează teritoriul respectiv.

     Amintesc că la 17 iulie curent Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de la Moscova a dat cîştig de cauză monopolistului rus Gazprom în procesul intentat faţă de Moldova-gaz, pentru recuperarea a unor datorii de 101 mln USD. Decizia prevede ca Moldova-gaz urmează să plăteasca o datorie de 42 mln USD, acumulată în primul trimestru al anului 2006 de regiunea transnistreană.

     Acest fapt se explică prin aceea că deşi  datoria revine întreprinderii “Tiraspoltransgaz” SRL, care administrează reţeaua de gaze din Transnistria, aceasta însă nu este parte la contractul de baza de cumpărare-vînzare a gazelor naturale încheiat între Gazprom şi Moldova-gaz. În consecinţă, Gazpromul legal are dreptul de a cere de la noi achitarea tuturor datoriilor, atît a celor acumulate de Chişinau, cît şi a celor acumulate de Tiraspol.

     La moment administraţia de la Tiraspol negociază condiţiile de transmitere către Gazprom a cotei sale în Moldova-gaz. Tiraspolul vrea să obţină şi posibilitatea de a încheia contracte directe cu Gazprom privind livrarea de gaze în regiunea transnistreană. Totodată, este negociată şi o reeşalonare a plăţii enormelor datorii pe care le are Tiraspolul faţă de Gazprom.

     Îmi vine greu să cred că un astfel de aranjament ar conveni Moscovei, deoarece Federaţia Rusă nu are nevoie de o Transnistrie independentă. Federaţia Rusă are nevoie de o Moldova manevrabilă prin intermediul Transnsitrie. În această ordine de idei, se explică votul de respingere al Dumei de stat privind independenţa „rmn” după declararea independenţei Kosovo sau după războiul din Georgia din vara anului curent. În plus, ruşilor le convine ca această uriaşă datorie a Tiraspolului (cca 1,8 mlrd. USD) să fie “pusă pe spatele” Moldovei.

     Făcând o retrospectivă a evenimentelor, aş dori să remarc un fapt. Până în anul 2008 autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova.

     Deci, nu este dificil să constatăm că, datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chişinăului. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc. De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mîini şi la picioare” de către gigantul rus.

     Remarc faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi sunt practic convins că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbra şi puţin observat, însă, am convingerea că datoriile (aproximativ de 2 mlniarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi. Deoarece atît timp cît Transistria nu este un subiect independent, interpretarea dreptului internaţional de către Rusia poate să se răsfringă negativ asupra Moldovei privind achitarea datoriilor pentru gazul importat.

     Concluzionând, nu-mi rămâne decât să regret acest fapt, deoarece toată această schemă a fost fabricată artificial, deliberat şi cu un scop. Nu este adevărat că Chişinăul nu a sesizat-o, este adevărat că a neglijat-o, pe alocuri conştient. Dar, aşa cum în politică şi diplomaţie mereu pot fi găsite lacune, nu ne rămâne decât să găsim metode de valorificare a lor.

Alexandru BALTAG

Desi, se precizeaza, nu toate tarile producatoare de titei se bucura de preturi ridicate: cu exceptia Venezuelei, care vrea sa puna Occidentul in genunchi, Arabia Saudita abordeaza dintr-o perspectiva mai indelungata si considera ca tarifele ridicate nu fac decat sa franeze cresterea economiei mondiale si, ca urmare, cererea la petrol.

In plus, ele stimuleaza dezvoltarea surselor alternative de energie, care constituie o provocare pe termen lung a industriei petroliere. Preturile la titei sunt influentate de numerosi factori, iar unul din ei este oferta. Cat aur negru a mai ramas in lume? Concluzii alarmiste de genul „petrolul se sfarseste” urca tarifele.

Expertii Agentiei Internationale pentru Energie (IEA) spun ca in adancuri mai sunt circa 10 trilioane barili de echivalent petrolier, petrol traditional si gaze si cam tot atatea resurse netraditionale. Din aceste 20 de trilioane, productia lor depinde de coeficientul de extractie, de progresul tehnologic si de pretul la petrol.

Spre comparatie – in 100 de ani de exploatare a zacamintelor petroliere au fost realizate 1,5 trilioane barili de echivalent petrolier si in urmatorii 25 de ani se vor produce tot 1,5 trilioane barili. Indicii mondiali ai rezervelor de titei si gaze naturale, bogatii care pot fi aduse la suprafata din rezervele cunoscute si in conditiile actuale de dezvoltare economica si tehnologica, se cifreaza la aproximativ 2,2 trilioane barili echivalent petrolier.

