Citiţi aici prima parte a interviului

Lipsa din R. Moldova a unor membri marcanţi ai PDM a influenţat rezultatul obţinut de formaţiunea politică pe care o reprezentaţi la alegerile anticipate din 28 noiembrie 2010?

În cadrul unei campanii electorale nu este principială prezenţa fizică a unui membru de partid într-un loc sau altul. Contează mult contribuţia acestui membru pentru ca PDM sa obţină rezultatul ţintit. În acest sens, permiteţi-mi să va comunic că toţi membrii Partidului Democrat din Moldova au depus cel mai consistent şi necesar efort pentru a obţine rezultatul dorit, în pofida unei lupte politice acerbe şi deseori agresive. Astfel, nu putem afirma că lipsa unui membru din ţară a cauzat pierderea unor voturi, deoarece aceste persoane şi-au adus aportul său de la locul unde se aflau.

Promovarea unor raporturi de cooperare bune cu CSI-ul şi Federaţia Rusă a fost instrumentul care a rupt o parte a electoratului comunist şi l-a redirecţionat spre formaţiuni de centru-stânga sau acest lucru se datorează modalităţii în care a fost emis mesajul către alegători?

Fiind un partid de centru-stânga pe eşichierul politic moldovenesc, Partidul Democrat din Moldova promovează o politică echilibrată, chibzuită şi care răspunde strict intereselor cetăţenilor acestei ţări. Şi, în acest caz mă refer atât la politica internă, cât şi la cea externă a Republicii Moldova. Poziţionarea geografică a ţării noastre, precum şi interesele geopolitice şi geostrategice în zonă din partea marilor puteri regionale şi internaţionale nu ne permit luxul să avem o politică externă unidimensională. Noi, fiind un stat mic, trebuie să avem o diplomaţie deşteaptă în raport cu toţi vecinii şi partenerii internaţionali, care ar corespunde strict interesului naţional al Moldovei.

În acest context, trebuie să ţinem cont şi de faptul că mulţi conaţionali de-ai noştri sunt stabiliţi şi muncesc atât  Europa de Vest, cât şi în Europa de Est, cu precădere în Rusia şi Ucraina. În consecinţă, PDM fiind o forţă politică serioasă şi responsabilă, trebuie să fie preocupată de soarta tuturor cetăţenilor Moldovei, indiferent unde se află ei. Iar ideea, precum că menţinerea unor relaţii bune şi prieteneşti cu Moscova şi Kievul ar presupune „aşa numita protecţie” pentru minorităţile ruse şi ucrainene din ţară, este un fals propagandistic. Relaţii bune şi reciproc avantajoase cu vecinii noştri din Est sunt în interesul statului şi comportă mai multe avantaje: mulţi moldoveni muncesc acolo, iar o bună colaborare cu aceste state are impact direct asupra acestora,  piaţa estică rămâne a fi una destul de importantă pentru noi şi ar fi o eroare să dăm cu piciorul acestei posibilităţi, cu atât mai mult că documentele semnate la nivel de CSI oferă diverse facilităţi economico-financiare, relaţiile politice prieteneşti reprezintă un semnal  pentru potenţialii investitori din spaţiul CSI, care pot juca un rol favorabil dezvoltării economice ale Moldovei şi care pot contribui la creşterea numărului locurilor de muncă şi venitului la bugetul de stat. Şi, nu în ultimul rând, reglementarea conflictului transnistrean, rolul Ucrainei şi Rusiei fiind unul foarte important în procesul de negocieri.

Astfel, promovarea unor raporturi de cooperare bune cu statele CSI, în special cu Rusia, Ucraina, Belarus, depăşeşte cadrul strict electoral şi nu urmăreşte scopul de a diviza societatea moldovenească, dar dimpotrivă, de a o uni. În cele din urmă, Partidul Democrat din Moldova doreşte să explice acest lucru tuturor cetăţenilor, că RM nu trebuie să-şi facă duşmani, că RM are nevoie doar de prieteni, iar acest lucru se referă în special la statele din imediata vecinătate.

În cazul alegerilor anticipate care ar trebui să aibă loc în acest an teoretic, mai are PDM-ul capacităţi interne de atragere a electoratului comunist, dar de menţinere a propriului electorat?

