Alexandru Baltag şi-a început activitatea politică în anul 2004, atunci când a devenit membru al Partidului Social-Liberal (PSL) din Moldova. În februarie 2008, PSL a fuzionat cu PDM, astfel că începând cu această perioadă a activat ca membru al Partidului Democrat din Moldova (PDM), din ianuarie 2009 membru al Consiliului Naţional PDM şi din 2010 activează în departamentul relaţii externe din cadrul partidului. În prezent, este încadrat în Aparatul Preşedintelui Republicii Moldova, în domeniul reintegrării (conflictul transnistrean) şi este doctorand în relaţii internaţionale şi studii europene la Universitatea «Babeş Bolyai» din Cluj-Napoca, România.

De când împărtăşeşti  ideile şi valorile Partidului Democrat din Moldova? Ce a determinat orientarea către această formaţiune politică?

În politica activă m-am implicat încă din anii studenţiei, mai exact în anul 2004, atunci când am devenit membru al Partidului Social-Liberal în frunte cu dl Oleg Serebtrian, ex Prim-vicepreşedinte al PDM şi actual ambasador al RM în Franţa. De fapt, acea perioadă a constituit un început în ceea ce priveşte iniţierea şi dezvoltarea mea politică, teoretică la universitate şi practică în cadrul activităţilor politice de partid. Trebuie să menţionez o nuanţă importantă: doctrina PSL a fost una social-liberală, care este foarte apropiată de social-democraţie, astfel că fuziunea dintre PSL şi PDM a constituit un lucru normal şi previzibil, în contextul consolidării unei forţe politice de centru-stânga.

Ce m-a determinat sa optez pentru direcţia social-liberală – social-democrată? Există mai multe motive în acest sens. Primul motiv ţine de convingerile mele politice şi valorile ideologice, care se înscriu în ceea ce numim noi social-democraţie, acolo unde tenta socială este destul de pronunţată, unde statul joacă un rol important şi unde regăsim o politica moderată, nonradicală, echilibrată, chibzuită – sau ceea ce numim noi de centru-stânga. Elemente ce sunt stipulate expres în Statutul, Manifestul şi obiectivele programatice ale formaţiunii şi care sunt promovate de către exponenţii PDM la nivelul instituţiilor de stat, administraţie publică locala, dar şi în societate.

Al doilea motiv este realitatea din Republica Moldova, care ne demonstrează că prin prisma istoriei statului, mentalităţii societăţii, situaţiei economice şi geopolitice ale statului, dezvoltarea şi consolidarea statului Republicii Moldova ţine exclusiv de o abordare centristă, mai exact de principiile şi valorile social-democrate. Şi aici nu se inventează bicicleta moldovenească, avem experienţa statelor din regiune, precum România, Polonia, Ungaria, statele baltice, care au avut un trend ascendent în toate sferele publice după destrămarea lagărului socialist prin promovarea şi implementarea politicilor social-democrate. Drept rezultat, aceste state sunt membre ale UE, iar Republicii Moldova nu-i rămâne decât să preia aceasta experienţă pozitivă.

Al treilea motiv este acela că printre toate forţele politice active şi vizibile din Moldova, Partidul Democrat este unicul partid social-democrat cu tradiţii şi cu experienţă politică, care a activat în mai multe legislaturi în diferite ipostaze – la guvernare în perioada 1998 – 2001, în opoziţie 2005 – 2009 şi din nou la guvernare din 2009 până în prezent.

Ultimul motiv, care de altfel, este unul important, îl reprezintă oamenii din cadrul PDM, care au o experienţă politică bogată, notorietate în ţară şi peste hotare, oameni cu care poţi lucra eficient şi de la care ai posibilitate să înveţi multe lucruri utile. De fapt, modestia, toleranţa, bunul simţ şi educaţia sunt elementele caracteristice marii majorităţi a membrilor Partidului Democrat din Moldova.

Consideri că Partidul Democrat din Moldova sau orice altă formaţiune din Republica Moldova care se declară de centru – stânga promovează anume ideile social-democrate? Dacă privim mai atent la ceea ce se întâmplă în cadrul formaţiunilor politice, atunci se observă destul de uşor confuzia pe care o mai fac cetăţenii moldoveni în ceea ce priveşte ideologiile. Maturitatea ideologică a electoratului din Republica Moldova poate fi atinsă prin alegeri repetate?

Voi începe cu a doua subîntrebare. Cunoaştem faptul că în RM cultura, cutuma şi tradiţiile politice nu sunt la cel mai înalt nivel comparativ cu ţările dezvoltate din Europa şi asta se referă atât la nivelul electoratului moldovenesc, cât şi la clasa politică autohtonă. De multe ori observăm că declaraţiile nu coincid cu acţiunile, iar o explicaţie în acest sens ar fi că în lumea politică moldovenească eficienţa şi calitatea compromisului, înţelegerii şi lucrului în echipa lasă de dorit, cu atât mai mult că în perioada 2001-2009 ţara a fost guvernată de un singur partid, nu în cel mai liber şi democratic mod. Toate acestea, inevitabil, s-au răsfrânt şi asupra percepţiei populaţiei, care deseori alătură partidele politice şi politicienii într-o singura oală, diferenţa ideologică şi doctrinară între partide diluându-se în acest sens. Şi în această situaţie eu nu văd vina doar în clasa politică, dar şi în electorat, care nu ştie că cel care îşi încalcă promisiunea şi angajamentele asumate trebuie taxat.

O altă explicaţie ar fi parcursul istoric al Moldovei şi anume că doar timp de 20 de ani avem un sistem politic multipartidist, ceea ce este insuficient  pentru înregimentarea şi cultivarea  unei cutume şi culturi politice corespunzătoare. În plus, această perioadă de tranziţie, însoţită de un şoc social, politic şi economic ca rezultat al destrămării URSS, s-a caracterizat printr-o fragmentare a spectrului politic din Moldova pe durata acestor 20 de ani, partidele politice apărând şi dispărând ca ,,ciupercile după ploaie”. Din aceste considerente am asistat la o oarecare bulversare şi neînţelegere din partea electoratului în ceea ce priveşte politicul. Cu toate acestea, ultimii ani au demonstrat că în Republica Moldova tabloul politic s-a mai stabilizat, iar nişele doctrinare au fost deja ocupate de partidele care au reuşit să se impună, partidelor mici fiindu-le extrem de complicat să apară în vizor, ceea ce a condus fie la dispariţia lor, fie la absorbţia lor în cadrul partidelor mai mari . Un exemplu în acest sens ne servesc Parlamentul actual şi consiliile raionale în urma alegerilor locale din 5 iunie 2011, în care se regăsesc patru partide ce acoperă tot spectrul politic: extrema stânga fiind ocupată de Partidul Comuniştilor (doctrina comunistă), centru-stânga de Partidul Democrat (doctrina social-democrată), centru-dreapta de Partidul Liberal-Democrat (doctrina conservatoare), iar dreapta de Partidul Liberal (doctrina liberală). O remarcă vreau sa fac: pe timpul guvernării comuniste, atunci când acest partid a fost susţinut masiv de oameni, este greşit să spunem ca acest partid a reuşit să se impună din punct de vedere ideologic şi doctrinar faţă de alegători, deoarece politica PCRM pe parcursul celor opt ani de guvernare a combinat diverse abordări, de la cele comuniste autoritare până la cele liberale, valorile şi principiile comunismului clasic fiind departe de realitate. Acest partid a reuşit să se impună mai mult prin manipulare şi să folosească în favoarea sa nostalgia comunistă sovietică, care s-a păstrat din păcate la un număr mare de alegători.