Iar rezervele dovedite de titei, potrivit datelor Britich Petroleum, s-au situat, in 2007, la nivelul a 1.2 trilioane de barili. Asta ajunge pentru 42 de ani. Un lucru este cert – timpurile „titeiului ieftin si usor” au trecut: tot mai rar se descopera noi zacaminte importante, tot mai mici devin zacamintele deja descoperite, tot mai mult se epuizeaza rezervele usor accesibile din regiunile cu infrastructura dezvoltata.

La orizont se contureaza „epoca petrolului scump si greu” – este timpul Arcticii, al adancurilor oceanelor si al resurselor netraditionale. Dar descoperirile tehnico-ştiintifice vor simplifica si ieftini extractia lui.

Un exemplu in acest sens il constituie Norvegia. Baza ei de materii prime imbatraneste, rezervele dovedite ajung pentru inca noua ani. De aceea, industria petroliera a pornit spre Arctica. Important este insa ca Norvegia foloseste potentialul tehnico-stiintific pe care l-a dezvoltat activ de la inceputurile exploatarii zacamintelor sale.

Ce face Rusia, se intreaba autorul articolului? Rezervele sale cunoscute de petrol sint suficiente pentru 22 de ani, productia stagneaza, iar rezervele se inlocuiesc lent. Si asta in conditiile unei conjuncturi tarifare favorabile. Ce se va intampla in cazul unor preturi mai mici?

Principala “provincie” petroliera – Siberia de Nord – imbatraneste. De aceea Rusia se concentreaza acum pe Siberia rasariteana si pe Orientul Indepartat, indreptandu-se spre platourile continentale. Numai ca lucrurile se misca incet, mai ales cand marii jucatori, in loc sa colaboreze, intra in conflicte interminabile.

Incet decurg si negocierile privind pretul de livrare a petrolului si gazelor catre economii emergente precum China sau India. Cu platoul continental este si mai rau. Platoul este o chestiune de stat, care a incredintat utilizarea sa companiilor Rosneft si Gazprom.

Chiar daca vor plati pentru licentele de exploatare, pretul platit de cele doua companii va fi considerabil mai mic decat ce s-ar putea obtine din licitatii deschide si pentru companiile occidentale. Prin urmare, sufera bugetul federal. Asadar, conchide autoarea analizei, teama Rusiei ar trebui sa fie nu ca se termina petrolul, ci ca rezervele existente nu sint exploatate corect.

Sursa: Hotnews

    Vreau să atrag atenţie la faptul că în interesul naţional al fiecărui stat se includ şi interesele sale vitale (care determină existenţa statului respectiv), cum ar fi integritatea sa teritorială, suveranitatea şi stabilitatea statului. Totodată, mai există interese vitale economice, ce ţin de asigurarea cu resurse energetice sau asigurarea pieţelor de desfacere, dacă statul rspectiv este hiperdependent de export.

      Deseori prin interes naţional se subînţelege interesul vital al statului. Însă, dacă ne referim la state mari, atunci observăm o oarecare delimitare între acestea două noţiuni (ex: influienţarea Moldovei de către Moscova este un interes naţional al Rusiei şi, în nici un caz unul vital, care, ar determina existenţa Federaţiei Ruse ca şi subiect de drept internaţional). Pentru state mici, precum este Republica Moldova sau Georgia, interesul naţional practic se egalează cu interesul vital, deoarece statele mici de la apariţia sa se luptă pentru existenţă, pentru a nu fi „înghiţite” de marile puteri.

      În continuare voi încerca să analizez poziţia şi reacţia Republicii Moldova vis-à-vis de conflictul ruso-georgian şi de recunoaşterea de către Kremlin a Osetiei de Sud şi a Abhaziei prin prisma intereselor noastre naţionale (vitale). Însă, înainte de a trece la analiza propriu-zisă, voi evidenţia interesele naţionale (vitale) ale Moldovei, care, consider că le cunoaşte (trebuie să le cunoască) fiecare cetăţean moldovean.