Ţin totuşi sa cred că nu vom avea alegeri anticipate şi că forţele politice din Parlamentul actual, declarându-se serioase şi responsabile, înţeleg iminenţa deblocării crizei politice din ţară şi evitării unor alegeri anticipate. Sunt convins că niciun partid politic serios din ţară nu pledează pentru un nou scrutin electoral, deoarece el nu va schimba semnificativ raportul de forţe în Parlament, iar o demonstraţie în acest sens ne servesc alegerile locale din iunie 2011, dar şi mai multe sondaje şi studii în domeniu. Ba mai mult, un nou scrutin parlamentar va aprofunda şi mai mult criza politică din ţară şi va avea repercusiuni nefaste asupra situaţiei economio-financiare şi sociale din ţară. Chiar si partenerii externi se vor arăta extrem de dezamăgiţi în caz că RM va merge din nou pe făgaşul alegerilor anticipate. Iar cel mai rău lucru este demoralizarea societăţii, pierderea încrederii în politicieni, din cauza că în acest caz clasa politică din Moldova va da dovadă de iresponsabilitate faţă de propriul popor şi că interesul personal sau de partid va prevala celui naţional.

Cât priveşte concurenţa politică dintre PDM şi PCRM, consider că este un lucru normal şi cred că această concurenţă trebuie să se manifeste într-un format civilizat şi democratic. Acum, după alegerile locale din iunie 2011 forţele AIE au avut posibilitatea de a limita posibilităţile exponenţilor locali ai PCRM de a veni la conducere în raioane. Însă, din păcate, unii parteneri de ai noştri din alianţă au preferat sa facă propriul joc politic, care a favorizat comuniştii la nivel de raioane şi care nu ţinut cont de interesul unui segment majoritar ai populaţiei, care prin definiţie este unul anticomunist. Cu toate acestea, situaţia nu este descurajantă, ba mai mult, PDM este mereu pregătit pentru anumite provocări şi pentru o luptă politică onestă. Alegerile locale din 2011 ne-au demonstrat că electoratul Partidului Democrat din Moldova a crescut, iar cel comunist a scăzut. În consecinţă, lucrăm cu o insistenţă şi mai mare pentru a ne lărgi bazinul electoral pe eşichierul din stânga şi pentru a deveni un partid social-democrat puternic şi influent în Moldova.

Ce împiedică  formarea unei majorităţi de guvernare stabile, care să asigure un mandat complet, de patru ani de zile, respectiv eficienţă actului de guvernare din R. Moldova?

Probabil clasa politică actuală din RM încă nu este suficient de maturizată şi deseori nu poate face diferenţa dintre politica de partid şi politica de stat, interes de partid şi interes de stat. Acest lucru duce la apariţia unor deficienţe în colaborare, fapt ce generează neîncredere şi suspiciuni între politicieni, ceea ce constituie un obstacol destul de mare pentru activitatea unei coaliţii de guvernare. Chiar şi egoismul politic îşi are partea sa de vină în toată această situaţie. Însă, eu încerc mereu să văd partea bună a lucrurilor. Începând cu luna august 2009 avem o alianţă politică la guvernare, care cu toate problemele apărute, se menţine la guvernare şi care a înregistrat progrese semnificative în toate domeniile publice. Aprecierile partenerilor străini constituie o dovadă  în acest sens. Nu în zadar Republica Moldova este numită în exterior ca un „exemplu de succes” şi vreau să cred că actuala guvernare nu va compromite această titulatură.

Se întrevede posibilitatea alegerii preşedintelui R. Moldova sau mai degrabă a unui nou scrutin de alegeri anticipate?

Problema este una forte complexă, dar rezolvarea ei nu este imposibilă. Există mai multe scenarii în acest sens.

Primul scenariu ar fi ca Alianţa pentru Integrare Europeană în ansamblu să promoveze insistent poziţia sa aşa cum este stipulată în Acordul de constituire a alianţei şi să convingă opoziţia comunistă să participe la votarea domnului Marian Lupu în calitate de Preşedinte al ţării. Dar, repet, aici avem nevoie de o angajare în grup a Partidului Democrat din Moldova, a Partidului Liberal-Democrat din Moldova şi a Partidului Liberal din Moldova. În acest moment există anumite probleme în aceasta direcţie, dar cred că în viitorul apropiat se va reveni la normal şi alianţa va acţiona ca un tot întreg. Această opţiune este cea mai convenabilă din punct de vedere politic şi agreată de majoritatea cetăţenilor RM şi partenerilor din străinătate. Eu nu văd alta soluţie dacă se doreşte păstrarea AIE 2.

A doua varianta ar fi detaşarea unor deputaţi comunişti de la poziţia intransigentă şi distructivă a acestui partid şi să voteze pentru candidatul AIE împreună cu majoritatea. Amintesc ca sunt necesare 2 voturi şi cred că sunt mai mult de doi deputaţi în sânul fracţiunii comuniste care nu-şi doresc blocarea continuă a alegerii Şefului statului şi perpetuarea crizei politice din ţară.