În prezent, electoratul deja începe să facă distincţia între partide şi să înţeleagă care este diferenţa ideologică între acestea. Însă, nu cred că în curând vom avea o distincţie clasică din punct de vedere ideologic şi doctrinar între partidele politice din ţară, deoarece la o privire generală asupra programelor politice ale partidelor din RM  găsim multe puncte comune. Acest lucru se explică prin aceea că RM are probleme foarte mari în majoritatea domeniilor publice, fapt ce obligă forţele politice să plaseze rezolvarea acestor probleme pe primul plan, care la rândul său depăşeşte şi chiar ignoră cadrul ideologic şi doctrinar. În acest sens fac referire la: combaterea sărăciei, dezvoltarea economică, a agriculturii, atragerea investiţiilor, combaterea corupţiei, democraţia, reformele sistemului de sănătate, educaţional, al organelor de drept, reglementarea conflictului transnistrean, integrarea europeana, drepturile omului etc. – probleme care necesită rezolvare imediată din partea politicului sub presiunea populaţiei, rivalitatea ideologico-doctrinară trecând pe alte planuri. La cele enumerate mai sus avem un consens între toate forţele politice din ţară, deoarece toţi îşi dau seama că fără o reformare şi modernizare în fiecare domeniu, ţara nu va avea un viitor mai bun.

În context aş putea remarca o oarecare diferenţă între partide  în ceea ce priveşte instrumentarul de implementare a politicilor de reformare, tenta ideologico-doctrinară fiind şi ea prezentă. Astfel, mă voi referi strict la Partidul Democrat din Moldova, care pune un accent mai mare pe domeniile sociale, adică salarii, pensii, indemnizaţii şi ajutor social în comparaţie cu partidele de dreapta. În ceea ce priveşte domeniul economic, politica PD este un pic diferită de cea a liberalilor. Democraţii sunt mai prudenţi atunci când este vorba despre privatizări, în special în domeniile strategice unde influenţa statului trebuie păstrată (securitate energetică, comunicaţii, transport). În politica externă există anumite diferenţe, unde PDM pledează pentru relaţii reciproc avantajoase atât cu Vestul, cât şi cu Estul, propunând ca Moldova să joace rolul de un pod de legătură între Occident şi Est şi nu un spaţiu de separare.

În cele din urmă, trebuie să menţionăm că promovarea unei politici doctrinare şi ideologice în sensul clasic al cuvântului aparţine viitorului şi asta nu că partidele politice nu şi-o doresc, situaţia în care se afla RM impune nişte acţiuni mai complexe şi mai eficiente, care obliga forţele politice să facă abstracţie de doctrină şi ideologie.

În ceea ce priveşte educarea electoratului, nu cred că alegerile repetate constituie unicul instrument, mult mai importantă fiind stabilitatea politică din ţară, care ar determina creionarea unui tablou politic integru. Iar, acest lucru ar duce după sine la creşterea calităţii acţiunilor politice şi a actorilor politici, care se află într-o corelaţie strânsă cu maturitatea ideologică a electoratului.

Cum apreciezi relaţiile de cooperare dintre Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România? Prin ce se deosebeşte relaţia de cooperare până şi după 05 aprilie 2009?

Colaborarea între Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România este una de durată, strânsă şi reciproc avantajoasă. Acordul de colaborare semnat de acestea două forţe politice demonstrează acest lucru, care presupune o colaborare fructuoasă şi eficientă la nivel politic, schimb de experienţă la nivelul organizaţiilor de partid (organizaţia de tineret, organizaţia de femei, aleşii locali). Există multe proiecte comune la nivel de comună, raion între aleşii locali exponenţi ai acestor două partide, lucru care este benefic pentru locuitorii din ambele ţări.  Totodată, colaborarea între PDM şi PSD se încadrează şi intr-un format mai extins şi anume în cadrul Internaţionalei Socialiste (membrii Internaţionalei Socialiste sunt cele mai importante partide social-democrate din lume) şi Partidul Socialiştilor Europeni.

Un lucru doresc să remarc, că raportul de cooperare între Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România a avut o evoluţie continuă, adică fără întreruperi, şi progresivă, indiferent ce statut a avut pe scena politică unul dintre partide, fie că la putere, fie că în opoziţie sau chiar în afara Parlamentului. Colaborarea dintre cele două formaţiuni depăşeşte acest cadru şi îşi propune obiective nu doar pe termen scurt, dar şi pe cel mediu şi lung. În cele din urmă, pot afirma că anul 2009 nu a constituit o oarecare linie, sau o etapă de resetare a colaborării dintre PSD si PD. Astfel, sunt convins că relaţiile dintre aceste doua partide se vor menţine şi în continuare în albia unei colaborări strânse, susţinere şi avantaj reciproc, fapt care se regăseşte în cadrul obiectivelor propuse de ambele formaţiuni.

Cât de importantă este prezenţa unor formaţiuni politice româneşti la Chişinău? Cât de mult au contribuit acestea la impulsionarea transformării interne a partidelor politice din Moldova?

Colaborarea partidelor politice moldoveneşti cu cele româneşti se înscrie în cadrul procesului de iniţiere şi dezvoltare a relaţiilor cu forţele politice internaţionale, din statele UE, din SUA, dar şi din Est, cum sunt cele din Ucraina şi Rusia. Este evident faptul că se pune un accent deosebit asupra colaborării politice cu formaţiunile din statele membre ale UE, dat fiind faptul că direcţia strategică a Moldovei este una de integrare europeană. În acest sens, colaborarea cu partidele politice din România are drept scop preluarea acelei experienţe vaste pe care o au dobândit-o, practicile şi cutuma, care s-au dovedit a fi eficiente şi de perspectivă. Din acest punct de vedere, colaborarea dintre formaţiunile politice din Moldova şi cele din România este extrem de utilă şi oportună, care are un impact evident asupra dezvoltării interne, conform practicilor europene în cadrul partidelor politice din Moldova.

După evenimentele din aprilie 2009, Titus Corlăţean mergea foarte des la Chişinău. Prezenţa preşedintelui Comisiei pentru Politică Externă din Senatul României a avut efecte pe termen lung şi acest lucru s-a observat ulterior. Care era mesajul pe care îl aducea Titus Corlăţean de la Bucureşti? Dar de la Bruxelles? Mesajele aveau conţinut diferit sau aveau caracter unitar, coincidea voinţa Bucureştiului cu cea a Bruxelles-ului?

Vizitele dlui Titus Corlăţean în Republica Moldova, atât în calitatea Domniei sale de reprezentant al Partidului Social-Democrat din România, cât şi în calitatea de Preşedinte al Comisiei pentru politică externă din cadrul Senatului României, au fost destul de dese şi până în anul 2009. Mesajul cu care venea dumnealui a fost mereu acelaşi şi era în concordanţă cu poziţia oficială a PSD-lui, a Bucureştiului şi a Bruxelles-ului oficial vis-a-vis de Republica Moldova. Conţinutul mesajului era următorul: RM trebuie să se dezvolte mai departe ca un stat independent, suveran şi integru din punct de vedere teritorial, iar calea de integrare europeană este una fără alternativă pentru a asigura bunăstarea, securitatea şi dezvoltare statului şi cetăţenilor săi.  Totodată, mesajul dlui Corlăţean era că România va fi mereu alături de Moldova în parcursul său european, care ne va permite să beneficiem de toată experienţa Bucureştiului în acest proces. Şi, vreau să vă spun că acest suport politic, moral, dar şi economic a fost şi este benefic nouă, iar încurajările ce vin de la Bucureşti, Bruxelles, Berlin, Paris, Varşovia şi alte capitale europene sunt însoţite de mesajul că cu cât vom avansa mai mult pe cale democratizării statului, pe calea reformelor în toate domeniile publice conform criteriilor UE, pe respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, cu atât suportul politic şi economic din partea UE va fi mai mare, care la rândul său va spori şansele de integrare plenară a Moldovei în UE. Noi, cei de la Partidul Democrat din Moldova, dar cred că şi ceilalţi parteneri de alianţă, înţelegem destul de bine că nu există o altă cale pentru statul nostru decât cea de integrare europeană, de aceea depunem tot efortul pentru a atinge acest obiectiv. Iar axa Chişinău-Bucureşti, pe lângă legăturile noastre istorice şi culturale, este una prioritară pentru noi, un exemplu în acest sens servind buna colaborare între Comisia pentru politică externă şi integrare europeană din cadrul parlamentului RM, care este condusă de vicepreşedintele PDM, dl Igor Corman şi Comisia pentru politica externă din cadrul Senatului României, condusă de vicepreşedintele PSD, dl Titus Corlăţean.