      În acest mod, aş evidenţia: integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova, securitatea energetică, pieţe de desfacere pentru export, investiţii, societate sănătoasă şi aptă de muncă, integrarea în structurile occidentale, relaţii de prietenie, cooperare şi colaborare cu vecinii şi cu marii actori regionali şi mondiali, etc. Prin urmare, Moldova va înceta să mai existe ca şi subiect al dreptului internaţional, dacă, Chişinăul nu va aplica politicile de interes naţional (vital) – (statul este ca şi un corp uman, care are nevoie de corp şi imunitate, de hrană şi energie, de grijă şi susţinere).

      Trecînd la subiectul analizei, aş dori sa amintesc comportamentul Chişinăului faţă de conflictul din Georgia, care constă în aliniere la Declaraţia Preşedinţiei franceze a Uniunii Europene. Potrivit ei s-a exprimat o preocupare deosebită faţă de confruntările violente care au avut loc în Osetia de Sud (Georgia) şi se adresează tuturor părţilor un mesaj de renunţare imediată la ostilităţi şi să se preia neîntârziat negocierile, pentru a permite soluţionarea politică a crizei, respectând suveranitatea şi integritatea teritorială a Georgiei. Totodată, s-a condamnat recunoaşterea de către Rusia a independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud.

      Citind printre rînduri, observăm că poziţia RM ca şi a Franţei, Germaniei şi Italiei faţă de conflict şi recunoaştere a fost una prudentă (reacţia Guvernului de la Chişinău a constat doar într-un comunicat). Reeşind din termeni diplomatici, nu am văzut o poziţie dură şi fermă fie pentru o parte sau alta a conflictului. În plus, ne amintim cu toţii, că la 1 septembrei a.c. Consiliul UE nu a sancţionat Rusia pentru nerespectarea angajamentelor luate în urma întîlnirii Medvedev-Sarkozy de la 12 august curent, aşa cum se promitea (împotriva sancţiunilor s-a pronunţat şi România). Acest fapt se explică prin aceea că pentru europeni, la general, şi pentru statele locomotive (Franţa, Germania, Italia), în particular, interesul său naţional este primordial (securitate energetică, relaţii bune cu Rusia, etc.). Într-un cuvînt, aceste state au considerat că nu se merită să te cerţi TARE cu Moscova în favoare Georgiei. Altmineri, poziţia europenilor este bine înţeleasă, argumentată şi „nolens volens” acceptată.

       Cît priveşte Republica Moldova, propun să analizăm dacă pozţia oficială a Chişinăului faţă de conflict este con vinabilă pentru noi şi dacă nu neglijează interesele noastre naţionale (vitale). Să începem cu aceea că Moldova se luptă cu aceleaşi probleme ca şi Georgia; este vorba de separatismul din Transnistria şi de prezenţa armatei ruseşti de acolo. Rezolvarea „oricum” şi „oricînd” a conflictului de pe Nistru nu reprezintă pentru noi preocuparea Nr.1. Este cunoscut faptul că problema principală pentru noi este dezvoltarea economică pe malul drept al Nistrului, bunăstarea socială, stoparea emigraţiei populaţiei, etc. Totodată, dacă se doreşte reintegrarea Moldovei în interesul Chişinăului şi nu a Tiraspolului sau a Moscovei, este nevoie de o poziţie fermă, categorică şi nu oscilantă. Se cere o colaborare şi o cooperare cu statele care se confruntă cu probleme similare (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, cu toate că cel din urmă a dezamăgit cu comportamentul său ambiguu în timpul conflictului din Caucaz, avînd, în acelaşi timp, un focar mult mai mare şi mai periculos decît în Transnsitria sau Crimeea – de altfel, am rezerve faţă de viabilitatea GUAM-uli pe viitor, dar asta e o alta întrebare) şi cu statele care susţin reglementarea conflitului în interesul naţional al Moldovei (România, SUA, UE; în acest şir Rusia nu se încadrează, deoarece ea este parte implicată direct în conflict – caz similar cu cel al Georgiei).

      Întorcînd moneda pe altă parte, avem depenenţa energetică totală a Moldovei faţă de Rusia. Dar, şi aici, există unele nuanţe. Gazprom-ul duce o politică de stabilire a preţurilor de piaţă pentru resursa energetică exportată pentru toţi partenerii, inclusiv pentru cei din vecinătatea apropiată. Un argument poate servi Acordul dintre Moldova-gaz şi Gazprom, care spune expres că începînd cu 2011 RM va trebui să plătească un preţ mediu european pentru resursa energetică importată. Este adevărat că pentru noi chestiunea gazului este vitală, dar, tot atît de adevărat este că noi nu vom mai avea preţuri preferenţiale de adinioarea.