A treia variantă ar fi interpretarea Curţii Constituţionale a articolului 78 din Constituţie, articol care prevede modalitatea de alegere a Preşedintelui ţării, care urmează a fi făcută în toamna acestui an. În cazul în care Parlamentul RM cu o majoritate simplă va putea să dezvolte mecanismul constituţional de alegere a şefului statului, mecanism care la moment nu funcţionează din cauza unei lacune constituţionale, care duce după sine la perpetuarea crizei politice din ţară.

A patra varianta ar fi un referendum naţional cu privire la modificarea articolului 78 din Constituţie, astfel încât situaţia să fie deblocată. Aici se înscrie şi ideea de modificare a întregii Constituţii, care ar elimina toate lacunele existente în ea.

A cincea variantă este destrămarea AIE 2 şi crearea unei noi coaliţii de guvernare. În acest caz există o singură variantă: alianţă dintre Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (cu 42 de mandate) şi Partidul Liberal-Democrat din Moldova (cu 31 de mandate), care are voturi suficiente pentru a alege Şeful statului şi pentru a guverna ţara. În acest caz, Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Liberal automat trec în opoziţie.

Şi, ultima varianta o reprezintă alegerile anticipate, atunci când forţele parlamentare nu ajung la o soluţie pentru deblocarea crizei politice din Moldova.

Aşadar, cum am mai precizat, există posibilităţi suficiente pentru a depăşi instabilitatea politică din RM şi a asigura o guvernare stabilă şi democratică pe patru ani. Însă, pentru asta avem nevoie de coeziune în rândul coaliţiei de guvernământ, de maturitate şi voinţă politică şi de a plasa interesul statului pe prim plan, iar cel de partid şi electoral fiind trecute în spate.

Interviu realizat de Angela Grămadă şi Iulia Modiga

Sursa: InfoPrut

Alexandru Baltag şi-a început activitatea politică în anul 2004, atunci când a devenit membru al Partidului Social-Liberal (PSL) din Moldova. În februarie 2008, PSL a fuzionat cu PDM, astfel că începând cu această perioadă a activat ca membru al Partidului Democrat din Moldova (PDM), din ianuarie 2009 membru al Consiliului Naţional PDM şi din 2010 activează în departamentul relaţii externe din cadrul partidului. În prezent, este încadrat în Aparatul Preşedintelui Republicii Moldova, în domeniul reintegrării (conflictul transnistrean) şi este doctorand în relaţii internaţionale şi studii europene la Universitatea «Babeş Bolyai» din Cluj-Napoca, România.

De când împărtăşeşti  ideile şi valorile Partidului Democrat din Moldova? Ce a determinat orientarea către această formaţiune politică?

În politica activă m-am implicat încă din anii studenţiei, mai exact în anul 2004, atunci când am devenit membru al Partidului Social-Liberal în frunte cu dl Oleg Serebtrian, ex Prim-vicepreşedinte al PDM şi actual ambasador al RM în Franţa. De fapt, acea perioadă a constituit un început în ceea ce priveşte iniţierea şi dezvoltarea mea politică, teoretică la universitate şi practică în cadrul activităţilor politice de partid. Trebuie să menţionez o nuanţă importantă: doctrina PSL a fost una social-liberală, care este foarte apropiată de social-democraţie, astfel că fuziunea dintre PSL şi PDM a constituit un lucru normal şi previzibil, în contextul consolidării unei forţe politice de centru-stânga.

Ce m-a determinat sa optez pentru direcţia social-liberală – social-democrată? Există mai multe motive în acest sens. Primul motiv ţine de convingerile mele politice şi valorile ideologice, care se înscriu în ceea ce numim noi social-democraţie, acolo unde tenta socială este destul de pronunţată, unde statul joacă un rol important şi unde regăsim o politica moderată, nonradicală, echilibrată, chibzuită – sau ceea ce numim noi de centru-stânga. Elemente ce sunt stipulate expres în Statutul, Manifestul şi obiectivele programatice ale formaţiunii şi care sunt promovate de către exponenţii PDM la nivelul instituţiilor de stat, administraţie publică locala, dar şi în societate.

Al doilea motiv este realitatea din Republica Moldova, care ne demonstrează că prin prisma istoriei statului, mentalităţii societăţii, situaţiei economice şi geopolitice ale statului, dezvoltarea şi consolidarea statului Republicii Moldova ţine exclusiv de o abordare centristă, mai exact de principiile şi valorile social-democrate. Şi aici nu se inventează bicicleta moldovenească, avem experienţa statelor din regiune, precum România, Polonia, Ungaria, statele baltice, care au avut un trend ascendent în toate sferele publice după destrămarea lagărului socialist prin promovarea şi implementarea politicilor social-democrate. Drept rezultat, aceste state sunt membre ale UE, iar Republicii Moldova nu-i rămâne decât să preia aceasta experienţă pozitivă.