În campaniile electorale din anul 2009 (29 iulie – alegeri parlamentare) şi mai apoi din anul 2010 s-a resimţit absenţa membrilor PDM la Bucureşti. Care este cauza acestui fenomen? De ce membrii PDM au comunicat mai puţin cu electoratul din România? Personalităţi marcante ale partidului şi-au anulat prezenţa la mai multe întruniri la Bucureşti, limitându-şi astfel posibilitatea de a comunica direct cu proprii alegători.

Este adevărat că prezenţa PDM în România a fost una insuficientă pe durata campaniilor electorale din 2009 şi 2010 şi aici trebuie sa ne asumăm această lacună. Chiar şi la nivel de conducere a partidului  a fost sesizat acest lucru ca urmare a unei evaluări. Admit că au fost nişte scăpări din partea noastră atunci când am elaborat strategia de campanie, practic toate forţele partidului fiind concentrate în interiorul ţării.

Cu toate că personal am fost responsabil pe campania electorala a PDM în birourile electorale de peste hotare, inclusiv în România, doresc să subliniez faptul că există mulţi susţinători ai PDM în rândul multor moldoveni care se află în România, în special printre tineri care îşi fac studiile acolo. De fapt, pe durata campaniei electorale din 2010 aceşti tineri au reprezentat un fel de portavoce a PDM în România. Sunt de acord că acest lucru nu este suficient, însă sunt sigur că pe viitor vom redresa starea lucrurilor şi vom depune un efort mult mai mare pentru ca poziţia PDM să fie mai vizibilă şi, desigur, susţinută în România, dar şi în alte state unde sunt mulţi conaţionali de-ai noştri.

În context, sunt obligat să accentuez că în campaniile electorale din 2009 şi din 2010 am primit un suport destul de mare din partea partenerilor noştri social-democraţi români, fapt pentru care le mulţumim cordial.

Interviu realizat de Angela Grămadă şi Iulia Modiga

Sursa: InfoPrut

Iniţial, titlul lucrării m-a făcut să cred că aceasta înglobează o reflecţie strictamente juridică, însă, după lecturare am sesizat o îmbinare perfectă de materiale ce ţin de domeniul istoriografic, valoric şi funcţional. Nu au fost ignorate nici reflecţiile despre previziuni şi perspective, într-adevăr reale şi care se referă la sistem. Culegerea reiterează internaţionalismul Uniunii Europene şi rolul acesteia în managementul interdependenţei globale.

Dimensiunea axiologică este reflectată de subiecte privind identitatea europeană în general în perioada pre şi post-Tratat, precum şi de studiul de caz referitor la România şi extinderea estică în cadrul valoric al Uniunii. Aspectul juridico-funcţional este valorificat prin abordările ce se referă la instituţii europene, integrarea instituţiilor locale în domeniul de referinţă european, parlamentarism. De o importanţă deosebită se bucură subiectele economice remarcate prin obiectivul competitivităţii globale şi impactul acestuia asupra politicilor locale, precum şi dezbaterile privind adoptarea monedei Euro de către România.

Un alt domeniu de referinţă analizat în culegere vizează politica de vecinătate a UE şi impactul Tratatului de la Lisabona asupra acesteia. Aici identificăm şi un studiu de caz despre integrarea europeană a Republicii Moldova şi impactul Tratatului asupra acestui proces.

Culegerea este realizată într-o manieră academică, dar analizele sunt destul de accesibile pentru publicul larg. De aceea, cartea poate servi nu doar ca material auxiliar pentru cei versaţi în tematica culegerii, dar şi pentru cei care doresc să cunoască sau să asimileze cunoştinţe de bază despre subiectul Tratatului de la Lisabona. Totodată, materialele culegerii sunt utile pentru realizarea unor teze ştiinţifice, suporturi de curs pentru studiile universitare, de masterat sau chiar de doctorat, precum şi pentru actorii instituţionali implicaţi în procesele de integrare şi cooperare cu structurile Uniunii Europene.

drd. Dorian Bodiu,

Institutul de Integrare Europeana şi Ştiinţe Politice,

Academia de Ştiinţe a Moldovei

Cartea „Managing Global Interdependencies” (Gestionarea interdependenţelor globale) reprezintă o lucrare în care autorul, prin prisma experienţei sale diplomatice şi academice, arată la ce etapă de evoluţie a ajuns sistemul internaţional de state şi explică conceptele specifice diplomaţiei internaţionale şi comunicării internaţionale din ziua de azi. Totodată, Vasile Puşcaş abordează aspectul interdependenţei globale în combinaţie cu analiza economicului, politicului, culturalului şi socialului.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, fiind vorba de Managementul interdependenţelor globale, Uniunea Europeană şi Interdependenţa Globală, Managementul regionalizării şi globalizării şi, respectiv, Cultura, istoria şi managementul internaţional.

La început autorul pune accent pe dimensiunea economică şi financiară a interdependenţei globale prin prisma crizei economice globale, restructurării sistemului financiar, cooperării instituţionalizate şi interguvernamentale şi integrării economice la nivel regional. Astfel, domnul Puşcaş ne demonstrează că interdependenţa globala nu presupune doar nivelul economic, dar a evoluat spre instituționalizare şi duce la un management mai bun a colaborării între actorii internaţionali şi a prevenirii sau soluţionării conflictelor. Drept exemplu în acest sens ne este prezentată Uniunea Europeană, în care se arată atât multiplele interdependenţe între statele membre la nivel economic, politic, social sau cultural, care a dus la dezvoltarea multilateralismului, cât şi aspectul relaţiilor inter-regionale, un exemplu servind relaţiile ruso-comunitare pe segmentul colaborării energetice. În viziunea autorului, interdependenţa dintre state a depăşit elementul spaţiului şi ar reprezenta una din principalele caracteristici ai sistemului internaţional contemporan,  atunci când actorii sau evenimentele, aflându-se în diferite părţi ale sistemului, se influenţează reciproc. Adică, procesul de globalizare exclude izolarea şi impune interacţiunea cu restul lumii.

În continuare, autorul cărţii face o paralelă între teoria procesului de integrare europeană şi experienţa de integrare europeană a României, proces la care a participat direct. Desprindem o descriere a tuturor etapelor de integrare europeană parcurse de România, actorii implicaţi în acest proces, procesul de negociere şi rezultatele obţinute. Totodată, autorul analizează care este co-relaţia între cetăţean, participarea democratică şi cursul politic al UE, ajungând la concluzia că UE reprezintă o versiune mai mica a globalizării şi este apropiată conceptului de democraţie cosmopolitană.

În capitolul trei se face o cercetare geopolitică a spaţiului mediteranean şi a ariei euro-mediteraneene în contextul global. Totodată, autorul analizează securitatea sănătăţii publice globale în corelaţie cu stabilitatea economică, politică şi demografică, interacţiunea dintre actorii statali şi non statali. La final Vasile Puşcaş abordează dimensiunea culturală şi istorică a interdependenţei globale prin prisma istoriografiei Războiului Rece în contextul geopolitic şi geostrategic.

Studiind lucrarea „Managing Global Interdependencies” (Gestionarea interdependenţelor globale)”, consider că aceasta este o combinaţie foarte reuşită dintre teoria relaţiilor internaţionale, globalizării, proceselor integraţioniste şi experienţa diplomatică a autorului, elemente ce se complementează reciproc şi construiesc o imagine naturală a diplomaţiei internaţionale actuale. Această carte este foarte utilă pentru specialiştii din domeniul politicii externe şi diplomaţiei şi o recomand masteranzilor şi doctoranzilor din domeniul relaţiilor internaţionale şi studii europene.