      În context, atragem atenţia la piaţa de desfacere din Rusia, de care exportatorii din ţară  depind mult. Însă, să nu uităm de faptul că piaţa rusă nu este unica în regiune şi asupra căreia trebuie să ne limităm. Avem alături Ucraina cu o populaţie de cca. 50 mln de locuitori, România cu 20 mln, Turcia cu 65 mln, etc. În plus, piaţa UE este deschisă pentru produsele moldoveneşti. Problema că produsele noastre nu sunt competitive şi nu suportă concurenţa în Occident, este o problema internă a Moldovei şi, nicidecum, rezolvarea ei nu depinde de Rusia. Dar, oricum, spre asta vom fi obligaţi să mergem în condiţiile economiei de piaţă, dacă dorim să supraveţuim ca şi stat.

      Deci, la moment avem o dependenţă faţă de Moscova privind resursa energetică, conflictul din Transnsitria (nu trebuie să negăm importanţa părţii ruseşti în formatul de negocieri), piaţa de desfacere. Însă, trebuie să recunoaştem că avem soluţii de alternativă la această dependenţă:

 1. să ne dezvoltăm economic pentru a fi capabili să achităm preţul de piaţă pentru gaz (exemplul României, Ţărilor Baltice, Poloniei este cît se poate concludent). În aceste condiţii şantajul rusesc privind preţul la gaz este exclus. Preţul oricum va creşte şi el oricum va trebui achitat de noi, vrem noi asta sau nu vrem.

 2. să ameliorăm calitatea produselor exportatoare pentru a fi competitive cu produsele europene (aici se cer investiţii străine în ţară).

 3. să ducem o politică de prietenie şi colaborare cu vecinii şi să ne arătăm verticalitatea în problema transnsistreană, etc. (decît să fie rezolvat conflictul în interesul Moscovei/Tiraspolului şi în detrimentul Chişinăului sau negocierile de reglementare să fie tărăgănate încă pe mult timp, consider că mai bine e să fie îngheţat, frontiera de pe Nistru securizată şi să se meargă pe exemplul Ciprului).

      Referindu-mă la poziţia Chiţinăului vis-à-vis de conflictul din Caucaz şi recunoaşterea celor două regiuni separatiste prin prisma celor scrise mai sus, nu-mi rămîne decît să constat cu regret o prudenţă exagerată a Chişinăului faţă de Kremlin şi o neglijare parţială a intereselor noastre naţionale. Personal susţin că prin metode diplomatice trebuia de „afişat” o opoziţie mai fermă şi mai categorică vis-à-vis de cele întîmplate, pentru a arăta caracter şi atitudine. Printre altele, consider, că un astfel de comportament nu ar fi dus, nici într-un caz, la deteriorarea relaţiilor cu Rusia, cu care trebuie să menţinem relaţii de colaborare şi compromis, dar în limetele interesul nostru naţional (vital).

      Este adevărat, că nici conjunctura internaţională nu ne-a fost destul de favorabilă, dacă atrag atenţia la faptul că nici statele mici nu au avut o poziţie comună în timpul conflictului din Caucaz, nu mai zic de cele mari. Cu regret, dar mulţi s-au condus după interesul său naţional şi nu după moralitate (de exemplu, eu aş avea rezerve că Ucrainei ar fi avut aceeaşi reacţie în cazul Moldovei ca şi în cazul Georgiei în cazul escaladării conflictului din Transnsitria). Cu părere de rău, dar constat că Moldova nu face parte din lista acestor mulţi, că Moldova s-a condus în mare parte după alţi factori şi nu după propriul interesul naţional (vital).

      În cele din urmă, las la discreţia fiecărui cititor să se pronunţe pe marginea acestui subiect: a fost mai important şi mai presus pentru Moldova interesul său naţional (vital) în timpul conflictului din Georgia?