Al treilea motiv este acela că printre toate forţele politice active şi vizibile din Moldova, Partidul Democrat este unicul partid social-democrat cu tradiţii şi cu experienţă politică, care a activat în mai multe legislaturi în diferite ipostaze – la guvernare în perioada 1998 – 2001, în opoziţie 2005 – 2009 şi din nou la guvernare din 2009 până în prezent.

Ultimul motiv, care de altfel, este unul important, îl reprezintă oamenii din cadrul PDM, care au o experienţă politică bogată, notorietate în ţară şi peste hotare, oameni cu care poţi lucra eficient şi de la care ai posibilitate să înveţi multe lucruri utile. De fapt, modestia, toleranţa, bunul simţ şi educaţia sunt elementele caracteristice marii majorităţi a membrilor Partidului Democrat din Moldova.

Consideri că Partidul Democrat din Moldova sau orice altă formaţiune din Republica Moldova care se declară de centru – stânga promovează anume ideile social-democrate? Dacă privim mai atent la ceea ce se întâmplă în cadrul formaţiunilor politice, atunci se observă destul de uşor confuzia pe care o mai fac cetăţenii moldoveni în ceea ce priveşte ideologiile. Maturitatea ideologică a electoratului din Republica Moldova poate fi atinsă prin alegeri repetate?

Voi începe cu a doua subîntrebare. Cunoaştem faptul că în RM cultura, cutuma şi tradiţiile politice nu sunt la cel mai înalt nivel comparativ cu ţările dezvoltate din Europa şi asta se referă atât la nivelul electoratului moldovenesc, cât şi la clasa politică autohtonă. De multe ori observăm că declaraţiile nu coincid cu acţiunile, iar o explicaţie în acest sens ar fi că în lumea politică moldovenească eficienţa şi calitatea compromisului, înţelegerii şi lucrului în echipa lasă de dorit, cu atât mai mult că în perioada 2001-2009 ţara a fost guvernată de un singur partid, nu în cel mai liber şi democratic mod. Toate acestea, inevitabil, s-au răsfrânt şi asupra percepţiei populaţiei, care deseori alătură partidele politice şi politicienii într-o singura oală, diferenţa ideologică şi doctrinară între partide diluându-se în acest sens. Şi în această situaţie eu nu văd vina doar în clasa politică, dar şi în electorat, care nu ştie că cel care îşi încalcă promisiunea şi angajamentele asumate trebuie taxat.

O altă explicaţie ar fi parcursul istoric al Moldovei şi anume că doar timp de 20 de ani avem un sistem politic multipartidist, ceea ce este insuficient  pentru înregimentarea şi cultivarea  unei cutume şi culturi politice corespunzătoare. În plus, această perioadă de tranziţie, însoţită de un şoc social, politic şi economic ca rezultat al destrămării URSS, s-a caracterizat printr-o fragmentare a spectrului politic din Moldova pe durata acestor 20 de ani, partidele politice apărând şi dispărând ca ,,ciupercile după ploaie”. Din aceste considerente am asistat la o oarecare bulversare şi neînţelegere din partea electoratului în ceea ce priveşte politicul. Cu toate acestea, ultimii ani au demonstrat că în Republica Moldova tabloul politic s-a mai stabilizat, iar nişele doctrinare au fost deja ocupate de partidele care au reuşit să se impună, partidelor mici fiindu-le extrem de complicat să apară în vizor, ceea ce a condus fie la dispariţia lor, fie la absorbţia lor în cadrul partidelor mai mari . Un exemplu în acest sens ne servesc Parlamentul actual şi consiliile raionale în urma alegerilor locale din 5 iunie 2011, în care se regăsesc patru partide ce acoperă tot spectrul politic: extrema stânga fiind ocupată de Partidul Comuniştilor (doctrina comunistă), centru-stânga de Partidul Democrat (doctrina social-democrată), centru-dreapta de Partidul Liberal-Democrat (doctrina conservatoare), iar dreapta de Partidul Liberal (doctrina liberală). O remarcă vreau sa fac: pe timpul guvernării comuniste, atunci când acest partid a fost susţinut masiv de oameni, este greşit să spunem ca acest partid a reuşit să se impună din punct de vedere ideologic şi doctrinar faţă de alegători, deoarece politica PCRM pe parcursul celor opt ani de guvernare a combinat diverse abordări, de la cele comuniste autoritare până la cele liberale, valorile şi principiile comunismului clasic fiind departe de realitate. Acest partid a reuşit să se impună mai mult prin manipulare şi să folosească în favoarea sa nostalgia comunistă sovietică, care s-a păstrat din păcate la un număr mare de alegători.