Alexandru Baltag
Doctorand, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca,
Expert asociat la Asociaţia pentru Politică Externă din Moldova

Susra: Asociaţia pentru Politică Externă din Moldova

În 2011, România este o ţară mai puţin performantă din punct de vedere economic şi este criticată anume pentru persistenţa problemelor recurente: corupţia, lupta împotriva crimei organizate, independenţa justiţiei, dar şi problemele aferente minorităţii Rome care au ricoşat vara trecută în Franţa, după ce au fost evocate cu ceva timp mai înainte în Italia.

De fapt, anume din cauza problemei Romilor, începînd de la mijlocul anului 2010, România este arătată cu degetul: Germania, Franţa şi Finlanda s-au situat pe poziţia de a nu permite includerea României în spaţiul Schengen. Reamintim că acest spaţiu permite libera circulaţie a tuturor cetăţenilor statelor-membre, armonizarea controlului frontierelor externe şi realizarea unei cooperări eficiente în domeniul juridic şi poliţienesc. La ora actuală, frontierele Schengen nu se suprapun cu frontierele Uniunii Europene: unele state (cum ar fi Marea Britanie sau Irlanda) au dorit excluderea lor din zona Schengen, unele state ne-membre fac parte din acest spaţiu (Islanda şi Norvegia), iar alte state sunt în aşteptare în această privinţă… Astfel, Bulgaria nu se află într-o poziţie mai bună decît Romînia pentru a accede rapid la acest spaţiu, ceea ce este sinonim cu integrarea completă în cadrul Uniunii Europene, la fel ca şi aderarea la zona euro.

Toate acestea nu pot sa nu aibă o impact pentru Moldova. Declaraţiile Ministrului francez al afacerilor europene, Laurent Wauquiez, care stigmatiza la începutul anului faptul că „75% din imigrarea ilegală spre Europa trece prin această parte din sud-estul Uniunii Europene”, nu au fost făcute pentru a linişti lumea. Dincolo de întrebările ce le generează această cifră, nu se vede cum ar putea România avea o geografie mai favorabilă, decît cea de astăzi: anume din cauza faptului că este situată pe rute de tranzit, România este un stat important şi este necesară cooperarea la toate nivelurile. Nu toate criticile faţă de România sunt injuste, însă ele nu pot înlocui politica: miza este anume de a lucra cu România şi, în special, pentru români. Investiţiile masive efectuate în vederea securizării frontierelor externe, orientate atît spre modernizarea echipamentului, precum şi spre instruirea poliţiei de frontieră, se pare că au convins parţial Comisia, dar nu şi toate statele-membre. Unele dintre ele se alarmează din cauza reducerii considerabile a salariilor vameşilor români, fapt care-i va putea provoca să caute alte surse de compensare, paralel cu reducerea bugetului Agenţiei naţionale pentru integritate (anti-corupţie).

Faptul că Bucureştiul este în vizor creează în mod evident dificultăţi şi pentru Chişinău. În Moldova problema Romilor nu este la fel de acută: de fapt, aici Romii constituie un grup minoritar foarte restrîns, prezent în special în nordul ţării. Adevăratele probleme în cadrul UE legate de migraţie se plasează în deosebi la nivelul frontierelor greco-turceşti şi bulgaro-turceşti. În pofida acuzaţiilor de porozitate, frontiera moldo-ucraineană sau problema transnistreană nu prezintă, cu certitudine, acelaşi potenţial de destabilizare. Destituirea directorului vămilor româneşti la 10 februarie, de rînd cu anchetarea a cîtorva zeci de vameşi români care lucrează în diferite puncte ale frontierei cu Moldova, denotă importanţa mizei. Criticile, care nu-s întotdeauna fără temei, la adresa României au în realitate tendinţa de a slăbi poziţia vecinilor din Europa Orientală, în special în ceea ce priveşte acordurile de liberă circulaţie.

Să sperăm că desemnarea noului ministru al afacerilor externe în Franţa, Allain Juppé, care este mult mai apreciat la Quai d’Orsay decît predecesorii săi, va constitui o oportunitate pentru domolirea relaţiilor franco-române la o etapă, cînd toate privirile se întorc în special spre sudul Mediteranei. Şi dacă este cazul de a actualiza Parteneriatul strategic semnat de Preşedinţii Sarkozy şi Băsescu în februarie 2008, este de dorit ca dincolo de problema incluziunii Romilor şi cea a spaţiului Schengen, să fie abordat şi cazul Moldovei, iar aceasta este de dorit să fie în termeni pozitivi. Asemenea lucru ar fi deosebit de binevenit la etapa, cînd se încep pregătirile pentru preşedinţia poloneză care nu-şi ascunde interesul faţă de ţările Parteneriatului Estic.

Florent Parmentier, doctor în ştiinţe politice, este director de programe şi profesor la Sciences Po Paris şi vice-preşedinte al Asociaţiei « Les Moldaviens » (www.moldavie.fr). Recent a publicat cartea “Moldova. Atuurile francofoniei”, Chisinau, ARC, 2010.

Convorbire cu prof. univ. dr. Vasile Puşcaş, fost negociator-şef al României în perioada de preaderare la UE, fost ministru pentru Afacerile Europene

Consiliul European de toamnă s-a terminat, cum s-ar spune într-o formulă neacademică, „în coadă de peşte”. Elementele strict informative, în limitele surselor oficiale, au fost prezentate în ziarul nostru la timpul cuvenit. Deşi n-au trecut prea multe zile de la încheierea Summit-ului, o serie de ecouri din presa internaţională, ca şi observaţiile directe ale unor personalităţi care au luat contact cu autorităţile de la Bruxelles, între care şi interlocutorul nostru de astăzi, permit să se constate că discuţiile nu au adus clarificări suficiente, inclusiv în sfera de preocupări care prezintă cel mai mare interes pentru România. Ne referim aici la o serie de aspecte legate de conexiunea dintre Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional în derularea Acordului stand-by, la evaluarea modului în care au fost îndeplinite angajamentele la nivel guvernamental, la problema atât de complicată şi delicată a rromilor, ca şi la pericolul de a primi sancţiuni în legătură cu o gamă destul de variată de domenii, de la Justiţie până la potecţia mediului.

La unele dintre acestea ne vom referi, în continuare, sub semnul expertizei unei personalităţi care şi-a legat numele de ansamblul procesului de integrare europeană a României.

Teodor Brateş: Domnule profesor, intervenţiile dumneavoastră pe temele integrării europene a ţării noastre tot mai frecvente în ultimul timp – şi în acest sens relev satisfacţia noastră, a celor de la „Economistul”, de a le prezenta cititorilor – ne duc la ideea că vă preocupă, în cel mai înalt grad, prevenirea unor derapaje şi, totodată, fructificarea unor oportunităţi care să ne permită să nu mai fim „oaia neagră” a comunităţii din care am dorit cu atâta ardoare să facem parte.

Vasile Puşcaş: Aţi sesizat corect scopul demersurilor mele, iar în această privinţă nu am de adăugat nimic..

T.B.: Această precizare îndreptăţeşte propunerea de a intra direct în subiect. Acum se pregăteşte proiectul de buget al Uniunii Europene pentru exerciţiul de după 2013. Nu cumva prin comportamentul autorităţilor de la Bucureşti se accentuează pericolul de a nu avea parte de o finanţare consistentă, exact în perioada decisivă a procesului de consolidare a poziţiei României în calitate de stat membru al UE?

V.P.: Într-adevăr, ne aflăm într-o perioadă extrem de importantă când se fac – cum se spune – „marile jocuri” bugetare. Există, inevitabil, în asemenea perioade, o concurenţă acerbă, ceea ce este, până la un punct, perfect normal. De aceea se impune nu numai o participare activă, calificată, la discuţiile care au loc în prezent pe tema viitorului buget comunitar, ci şi o întărire semnificativă a capacităţii de negociere.