Alexandru Baltag

     Aş remarca că la moment preţul mediu european la gazele naturale stabilit de Gazprom este de 401 – 402 USD pentru 1000 mc în comparaţie cu 272 USD/1000mc din 2007. Observăm, deci, că în decursul unui un an de zile s-a produs un salt spectaculos al preţului cu aproximativ 40%. Noul preţ îşi găseşte explicaţia în scumpirea petrolului, ţinînd cont de faptul că în contractele Gazprom-ului cu partenerii lui, tariful la gazul exportat se calculează în funcţie de cotaţiile produselor petroliere vechi de şase-nouă luni.

      În continuare aş dori să atrag atenţia la următoarele declaraţii:

 1. Alexei Miller, CEO Gazprom, a declarat că preţul petrolului va depăşi, “în curînd”, pragul de 250 de USD/baril, iar preţul gazelor naturale vîndute de Gazprom în Europa Occidentală ar putea ajunge la finalul anului 2008 la 500 de USD/1000 mc, faţă de aproximativ 370 USD în martie 2008.

2. preţul petrolului ar putea creşte pînă la 500 USD/baril în decurs de cîţiva ani, dacă va continua deprecierea dolarului american şi se vor intensifica divergenţele politice (dacă Iranul va fi atacat din cauza programului său nuclear controversat), a declarat oficialul iranian al Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Mohammad Ali Khatibi.

3. o ipoteză similară a formulat şi Robert Hirsch, unul dintre cei mai apreciaţi analişti ai pieţei energetice, potrivit căruia barilul de petrol va urca pînă la 500 USD/baril în următorii 3-5 ani, iar directorul general al Agenţiei Internaţionale a Energiei, Nobuo Tanaka, prognozează că “situaţia pe piaţa petrolului va ramîne tensionată în mod sigur pînă în 2013″.

      Într-o primă etapă, piaţa se va destinde pînă în 2009-2010, graţie unei creşteri previzibile a ofertei în urma exploatării unor noi locuri de producţie, însă, oferta va scădea ulterior, iar cererea va creşte, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.

      Deci, dacă la sîrşitul anului se aşteaptă ca preţul mediu european pentru gazele naturale să ajungă la 500 USD/1000 mc, atunci, în 3-4 ani (adica în 2011-2013), este real ca el să atingă cifra de 1000 USD/1000mc. Exact în această perioadă, după cum am remarcat la început şi după cum este stipulat în contractul dintre Moldova-gaz şi Gazprom, RM ar trebui să plăteasca un preţ mediu european pentru resursa energetică importată.

      Preţul de 401-402 USD de acum şi cel de 1000 USD în 3-5 ani nu este o mare tragedie pentru ţările UE în condiţiile în care în Europa, datorită intermediarilor, preţul care este plătit de consumatori se apropie de 1000 USD pe mia metri. Însă, pentru RM, consider că acestă situaţie ar reprezenta o tragedie, dacă vor fi impuse în totalitate regulile pieţei.

      Este adevărat că declaraţiile de mai sus ar putea fi speculative. Dar, nu trebuie de uitat că bursele internaţionale sunt deseori vulnerabile la speculaţii. În plus, declaraţiile sus menţionate nu vin de “oriunde” şi de la “oricine”. De exemplu, în prezent Iranul are un venit de 300 mln USD/zi în urma vînzărilor de petrol. Dacă preţul la petrol va fi conform estimărilor prezentate, atunci Iranul va obţine zilnic 1,25 mlrd USD. În această ordine de idei, avem tot temeiul să credem că aceste declaraţii nu sunt zadarnice şi susţin că ele nu ar trebui neglijate.

      Privind Gazprom-ul sau Rusia, consider că sunt cunoscute avantajele sale financiare şi politice în cazul majorării preţului la resursa energetică. Gazul rusesc acoperă mai mult de un sfert din piata energetică europenă, iar în unele ţări Gazprom-ul asigură  pînă la 100% din consumul intern de gaz (printre care este şi Republica Moldova).

      În concluzie aş remarca că cifrele şi declaraţiile menţionate vizează direct segmentul energetic şi economic al Moldovei. Deoarece, la moment trebuie să recunoaştem că ne este destul de dificil să achităm 256 USD/1000mc şi nu cred că în 3-5 ani bugetul de stat va înregistra o creştere similară cu cea a preţului resurselor energetice (aproximativ de 4 ori).