În prezent, electoratul deja începe să facă distincţia între partide şi să înţeleagă care este diferenţa ideologică între acestea. Însă, nu cred că în curând vom avea o distincţie clasică din punct de vedere ideologic şi doctrinar între partidele politice din ţară, deoarece la o privire generală asupra programelor politice ale partidelor din RM  găsim multe puncte comune. Acest lucru se explică prin aceea că RM are probleme foarte mari în majoritatea domeniilor publice, fapt ce obligă forţele politice să plaseze rezolvarea acestor probleme pe primul plan, care la rândul său depăşeşte şi chiar ignoră cadrul ideologic şi doctrinar. În acest sens fac referire la: combaterea sărăciei, dezvoltarea economică, a agriculturii, atragerea investiţiilor, combaterea corupţiei, democraţia, reformele sistemului de sănătate, educaţional, al organelor de drept, reglementarea conflictului transnistrean, integrarea europeana, drepturile omului etc. – probleme care necesită rezolvare imediată din partea politicului sub presiunea populaţiei, rivalitatea ideologico-doctrinară trecând pe alte planuri. La cele enumerate mai sus avem un consens între toate forţele politice din ţară, deoarece toţi îşi dau seama că fără o reformare şi modernizare în fiecare domeniu, ţara nu va avea un viitor mai bun.

În context aş putea remarca o oarecare diferenţă între partide  în ceea ce priveşte instrumentarul de implementare a politicilor de reformare, tenta ideologico-doctrinară fiind şi ea prezentă. Astfel, mă voi referi strict la Partidul Democrat din Moldova, care pune un accent mai mare pe domeniile sociale, adică salarii, pensii, indemnizaţii şi ajutor social în comparaţie cu partidele de dreapta. În ceea ce priveşte domeniul economic, politica PD este un pic diferită de cea a liberalilor. Democraţii sunt mai prudenţi atunci când este vorba despre privatizări, în special în domeniile strategice unde influenţa statului trebuie păstrată (securitate energetică, comunicaţii, transport). În politica externă există anumite diferenţe, unde PDM pledează pentru relaţii reciproc avantajoase atât cu Vestul, cât şi cu Estul, propunând ca Moldova să joace rolul de un pod de legătură între Occident şi Est şi nu un spaţiu de separare.

În cele din urmă, trebuie să menţionăm că promovarea unei politici doctrinare şi ideologice în sensul clasic al cuvântului aparţine viitorului şi asta nu că partidele politice nu şi-o doresc, situaţia în care se afla RM impune nişte acţiuni mai complexe şi mai eficiente, care obliga forţele politice să facă abstracţie de doctrină şi ideologie.

În ceea ce priveşte educarea electoratului, nu cred că alegerile repetate constituie unicul instrument, mult mai importantă fiind stabilitatea politică din ţară, care ar determina creionarea unui tablou politic integru. Iar, acest lucru ar duce după sine la creşterea calităţii acţiunilor politice şi a actorilor politici, care se află într-o corelaţie strânsă cu maturitatea ideologică a electoratului.

Cum apreciezi relaţiile de cooperare dintre Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România? Prin ce se deosebeşte relaţia de cooperare până şi după 05 aprilie 2009?

Colaborarea între Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România este una de durată, strânsă şi reciproc avantajoasă. Acordul de colaborare semnat de acestea două forţe politice demonstrează acest lucru, care presupune o colaborare fructuoasă şi eficientă la nivel politic, schimb de experienţă la nivelul organizaţiilor de partid (organizaţia de tineret, organizaţia de femei, aleşii locali). Există multe proiecte comune la nivel de comună, raion între aleşii locali exponenţi ai acestor două partide, lucru care este benefic pentru locuitorii din ambele ţări.  Totodată, colaborarea între PDM şi PSD se încadrează şi intr-un format mai extins şi anume în cadrul Internaţionalei Socialiste (membrii Internaţionalei Socialiste sunt cele mai importante partide social-democrate din lume) şi Partidul Socialiştilor Europeni.