T.B.: Tocmai pentru că vă referiţi la acest punct nevralgic, vă rugăm să abordaţi, în continuare, un element esenţial al poziţiei de negociere, şi anume modul în care ne respectăm cuvântul dat.

V.P.: Este chiar aspectul pe care doream să-l tratez cu precădere.

T.B.: Vă rog…

V.P.: Nu putem eluda, sub niciun motiv, modul în care suntem percepuţi, în special la Bruxelles. Nu putem, deci, să ne facem că nu observăm că, în ultimele luni, s-au înmulţit vocile de la sediul UE şi din capitalele statelor componente, care afirmă că România nu-şi ţine promisiunile faţă de Uniunea Europeană şi membrii ei. Şi mai grav este că aceste percepţii s-ar putea transforma într-o manieră comportamentală, cu efecte dezastruoase în procesul decizional european sau/şi internaţional. Ferestrele de oportunitate deschise ţării noastre de aderarea la UE s-ar putea opaciza, iar procesul restructurării sistemului internaţional postcriză ne-ar putea poziţiona într-un cotlon obscur al viitoarelor evoluţii regionale şi globale. Relaţiile noastre internaţionale ar putea excela doar în acorduri cu FMI, adică de debitor-creditor! Ceea ce n-ar fi deloc de dorit.

T.B.: S-ar impune să se contracareze situaţia pe care o evocaţi, în deplină cunoştinţă de cauză.

V.P.: Ar fi dificil, dacă nu chiar imposibil de contraargumentat asemenea percepţii, ştiind că decizionalul politico-statal de la noi a pus în arhivă Tratatul de Aderare a României la UE, imediat după ce l-a semnat. În politica internaţională şi dreptul internaţional există un principiu care defineşte comportamentul statelor şi conducătorilor lor prin modul cum se raportează la tratate şi angajamente internaţionale.

Or, recent, chiar un membru al cabinetului de la Bucureşti recunoştea public faptul că guvernele care s-au succedat după semnarea Tratatului de Aderare nu au îndeplinit între alte angajamente pe cel care se referă la modernizarea sistemului energetic. Este vorba de o perioadă de tranziţie, respectiv de un interval pe care România şi l-a asumat şi pe care UE l-a acceptat, în vederea scutirii contribuabililor români de costuri mari pentru eficientizarea energetică. Mă limitez la acest element, suficient de concludent pentru ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă. Recunoaşterea păcatului nu înseamnă, însă, iertarea lui şi a păcătosului! Şi aceasta pentru că angajamentul asumat prin Tratatul de Aderare era, în fapt, o obligaţie de gospodărire raţională a bugetului public, de a oferi cetăţenilor români produse şi servicii publice, plătite din banii lor!

T.B.: Din păcate, exemplul nu este singular. Tocmai de aceea tema abordată – aşa cum aţi reamintit şi dumneavoastră – prezintă un interes major pentru fiecare dintre noi.

V.P.: Aşa este. Se pot menţiona numeroase documente ale UE care constată că România nu-şi respectă angajamentele în relaţia cu partenerii comunitari. Se înmulţesc şi ecourile aceluiaşi tip de mesaj în capitalele statelor europene. Un comportament similar este înfăţişat opiniei publice chiar din interiorul instituţiilor statului român! Nu este firesc, în aceste circumstanţe, să ne întrebăm şi noi, în acelaşi timp cu cei menţionaţi anterior, ce fel de stat român mai există?! De ce-i sunt pervertite destinele, cine şi când va deconta păcatele iresponsabilităţilor contemporane? Generaţiile tinere? Tinerii au alte aspiraţii şi, ca semn de protest, dar şi ca soluţii individuale, părăsesc ţara şi se îndreaptă spre cele patru zări! Vârstnicii? Ei au sentimentul perpetuu că au fost generaţii „de sacrificiu” şi nu vor decât sursa supravieţuirii ca persoane! Nu mai rămâne decât ca înşişi componenţii actualului sistem politic să aibă curajul răspunderii, chiar şi în ultimul ceas, pentru păcatele faţă de statul român şi cetăţenii lui. Ceea ce nu înseamnă o rezolvare, dar măcar s-ar ivi şansa curăţirii spaţiului public şi apariţiei unor actori politici dedicaţi binelui public şi ţării.

T.B.: Mesajul dumneavoastră, asemenea unui semnal de alarmă, s-ar impune să fie receptat nu numai la întreaga lui însemnătate politică, economică, socială şi morală, ci şi ca unul care impune măsuri de maximă urgenţă.

V.P.: Aprecierea este corectă. Factorul timp capătă o însemnătate decisivă. România a obţinut, la negocierile de aderare la Uniunea Europeană, cele mai numeroase perioade de tranziţie, cuprinse în Tratatul de Aderare, şi probabil cele mai sensibile. E necesar să reamintim că pe parcursul procesului ratificării acestui tratat, parlamentele unor state membre au reproşat CE şi Consiliului European că au acordat ţării noastre aceste facilitări, care aveau drept obiectiv o cât mai bună pregătire internă, cu gradualizarea cheltuielilor şi investiţiilor publice. Din fericire, cei care se opuneau facilitărilor respective nu au avut câştig de cauză. Dar, din nou, din păcate, cetăţenii români nu au devenit beneficiarii lor, deoarece guvernele României nu prea au ţinut cont, aşa cum am văzut, de perioadele de tranziţie incluse în Tratatul de Aderare. Nici cele pentru agricultură şi mediu, obţinute numai prin dificile eforturi, nici pentru infrastructură şi energie şi nici chiar cele financiare.

T.B.: Adică nu stăm deloc bine, iar necesitatea de a recupera restanţele a devenit mai mult decât stringentă.

V.P.: Se cuvine să prezentăm lucrurile la dimensiunile lor reale. Acum, în contextul crizei economico-financiare şi guvernărilor haotice din ultimii ani, rămânerile în urmă vor fi mult mai greu de eliminat şi cu mult mai costisitoare. Numai că, la aceste probleme, pe care autorităţile ar fi trebuit să le transforme în beneficii pentru cetăţeni şi ţară, s-ar putea adăuga şi costurile necredibilităţii şi impredictibilităţii statului, prin nerespectarea angajamentelor şi neasumarea responsabilităţilor din relaţiile cu UE şi comunitatea internaţională.

T.B.: De aici şi urgenţele la care v-aţi referit. Ele se cer incluse pe agenda politică, dacă nu vrem să ne ratăm, în continuare, şansele. S-ar putea considera că aceasta reprezintă şi concluzia convorbirii noastre?

V.P.: Evident.

Sursa: Economistul

Această relaxare se datorează şi faptului că vara consumul de gaze este redus, iar Guvernul moldovean anunţă o reducere substanţială a preţului la gazele naturale importate, de la 332,6 de dolari pentru o mie de metri cubi până la 249,44 de dolari din luna iulie, notează buletinul analitic Imedia.

La începutul lunii ianuarie 2009, când concernul rus Gazprom a sistat livrarea de gaze către Europa în condiţiile unui “război al gazelor” între Moscova şi Kiev, subiectul securităţii energetice a Republicii Moldova era actual, iar demnitarii vorbeau chiar despre o revizuire a actualei scheme de livrări energetice. Pe lângă restricţiile consumului industrial, atunci au fost afectate încălzirea locuinţelor şi furnizarea de apă caldă.

Experţii notează însă că o diversificare a surselor energetice, atât de gaze, cât şi de electricitate va deveni la un moment dat iminentă, în condiţiile în care în prezent Republica Moldova depinde sută la sută de livrările de gaz rusesc, iar importurile de energie electrică acoperă peste 60% din necesităţi.

Expertul Alexandru Baltag, unul dintre autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”, elaborat de Institutul pentru democraţie şi iniţiative sociale Viitorul de la Chişinău, spune că animozităţile care apar periodic între Chişinău şi Gazprom din cauza unor datorii istorice sau a datoriilor regiunii transnistrene pun în pericol asigurarea cu gaze a Republicii Moldova.