 Alexandru Baltag

După cum menţionasem şi în una din analizele anterioare, un astfel de aranjament este destul de „înţepător” pentru bugetul de stat, în condiţiile în care ritmul de dezvoltare al economiei naţionale rămâne în urmă faţă de ritmul creşterii preţului la gazele naturale (trebuie de luat în considerare un factor: preţul la gazele naturale se stabileşte în concordanţă cu preţul la petrol, adică se indexează). Aici se mai adaugă datoriile Moldovei faţă de Gazprom, care au crescut în ultimii trei ani cu 60%, constituind în jur de 207,89 mil. USD (fără penalităţi).

În acelaşi context, mai menţionăm datoria regiunii separatiste pentru gaze, care constituia la 1 ianuarie 2008 1,677 mlrd. USD, dintre care 200,82 mil. USD sunt datorii acumulate pe parcursul anului 2007, ceea ce semnifică că regiunea nu a plătit nici măcar 20% din valoarea gazelor primite de la Gazprom.

Datele prezentate mai sus sunt bine cunoscute publicului larg. Astfel, în continuare îmi propun să fac o mică analiză în ceea ce priveşte dependenţa energetică a RM faţă de Rusia în cazul reintegrării statului, operând, desigur, cu cifrele menţionate.

În ultimul timp se aud tot mai multe voci, atât la Chişinău, cât şi la Moscova şi Bruxel, că reglementarea conflictului transnistrean a trecut în faza finală. Nu pot exclude acest fapt atunci când am asistat cu toţii la întilnirea lui Voronin cu Smirnov, sau la votul de nerecunoaştere a independenţei „rmn” de către Duma rusă după declararea independenţei Kosovo, sau, chiar, la disponibilitatea Occidentului de a asista financiar procesul de reintegrare al Republicii Moldova. Axându-mă pe domeniul energetic, domeniul destul de sensibil pentru autorităţile şi populaţia din Moldova, apare o situaţie de incertitudine pentru noi în ccea ce priveşte achitarea datoriilor pentru gaz ale regiunii secesioniste.

Făcând o retrospectivă a evenimentelor, aş dori să remarc un fapt. Până în anul 2008, în perioada de „neclaritate” dintre Chişinău-Moscova în problema transnistreană (nu pot să zic că acum este destul de clară pentru un cetăţean simplu), adică până în perioada când s-au activizat negocierile (ne amintim multiplele întâlniri dintre oficialii de la Chişinău şi Moscova începând cu ultimele luni ale anului 2007 şi până în prezent), autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova (conform declaraţiilor oficiale).

Deci, nu este dificil să constatăm că, datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care automat devin datoriile Chişinăului, dacă se ajunge la reintegrare. Mai completăm tabloul cu datoriile oficiale ale Chişinăului, care vor creşte şi ele, având ca şi bază legală Acordul Moldova-gaz – Gazprom, menţionat la început. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc, chiar şi reintegrat. Consider că fără nicio dificultate sau opoziţie din partea autorităţilor de la Chişinău, Gazprom-ul va putea achiziţiona pachetul de acţiuni de aproximativ 30% ce revine Transnistriei în compania mixtă Moldova-gaz, unde concernul rus deja deţine 50% plus o acţiune. De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Aici aş mai evidenţia o nuanţă interesantă, care constă în aceea că Gazprom-ul a decis transmiterea unei părţi a datoriilor regiunii transnistrene pentru consumul de gaze naturale holdingului industrial „Metalloinvest” din Federaţia Rusă. La prima vedere pare convenabil, însă dacă atragem atenţia la faptul că „Metalloinvest” este co-proprietar al Uzinei metalurgice moldoveneşti din oraşul transnistrean Râbniţa (una din cele mai prospere uzine metalurgice din spaţiul CSI), imediat ne dăm seama în ce constă toată această afacere şi cine stă în spatele ei.

Remarc faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi sunt practic convins că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, în momentul când toţi actorii implicaţi în procesul de negocieri sunt optimişti în rezolvarea paşnică a conflictului, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbra şi puţin observat, însă, am convingerea că datoriile (aproximativ de 2 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi.

Concluzionând, nu-mi rămâne decât să regret acest fapt, deoarece toată această schemă a fost fabricată artificial, deliberat şi cu un scop. Nu este adevărat că Chişinăul nu a sesizat-o, este adevărat că a neglijat-o, pe alocuri conştient. Dar, aşa cum în politică şi diplomaţie mereu pot fi găsite lacune, nu ne rămâne decât să găsim metode de valorificare a lor.

Alexandru Baltag