Un lucru doresc să remarc, că raportul de cooperare între Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România a avut o evoluţie continuă, adică fără întreruperi, şi progresivă, indiferent ce statut a avut pe scena politică unul dintre partide, fie că la putere, fie că în opoziţie sau chiar în afara Parlamentului. Colaborarea dintre cele două formaţiuni depăşeşte acest cadru şi îşi propune obiective nu doar pe termen scurt, dar şi pe cel mediu şi lung. În cele din urmă, pot afirma că anul 2009 nu a constituit o oarecare linie, sau o etapă de resetare a colaborării dintre PSD si PD. Astfel, sunt convins că relaţiile dintre aceste doua partide se vor menţine şi în continuare în albia unei colaborări strânse, susţinere şi avantaj reciproc, fapt care se regăseşte în cadrul obiectivelor propuse de ambele formaţiuni.

Cât de importantă este prezenţa unor formaţiuni politice româneşti la Chişinău? Cât de mult au contribuit acestea la impulsionarea transformării interne a partidelor politice din Moldova?

Colaborarea partidelor politice moldoveneşti cu cele româneşti se înscrie în cadrul procesului de iniţiere şi dezvoltare a relaţiilor cu forţele politice internaţionale, din statele UE, din SUA, dar şi din Est, cum sunt cele din Ucraina şi Rusia. Este evident faptul că se pune un accent deosebit asupra colaborării politice cu formaţiunile din statele membre ale UE, dat fiind faptul că direcţia strategică a Moldovei este una de integrare europeană. În acest sens, colaborarea cu partidele politice din România are drept scop preluarea acelei experienţe vaste pe care o au dobândit-o, practicile şi cutuma, care s-au dovedit a fi eficiente şi de perspectivă. Din acest punct de vedere, colaborarea dintre formaţiunile politice din Moldova şi cele din România este extrem de utilă şi oportună, care are un impact evident asupra dezvoltării interne, conform practicilor europene în cadrul partidelor politice din Moldova.

După evenimentele din aprilie 2009, Titus Corlăţean mergea foarte des la Chişinău. Prezenţa preşedintelui Comisiei pentru Politică Externă din Senatul României a avut efecte pe termen lung şi acest lucru s-a observat ulterior. Care era mesajul pe care îl aducea Titus Corlăţean de la Bucureşti? Dar de la Bruxelles? Mesajele aveau conţinut diferit sau aveau caracter unitar, coincidea voinţa Bucureştiului cu cea a Bruxelles-ului?

Vizitele dlui Titus Corlăţean în Republica Moldova, atât în calitatea Domniei sale de reprezentant al Partidului Social-Democrat din România, cât şi în calitatea de Preşedinte al Comisiei pentru politică externă din cadrul Senatului României, au fost destul de dese şi până în anul 2009. Mesajul cu care venea dumnealui a fost mereu acelaşi şi era în concordanţă cu poziţia oficială a PSD-lui, a Bucureştiului şi a Bruxelles-ului oficial vis-a-vis de Republica Moldova. Conţinutul mesajului era următorul: RM trebuie să se dezvolte mai departe ca un stat independent, suveran şi integru din punct de vedere teritorial, iar calea de integrare europeană este una fără alternativă pentru a asigura bunăstarea, securitatea şi dezvoltare statului şi cetăţenilor săi.  Totodată, mesajul dlui Corlăţean era că România va fi mereu alături de Moldova în parcursul său european, care ne va permite să beneficiem de toată experienţa Bucureştiului în acest proces. Şi, vreau să vă spun că acest suport politic, moral, dar şi economic a fost şi este benefic nouă, iar încurajările ce vin de la Bucureşti, Bruxelles, Berlin, Paris, Varşovia şi alte capitale europene sunt însoţite de mesajul că cu cât vom avansa mai mult pe cale democratizării statului, pe calea reformelor în toate domeniile publice conform criteriilor UE, pe respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, cu atât suportul politic şi economic din partea UE va fi mai mare, care la rândul său va spori şansele de integrare plenară a Moldovei în UE. Noi, cei de la Partidul Democrat din Moldova, dar cred că şi ceilalţi parteneri de alianţă, înţelegem destul de bine că nu există o altă cale pentru statul nostru decât cea de integrare europeană, de aceea depunem tot efortul pentru a atinge acest obiectiv. Iar axa Chişinău-Bucureşti, pe lângă legăturile noastre istorice şi culturale, este una prioritară pentru noi, un exemplu în acest sens servind buna colaborare între Comisia pentru politică externă şi integrare europeană din cadrul parlamentului RM, care este condusă de vicepreşedintele PDM, dl Igor Corman şi Comisia pentru politica externă din cadrul Senatului României, condusă de vicepreşedintele PSD, dl Titus Corlăţean.