“În ultimii zece ani, livrarea de gaze a fost sistată în două rânduri. Implicarea în proiectul Nabucco corespunde obiectivului Strategiei energetice a Republicii Moldova până în anul 2020, care vizează diversificarea alternativelor de aprovizionare cu gaze, inclusiv din Asia Mijlocie şi Orientul Apropiat”, declară Alexandru Baltag.

Însă, dacă la început, când se anunţa că gazoductul va trece prin Dobrogea (România), părea a fi posibilă conectarea Republicii Moldova la conductă, după ce proiectul a fost modificat astfel că aceasta va trece la 700 kilometri de hotarele Republicii Moldova, expertul spune că „şansele obţinerii alternativei la gazul rusesc sunt minime”. În plus, nu există interconexiuni între sistemele de conducte ale Republicii Moldova şi ale României.

Unii experţi în energie pun la îndoială şansa Republicii Moldova de a participa la proiectul Nabucco în condiţiile în care aceasta nu are resurse financiare pentru acoperirea acestor cheltuieli, care se ridică la sute de milioane de dolari. Aceştia spun că “mai rentabil ar fi aderarea la proiectul White Stream, care presupune construirea unei conducte-ramificaţii a conductei Baku-Tbilisi-Erzurum şi ar putea transporta gaz azer prin Georgia către România, Ucraina şi alte ţări ale Europei Centrale”. De aceeaşi părere sunt şi autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”. Un argument în favoarea acestei opinii ar fi şi existenţa interconexiunilor între sistemele de conducte moldoveneşti şi cele ucrainene. Rămâne de văzut dacă proiectul va fi până la urmă realizat şi dacă Chişinăul va participa la acesta, întrucât autorităţile moldovene nu au anunţat, deocamdată, nici măcar despre intenţia de a o face. Costurile mari ar face deocamdată imposibilă participarea Republicii Moldova la cele două proiecte – fie el Nabucco sau White Stream.

În ianuarie, după ce Rusia sistase livrările de gaze către Europa, ministrul adjunct al economiei şi comerţului de atunci, Tudor Copaci, declara că dependenţa de sută la sută a Republicii Moldova de gazele ruseşti determină Chişinăul să-şi diversifice sursele de livrare a combustibilului. „Vom încerca să obţinem ca ţara să fie inclusă în proiectul de gazoduct Nabucco, care va trece pe teritoriul României, ocolind Ucraina şi Rusia”, mai declara demnitarul.

Şi ministrul de externe moldovean, Andrei Stratan, şi-a exprimat speranţa în cadrul unei întâlniri cu omologul său român la Chişinău că „UE nu va uita de Republica Moldova atunci când va dezvolta proiecte pentru asigurarea securităţii energetice, cum este Nabucco”.

Faptul ca Republica Moldova se învecinează cu România îi permite să spere că va fi inclusă în noul proiect, iar la ora actuală Chişinăul mizează pe sprijinul Bucureştiului în această problemă, nota publicaţia moscovită Nezavisimaia Gazeta.

Preşedintele Vladimir Voronin a ezitat însă să-şi exprime sprijinul deschis pentru Nabucco. “Oportunitatea conectării Republicii Moldova la gazoductul Nabuссo trebuie studiată, pentru că încă nu se ştie cine şi în ce proporţie va asigura cu gaze acest Nabuссo”, a declarat şeful statului atunci. “Republica Moldova nu e departe. Suntem la o distanţă de 260 de kilometri de Nabucco. Dar noi nu putem schimba vrabia din mână cu privighetoarea din copac sau de pe gard, să fim serioşi. Noi, dimpotrivă, trebuie să facem ordine în reţelele interne de gaze, să continuăm gazificarea ţării. Avem acord pe cinci ani cu Gazpromul de livrare a gazelor şi trebuie să lucrăm cu Gazpromul pe toate aceste dimensiuni – să terminam gazificarea şi să asigurăm o continuitate a livrărilor de gaze. Aceste lucruri trebuie făcute cu Gazpromul, până vom ajunge să avem Nabucco. Pentru că nu numai noi suntem îngrijoraţi de această criză, dar toată Europa e pusă în gardă şi cred că vor fi elaborate şi alte proiecte pe lângă cel despre care discutăm acum”, declara Voronin.

NewsIn

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).

În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este “dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine “în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

     După summit-ul NATO din Bucureşti, integritatea teritorială a Ucrainei a devenit principalul subiect al discuţiilor. Mă refer la unele pretenţii teritoriale în adresa acestui stat, pe de o parte ale Rusie, pe de altă parte declaraţiile recente ale României. Asemenea evoluţie a evenimnetelor era previzibilă din moment ce politica externă a Ucraienei s-a reorientat la 180 grade, adică spre Vest, odată cu venirea la putere a forţelor pro-occidentale. Insă, dacă cauza pretenţiilor Rusiei este cunoscută şi percepută într-o oarecare măsură corect, atunci cea a României consider că are un alt substrat decît cel vehiculat în mass-media.

1.      Cuaza pretenţiilor Rusiei

      Este bine de remarcat că Ucraina, care nu a existat ca şi stat independent pînă la implozia URSS, reprezenta interfaţa europeană a Imperiului Rus şi Sovietic. În aceste condiţii Ucrainei îi revine rolul de pivot geopolitic, deoarece existenţa sa ca şi stat independent de Kremlin (independent în sensul strict al cuvîntului) contribuie la transformarea geopolitică a Rusiei. De fapt, geopolitic şi geostrategic Rusia nu poate fi în Europa dacă Ucraina nu este în ea, însă Ucraina poate fi în Europea fără ca Rusia să fie în ea. În cele din urma,  independenţa politică a Ucrainei şi o eventuală aderare a sa la UE şi NATO sperie Kremlinul, deoarece în acest fel geografia va împinge Rusia, într-o oarecare masură, în Asia, de Europa legînd-o doar relaţiile economice şi energetice. Acest fapt este inadmisibil pentru Rusia, atît timp cît acest stat a  jucat şi «mai joaca» un rol (geo)politic dominant  în Europa pe parcursul ultimelor secole. Totodată, influienţarea acestui spaţiu din partea Moscovei reprezintă pentru Rusia un scut vis-à-vis de pericolul venit din Vest, mai cu seamă din partea NATO. Numai aşa se explică comportamentul Kremlinului şi ultimele declaraţii ale oficialilor ruşi faţă de orientarea vestică a Kievului.

      Conform declaraţiei lui Putin în cadrul Consiliului Rusia-NATO desfaşurat la Bucureşti, Ucraina este un stat artificial, o parte a teritoriilor ei fiind ale Europei de Est, iar cealaltă parte, cea mai consistentă, reprezintind donaţia ruşilor către Kiev. Totodată, se mai precizează că Rusia nu va ezita să spargă unitatea teritorială a Ucrainei, adică va revendica Crimeea şi estul Ucrainei dacă aceasta va fi invitată să adere la NATO. Aceste declaraţii, altminteri, servesc ca şi argumente la aceea ce am relatat mai sus.

      Pentru Rusia acest spaţiu este vital, în special Crimeea, deoarece cine deţine această peninsulă, deţine o poziţie cheie în regiunea Mării  Negre. În plus, această regiune reprezintă «podul» de legătură cu Europa. Iată de ce o eventuală transformare a regiunii de prelungire europeană a Rusiei va fi dificil acceptată de Moscova. De facto, mulţi geopoliticieni atenţionează că conflictul din Crimeea poate trece de la faza pasivă la cea activă. În acest sens mai poate servi ca şi argument poziţia ostilă a Ucrainei faţă de flota rusă din Sevastopol. Recent Ucraina a înaintat Rusiei un plan de evacuare a forţelor militare ruseşti din Crimeea după 2017 (cînd expiră acordul bilateral de închiriere a portului din Sevastopol). Acest gest ne demonstrează că Kievul nu mai este predispus să accepte prezenţa rusă pe teritoriul său. În aceste condiţii un coflict politico-diplomatic nedorit dintre Kiev şi Moscova este mai mult ca probabil, care, de altfel, ar putea avea consecinţe nefaste pentru stabilitatea regională.

