Moldova – pod de legătură între Occident şi Est (I)

Alexandru Baltag şi-a început activitatea politică în anul 2004, atunci când a devenit membru al Partidului Social-Liberal (PSL) din Moldova. În februarie 2008, PSL a fuzionat cu PDM, astfel că începând cu această perioadă a activat ca membru al Partidului Democrat din Moldova (PDM), din ianuarie 2009 membru al Consiliului Naţional PDM şi din 2010 activează în departamentul relaţii externe din cadrul partidului. În prezent, este încadrat în Aparatul Preşedintelui Republicii Moldova, în domeniul reintegrării (conflictul transnistrean) şi este doctorand în relaţii internaţionale şi studii europene la Universitatea «Babeş Bolyai» din Cluj-Napoca, România.

Am studiat cu interes culegerea „România şi Uniunea Europeana post-Tratatul de la Lisabona”, în care am identificat practic toate aspectele pozitive şi negative ale impactului Tratatului de la Lisabona asupra statelor Uniunii Europene, în special România, precum şi reflecţii interesante despre statele din vecinătatea Uniunii. Culegerea reprezintă, de fapt, o analiză SWOT a perioadei post-Tratat şi a impactului Tratatului de la Lisabona asupra tuturor domeniilor etatice şi supra-naţionale.

Vasile Puşcaş – negociatorul şef privind aderarea României la Uniunea Europeană, fost ministru pentru Afaceri Europene în Guvernul României (2008 – 2009), este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi afiliat profesional la board-ul Guvernatorilor al Institutului Universitar Internaţional de Studii Europene din Gorizia-Trieste, Italia, la Academia de Ştiinţe Politice din New York, la Institutul European din România, la Institutul pentru Diplomaţie Culturală din Berlin, etc.

Incontestabil, România apare într-o poziţie mai puţin favorabilă în cadrul Uniunii Europene decît acum cîţiva ani. La momentul aderării sale la UE în 2007, ţara era în plină dezvoltare, obiectivul său pe termen mediu fiind atunci recuperarea economică. În acelaşi an, România a lansat o iniţiativă diplomatică, cea numită „Sinergia Mării Negre”, care denota o nouă activizare pe scena internaţională; desigur, o „sinergie” nu înseamnă în fond nimic altceva, decît o sinteză a ceea ce exista deja, dar aceasta mai înseamnă şi afirmarea unei noi posturi, care-şi propunea după mai mult de un deceniu de a urma obiectul integrării în NATO şi în Uniunea Europeană.

„În circumstanţele actuale, este firesc să ne întrebăm – şi noi – în acelaşi timp cu observatorii străini: ce fel de stat român mai există?! De ce îi sunt pervertite destinele, cine şi când va deconta păcatele iresponsabilităţilor contemporane? Generaţiile tinere? Tinerii au alte aspiraţii şi, ca semn de protest, dar şi ca soluţii individuale, părăsesc ţara şi se îndreaptă spre cele patru zări! Vârstnicii? Ei au sentimentul perpetuu că au fost generaţii «de sacrificiu» şi nu vor decât sursa supravieţuirii ca persoane! Nu mai rămâne decât ca înşişi componenţii actualului sistem politic să aibă curajul răspunderii, chiar şi în ultimul ceas, pentru păcatele faţă de statul român şi cetăţenii lui”.

Semnarea, luni, a acordului pentru Nabucco a avut loc într-un moment în care Chişinăul nu s-a decis dacă va participa sau nu la acest proiect – antrenate de peste jumătate de an în campanie electorală, autorităţile moldovene par să fi exclus de pe agendă acest subiect, constată experţii.

Federaţia Rusă şi Ucraina sunt pe cale să declanşeze un nou război al gazelor, care ar afecta direct ţările UE. Astfel, divergenţele dintre Rusia şi Ucraina relevă, încă o dată, intenţia Moscovei de a-şi menţine influenţa asupra aceastui teritoriu, ce reprezintă zona intereselor sale vitale. De fapt, “războiul gazelor” ruso-ucrainean, a devenit un fenomen recurent, care are la bază mai mult conotaţii politice decît economice. Totodată, acest conflict implică şi alţi actori din regiune, precum UE, Belarus şi Moldova tangenţial.

     După summit-ul NATO din Bucureşti, integritatea teritorială a Ucrainei a devenit principalul subiect al discuţiilor. Mă refer la unele pretenţii teritoriale în adresa acestui stat, pe de o parte ale Rusie, pe de altă parte declaraţiile recente ale României. Asemenea evoluţie a evenimnetelor era previzibilă din moment ce politica externă a Ucraienei s-a reorientat la 180 grade, adică spre Vest, odată cu venirea la putere a forţelor pro-occidentale. Insă, dacă cauza pretenţiilor Rusiei este cunoscută şi percepută într-o oarecare măsură corect, atunci cea a României consider că are un alt substrat decît cel vehiculat în mass-media.

     “In ceea ce priveste politica de securitate in Romania, avem nevoie de idei”, a declarat presedintele Traian Basescu la reuniunea “Securitatea Romaniei dupa summitul NATO” organizata de Fundatia Konrad Adenauer. Seful statului a afirmat ca, in ultimii ani, politica externa a Romaniei a fost orientata catre Balcani, Ucraina si zona Marii Negre. Basescu s-a declarat convins ca nu a ramas nici o urma de ostilitate fata de Federatia Rusa si ca Romania este constienta de interesele Rusiei in regiune, dar si de interesele si nevoile sale in zona.

      Raportul anual al diplomaţiei ruse subliniază înrăutăţirea relaţiilor cu România, din cauza amplasării bazelor SUA şi a politicii românesti la Marea Neagră. Totodată, se menţionează că Moscova a făcut demersuri pentru a submina politica României la Marea Neagră. „A fost nevoie de o activitate determinată pentru a ne opune acţiunilor Bucureştiului privind crearea în zona Mării Negre a unor structuri noi, cu o componenţă regională considerabilă, în primul rînd a Forumului de dialog şi parteneriat la Marea Neagră. Ca rezultat, activitatea românilor, care nu era în interesul nostru, s-a diminuat într-o măsura oarecare“, precizeaza documentul, citat de NewsIn.