În campaniile electorale din anul 2009 (29 iulie – alegeri parlamentare) şi mai apoi din anul 2010 s-a resimţit absenţa membrilor PDM la Bucureşti. Care este cauza acestui fenomen? De ce membrii PDM au comunicat mai puţin cu electoratul din România? Personalităţi marcante ale partidului şi-au anulat prezenţa la mai multe întruniri la Bucureşti, limitându-şi astfel posibilitatea de a comunica direct cu proprii alegători.

Este adevărat că prezenţa PDM în România a fost una insuficientă pe durata campaniilor electorale din 2009 şi 2010 şi aici trebuie sa ne asumăm această lacună. Chiar şi la nivel de conducere a partidului  a fost sesizat acest lucru ca urmare a unei evaluări. Admit că au fost nişte scăpări din partea noastră atunci când am elaborat strategia de campanie, practic toate forţele partidului fiind concentrate în interiorul ţării.

Cu toate că personal am fost responsabil pe campania electorala a PDM în birourile electorale de peste hotare, inclusiv în România, doresc să subliniez faptul că există mulţi susţinători ai PDM în rândul multor moldoveni care se află în România, în special printre tineri care îşi fac studiile acolo. De fapt, pe durata campaniei electorale din 2010 aceşti tineri au reprezentat un fel de portavoce a PDM în România. Sunt de acord că acest lucru nu este suficient, însă sunt sigur că pe viitor vom redresa starea lucrurilor şi vom depune un efort mult mai mare pentru ca poziţia PDM să fie mai vizibilă şi, desigur, susţinută în România, dar şi în alte state unde sunt mulţi conaţionali de-ai noştri.

În context, sunt obligat să accentuez că în campaniile electorale din 2009 şi din 2010 am primit un suport destul de mare din partea partenerilor noştri social-democraţi români, fapt pentru care le mulţumim cordial.

Interviu realizat de Angela Grămadă şi Iulia Modiga

Sursa: InfoPrut

Iniţial, titlul lucrării m-a făcut să cred că aceasta înglobează o reflecţie strictamente juridică, însă, după lecturare am sesizat o îmbinare perfectă de materiale ce ţin de domeniul istoriografic, valoric şi funcţional. Nu au fost ignorate nici reflecţiile despre previziuni şi perspective, într-adevăr reale şi care se referă la sistem. Culegerea reiterează internaţionalismul Uniunii Europene şi rolul acesteia în managementul interdependenţei globale.

Dimensiunea axiologică este reflectată de subiecte privind identitatea europeană în general în perioada pre şi post-Tratat, precum şi de studiul de caz referitor la România şi extinderea estică în cadrul valoric al Uniunii. Aspectul juridico-funcţional este valorificat prin abordările ce se referă la instituţii europene, integrarea instituţiilor locale în domeniul de referinţă european, parlamentarism. De o importanţă deosebită se bucură subiectele economice remarcate prin obiectivul competitivităţii globale şi impactul acestuia asupra politicilor locale, precum şi dezbaterile privind adoptarea monedei Euro de către România.

Un alt domeniu de referinţă analizat în culegere vizează politica de vecinătate a UE şi impactul Tratatului de la Lisabona asupra acesteia. Aici identificăm şi un studiu de caz despre integrarea europeană a Republicii Moldova şi impactul Tratatului asupra acestui proces.

Culegerea este realizată într-o manieră academică, dar analizele sunt destul de accesibile pentru publicul larg. De aceea, cartea poate servi nu doar ca material auxiliar pentru cei versaţi în tematica culegerii, dar şi pentru cei care doresc să cunoască sau să asimileze cunoştinţe de bază despre subiectul Tratatului de la Lisabona. Totodată, materialele culegerii sunt utile pentru realizarea unor teze ştiinţifice, suporturi de curs pentru studiile universitare, de masterat sau chiar de doctorat, precum şi pentru actorii instituţionali implicaţi în procesele de integrare şi cooperare cu structurile Uniunii Europene.

drd. Dorian Bodiu,

Institutul de Integrare Europeana şi Ştiinţe Politice,

Academia de Ştiinţe a Moldovei

Referindu-mă la latura energetică, remarc faptul că comportamentul dur al Gazprom-ului faţă de Ucraina şi Moldova are conotaţie de ordin (geo)politic şi (geo)economic, având tangenţă cu orientarea pro-occidentală a autorităţilor oficiale de la Kiev şi Chişinău. La nivel de declaraţii oficiale şi acţiuni, Moscova dă de înţeles într-o manieră expres că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan-occidentale în imediata vecinătate. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev şi Chişinău reprezintă doar un instrument de presiune în scopul asigurării securităţii naţionale ruse. Pe de o parte este un semnal pentru Occident în ceea ce priveşte extinderea influenţei sale spre Est (în special de ordin politic şi militar), care subminează interesul naţional al Rusiei în regiune. Pe de altă parte, aceste acţiuni reprezintă atenţionări permanente pentru Ucraina şi Moldova, determinându-le să-şi revadă propria poziţie vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale. În context, urmează a fi menţionată intenţia Moscovei de a influenţa situaţia politică internă din aceste două state, care este instabilă din cauza unor diferenţe de poziţii şi disensiuni dintre diferite forţe politice.