2.      Declaraţia Preşedintelui Băsescu

      Declaraţia spune că sudul Basarabiei trebuie să revină, conform dreptului istoric, Republicii Moldova, ceea ce ar fi trebuit să servească Chişinăului drept argument pentru a exprima pretenţii teritoriale Ucrainei. Consider că aceste cuvinte conţin un alt substrat decît cel de pretenţii teritoriale vehiculat în mass-media. Nu în zadar Băsescu a declarat că poziţia României de susţinere a integrării Ucrainei în NATO ­este “în strînsă legătură cu politica pe care România o are faţă de Republica Moldova”. De facto, prin aceste declaraţii, consider că Băsescu nu doreşte ca România sau Moldova să revendice de la Ucraina teritoriile menţionate, ci doreşte să determine Kievul să renunţe la aparenta neutralitate în procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi să meargă în tandem cu Bruxelul şi Chişinăul.

      Să luăm lucrurile pe rînd  şi propun să ne întoarcem puţin în trecut. Trebuie să cad de acord cu afirmaţiile lui Oleg SEREBRIAN („Geopolitica spaţiului pontic”) că acest litigiu a fost provocat de Moscova, însă, tot atît de adevărat este faptul că Ucraina a fost acea care l-a menţinut. Aş mai remarca că Kievul a permis o conexiune directă între Tiraspol şi Moscova atît în timpul razboiului din 1992, cît şi în prezent (de fapt, graţie acestei conexiuni mai supravieţuieşte acest regim separatist). Argumentez prin aceea că şi în prezent liderii separatişti circulă liber prin spaţiul ucrainean (în detrimentul deciziei UE de a-i declara persona non grata), toate afacerile financiare ilegale au ca şi punct de plecare portul din Odesa şi nu numai. În plus, aeroportul de la Odesa reprezintă un punct de legatura aerian între Tiraspol şi Moscova. etc.

      Este clar că iniţial interesele Kievului în menţinerea acestui conflict au fost de a sustrage atenţia autorităţilor de la Chşinău aspra sudului şi nordului Basarabiei (deoarece eu nu cred că pentru Ucraina, Tiraspolul şi Dubasariul reprezintă ceva mai important din punct de vedere geopolitic decît Izmailul şi Cernăuţiul). Aş remarca că în prezent Kievul are cu totul alte interese în această zonă decît cele din 1992 şi aceste interese nu sunt atît de natură politică sau geopolitică, cît de natură economică şi financiară. Într-un cuvînt, mulţi (ex)funcţionari ucraineni de rang superiori au fost şi sunt implicaţi în afacerile comerciale ilegale din această zonă din care sustrag venituri fabuloase.

      Dacă să fim realişti, în prezent asemenea pretenţii teritoriale din partea Chişinăului pot fi doar platonice. Pe de o parte, este adevărat că astfel de pretenţii au dreptul la viaţă, deoarece încă nu a fost semnat şi ratificat un tratat de frontieră  dintre RM şi Ucraina (acum, după declaraţiile lui Băsescu, Kievul oficial s-a activizat pentru a semna acordul respectiv). Însă pe de altă parte, referindu-ne la conjunctura politică regională şi europeană, la uzanţele diplomatice contemporane şi la dreptul internaţional, trebuie să constatam că asemenea pretenţii teritoriale ale RM faţă de Ucraina constituie un non-sens. Altminteri, acest fapt este inteles în Bruxel, Bucureşti, Chişinău şi Kiev.

      Analizînd geopolitic, zona din partea de est a RM reprezintă o enclavă continentală, înconjurată geografic de teritoriul naţional ucrainean şi cel moldovenesc. De altfel, separatismul trasnistrean supravieţuieşte economic atît timp cît permite Kievul (timp cît porţiunea de frontieră moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean va fi deschisă pentru agenţii economici ai rmn, deoarece graţie banilor obţinuţi ilegal se mai ţine economia acestei regiuni separatiste). Acest fapt, altminteri, este inţeles atît la Moscova şi Tiraspol cît şi la Chişinău şi Bruxel. În context aş mai adăuga că dacă Ucraina s-ar alătura RM şi UE, atunci şi prezenţa armatei ruseşti în Transnistria ar deveni cu timpul un non sens pentru Kremlin, deoarece, în acest fel, armata s-ar regăsi înconjurată „geografic” de subiecţii menţionaţi mai sus, fără a avea vreo legătură cu „Patria”, adică va fi izolată. În aceste condiţii ne este clar care ar putea fi deznodămîntul existenţei separatismului din rmn, care este sustinut ştim noi de cine.

      Tocmai acest substrat consider că se conţine în declaraţia lui Băsescu (care, de facto, a fost, dacă nu regizată, atunci consultată cu Bruxelul şi Washingtonul), adică de a determina Ucraina să ia poziţia Uniunii în chestiunea transnistreană. Să nu uitam faptul că vocea Bucureştiului reprezintă într-o oarecare măsura şi vocea UE, deoarece toate statele care fac parte din Uniune sunt nevoite sa respecte unele angajamente şi rigori. În plus, Bucureştiul nu poate avea nicio pretenţie teritorială faţă de Kiev în moment ce între aceste doua state a fost semnat Tratatul de frontieră la Cernăuţi, la 17 iunie 2003 (Cap.I, Art 1. al Tratatului: „Frontiera de stat între România şi Ucraina trece pe teren astfel cum este definită şi descrisă în Tratatul dintre Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, semnat la Bucureşti, la 27 februarie 1961”). Tot în Tratat se menţionează că Capitolele I şi VII se vor prelungi automat pe noi perioade de 5 ani şi nu se supun denunţării. Deci, vedem că renegocierea Tratatului de frontieră dintre România şi Ucraina este daca nu imposibi, atunci extrem de dificil, fapt recunoscut chiar de Preşedintele Băsescu.

      În context aş mai remarca un moment interesant. După declaraţiile Bucureştiului, atît presa occidentală cît şi Bruxelul oficial au reacţionat protocolar, ca să nu zic deloc (în comparaţie cu presa rusă şi ucraineană). Consider că mesajul lui Băsescu a fost sesizat de Kievul oficial, care, de altfel, a reacţionat şi el conform uzanţelor diplomatice şi nimic mai mult.

      În concluzie aş vrea să spun că din punct de vedere geopolitic rezolvarea conflictului trarnsitrean depinde în mare parte de vointa politică a Ucrainei (adică de a se alătura RM şi UE) şi nu a Rusiei (care nu se va schimba niciodată). Dar existenţa Ucrainei în graniţele actuale depinde de politica marilor puteri (Rusia şi Occidentul). Astfel, înteleg perfect şi sunt de acrod într-o oarecare măsura cu poziţia rezervată a UE şi SUA în aceste două probleme delicate (care se interpatrund reciproc), ca şi exemplu servind, de altfel, declaraţia Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă al UE, Havier SOLANA: Ucraina încă nu este pregătită să adere la UE şi NATO. Deoarece atît cazul Transnistriei cît şi cazul Ucrainei sunt prea sensibile (fapt inţeles de toţi) şi pentru a evita eventuale tulburenţe în zonă este inevitabil de recurs numai la măsuri diplomatie şi de compromis.

Alexandru Baltag

Dupa HotNews, cateva dintre cele mai importante declaratii facute de seful statului:

• O politica regionala solida care sa tina seama de interesele Romaniei
• Summitul NATO a confirmat orientarile de piolitica externa ale Romaniei
• Summitul NATO a fost un succes din punctul de vedere al deciziilor luate, al organizarii
• Nivelul de securitate a crescut la frontierele Romaniei
• Politica externa a Romaniei a fost orientata catre Balcani, Ucraina si zona Marii Negre
• Romania considera ca Serbia este cheia stabilitatii in Balcani
• Summitul NATO a upgradat nivelul de cooperare intre Alianta si statele vercine Romaniei
• Prin oferirea cooperarii la nivel de dialog Serbiei, Romania isi upgradeaza securitatea
• Ceea ce am obtinut cu ocazia acestui summit ne satisface
• NATO doreste ca Ucraina sa devina membru, dar nu e nevoie sa astepte urmatorul summit
• Ne dorim ca si frontiera orientala a Republicii Moldova sa fie securizata de un stat NATO, Ucraina
• In ceea ce priveste Ucraina, sustinerea noastra e legata de politica fata de Republica Moldova
• Politica noastra orientala doreste securizarea Marii Negre
• Nu avem nici o urma de ostilitate fata de Federatia Rusa
• Suntem constienti de interesele Rusiei in regiune, dar si de interesele si nevoile noastre in zona
• Din cele patru mari probleme ale Europei, problema zero este securitatea
• Romania a fost unul din promotorii ideii de securitate energetica
• Decizia NATO de a-si asuma responsabilitatea securitatii energetice mi se pare extrem de importanta
• S-a ajuns la concluzia ca problema energiei are nevoie de alternative

     Revenin la relatiile romano-ruse, atunci constatam ca o prioritate petru Romania va fi reabilitarea relatiilor cu Rusia, dupa ce a fost trasata la Summitul de la Bucuresti o noua “harta” a NATO in care se specifica si noi roluri pentru fiecare membru al Aleiantei. Totodata, analistii politico-militari romani considera ca invitatia lansata de Putin lui Basescu, de a veni in vizita la Moscova, este o oportunitate, urmand chiar exemplul bunelor relatii existente intre Rusia si SUA.

      „Putem sa initiem, cu mult curaj, un parteneriat strategic cu Rusia. Exista o buna oportunitate in acest sens, oferita chiar de recenta invitatie in Rusia, adresata de presedintele Putin domnului Traian Basescu”, este de parere general-maiorul (r) Mihaiu Margarit, director de proiect in cadrul Fundatiei EURISC si fost sef de serviciu de informatii militare, citeaza NewsReport.

      In opinia acestuia, parteneriatul cu Rusia va permite nu doar relatii economice, ci si lansarea unor proiecte comune legate de securitatea la Marea Neagra, in baza principiilor afirmate si dezvoltate de NATO la Bucuresti.

      De altfel, bunele relatii dintre Romania si Rusia ar putea reprezenta si „garantia unor proiecte pentru trasee de gazoducte si conducte de petrol preconizate sa plece, in diferite variante, din Caucaz spre Europa”.   Parteneriatul cu Rusia ar fi posibil mai ales in contextul in care ’’logica Razboiului Rece’’, vehiculata dupa primul val al extinderii NATO, s-a dovedit a fi o eroare.

     In acceasta ordine de idei, ar fi bine de mentionat ca si Generalul de brigada (r) Gheorghe Vaduva, cercetator stiintific la Centrul de Studii Strategice de Aparare si Securitate, sustine necesitatea modificarii atitudinii Romaniei fata de Rusia. In urmatorii ani, Romania si Rusia si-ar putea configura o noua relatie de parteneriat.

      „SUA si Rusia au un parteneriat strategic. Rusia are un parteneriat cu NATO, prin Consiliul NATO-Rusia. Daca noi avem un parteneriat strategic cu americanii, ce ne opreste sa avem un parteneriat strategic si cu Rusia? Marii decidenti in Marea Neagra sunt Turcia si Rusia, Adevarul.

      Dupa cum arata Cotidianul, Rusia critica si amplasarea bazelor militare SUA pe teritoriul Romaniei. Tonul diplomatiei ruse se schimba in momentul in care se face referire la colaborarea ruso-romana pentru minimizarea efectelor aderarii Romaniei la UE, care „s-a soldat cu rezultate pozitive“, spune raportul.

      Ministrul roman de Externe, Adrian Cioroianu, a declarat ca este tentat sa vada „jumatatea plina a paharului“ in ceea ce priveste aprecierile Moscovei fata de relatiile bilaterale. Ministrul considera ca o intilnire bilaterala Traian Basescu-Vladimir Putin, cu ocazia Summitului NATO de la Bucuresti, ar putea debloca relatiile ruso-romane. „Noi de ce sa nu manifestam o preocupare ca relatiile noastre cu Rusia sa se imbunatateasca? Altii – ungurii de exemplu – o fac mai bine decit noi“, a atras atentia Ion Iliescu. Potrivit lui Iulian Chifu, directorul Centrului de Prevenire a Conflictelor, aprecierile Rusiei fata de Forumul Marii Negre, o initiativa romaneasca lansata in 2006, ar trebui sa constituie un avertisment vizind lipsa de strategie si resurse din partea Bucurestiului. Iulian Chifu si-a exprimat indoiala fata de prezenta lui Vladimir Putin in Romania.

      Acelasi raport al diplomatiei ruse infirma optimismul presedintelui Vladimir Voronin fata de rezolvarea conflictului din Transnistria, insa arata angajamentul Rusiei pentru respectarea integritatii teritoriale a Moldovei. „Pozitia rigida a Chisinaului de neacceptare a administratiei transnistrene in calitate de parte egala in procesul de reglementare, precum si intentia de a obtine solutionarea doar in cadrul unei Constitutii unitare nu permit a spera intr-o depasire rapida a impasului reglementarii“, se arata in raport. Intr-un interviu pentru cotidianul rus „Kommersant“, acordat la putin timp dupa publicarea raportului, Kalman Mizsei, reprezentantul UE in Republica Moldova, a considerat si el ca Voronin este prea optimist in privinta reglementarii conflictului transnistrean. Documentul dat publicitatii de diplomatia rusa arata ca influenta mondiala crescinda a SUA este „un proces periculos“ pentru Rusia si va continua sa aiba impact asupra relatiilor ruso-americane. La fel, se mentioneaza ca Marea Britanie nu a renuntat la stereotipurile Razboiului Rece. Raportul arata ca ,,principala problema in relatiile noastre este ca anumite state membre ale UE tin la principiul solidaritatii europene, ca instrument de presiune asupra Rusiei in relatiile bilaterale“. In acest context, documentul exprima satisfactia Moscovei fata de relatiile cu Italia si Germania (care au semnat acorduri energetice bilaterale cu Rusia), precum si cu Franta, cu care Rusia are „un parteneriat strategic“.

Rusia si SUA bat palma pe scut

      Rusia si Statele Unite au facut progrese in negocierile privind scutul antiracheta american din Cehia si Polonia, divergenta majora intre cele doua tari. La o zi dupa discutiile dintre ministrii de Externe si cei ai Apararii din cele doua tari, SUA au prezentat Moscovei garantiile ca scutul nu este indreptat impotriva Rusiei, iar acestea au fost acceptate de partea rusa. „Directia este urmatoarea: vom avea posibilitatea sa supraveghem cu ajutorul mijloacelor umane si tehnice functionarea statiei radar“ din Cehia. Rusia va sti permanent si „in ce stadiu se afla in mod real baza de rachete de interceptare“ din Polonia, a explicat ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov. Unii analisti au interpretat concesiile americane drept o moneda de schimb pentru acceptul Rusiei ca Ucraina si Georgia sa fie invitate sa adere la NATO, la Bucuresti. Deputatul si analistul pro-Kremlin Serghei Markov considera insa ca „nimic nu s-a schimbat, retorica a fost coborita cu un grad din motive tactice. Putin nu vrea sa ii lase lui Medvedev dosarul scutului intr-un stadiu conflictual. Rusia spera ca noul presedinte american va renunta la scutul antiracheta. Asadar, de ce sa agraveze situatia?“, remarca Markov.