Republica Moldova
După destrămarea URSS, Republica Moldova, ca stat independent, recunoscut pe plan internaţional, a moştenit legal întregul sistem de transportare, tranzitare şi distribuire a gazului natural aflat pe teritoriul său. În anul 1992, după conflictul transnistrean, când Chişinăul pierde controlul asupra teritoriului din stânga râului Nistrului, o parte din acest patrimoniu trece sub controlul administrativ al autorităţilor separatiste (susţinute politic şi financiar de către Federaţia Rusă), deoarece localizarea nodului de compresiune a gazoductelor magistrale se află în oraşul Tiraspol.

În prezent industria gazului în Republica Moldova este dirijată din afară, fiind dependentă 100% de o singură piaţă de export – Federaţia Rusă, mai precis de un singur furnizor – S.A.R. „Gazprom”. Ba, mai mult, toată industria gazului din ţară este în mâinile acestui monopolistului rusesc, R. Moldova pierzând controlul acestei ramuri de o importanţă strategică . În cele din urmă, problema aprovizionării cu gaze naturale a consumatorilor casnici şi industriali din Republica Moldova a devenit o chestiune deosebit de sensibilă, fapt ce afectează direct securitatea energetică a RM . Situaţia delicată din sectorul energetic moldovenesc reprezintă un factor deosebit de grav, deoarece este deseori utilizat în diverse scenarii politice sau militare, practicate de Kremlin. Politica tarifară sau blocarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale creează numeroase „mine cu explozie întârziată” pentru stabilitatea şi cursul democratic al RM, instituind dependenţe periculoase pentru cursul modernizator al ţării, luând în consideraţie situaţia economică şi financiară a ţării şi capacitatea redusă de plată pentru resursa energetică importată.

Din păcate, până în prezent problema preţului pentru gazul importat din Federaţia Rusă rămâne una sensibilă pentru Republica Moldova în urma revizuirii relaţiilor companiei ruse Gazprom cu fostele republici sovietice, aceste schimbări cel mai dur fiind simţite de ţările cu orientare pro-occidentală. În acest sens, atragem atenţie la faptul că Gazprom-ul nu are semnate contracte de lungă durată care să stabilească preţul fix pentru resurse energetice cu multe state ex-sovietice.  Astfel, considerăm că în viitorul apropiat nici nu vor fi semnate, din anumite raţionamente politice şi strategice.  Aceasta ne determină să credem că Moscova va folosi în continuare arma energetică pentru influenţarea cursului politic al ţărilor slab dezvoltate şi 100% dependente energetic de ea, cum este şi cazul Republicii Moldova.

Un alt factor, care are repercusiuni politice şi nu numai sunt datoriile RM faţă de Federaţia Rusă pentru resursele de gaz natural importate. În prezent S.A. „Moldovagaz” are o datorie de aproximativ 2,4 miliarde USD pentru gazul importat din Rusia. Din această sumă, cca. 2 miliarde sunt datoriile Transnistriei . Datoria Tiraspolului revine întreprinderii “Tiraspoltransgaz” SRL, care administrează reţeaua de gaze din Transnistria, aceasta, însă, nu este parte la contractul de baza de cumpărare-vânzare a gazelor naturale încheiat între Gazprom şi Moldovagaz. În consecinţă, Gazprom-ul are dreptul legal de a cere de la noi achitarea tuturor datoriilor, atât a celor acumulate de Chişinău, cât şi a celor acumulate de Tiraspol . Ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principalul canal de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice. Astfel că datoriile Tiraspolului acumulate pe parcursul ultimilor 18 ani sunt “puse pe spatele” Chişinăului, care nici nu controlează teritoriul respectiv.

În prezent, administraţia de la Tiraspol negociază condiţiile de transmitere către Gazprom a cotei sale în Moldova-gaz. Tiraspolul vrea să obţină şi posibilitatea de a încheia contracte directe cu Gazprom privind livrarea de gaze în regiunea transnistreană. Totodată, este negociată şi o reeşalonare a plăţii enormelor datorii pe care le are Tiraspolul faţă de Gazprom. Ne vine greu să credem că un astfel de aranjament i-ar conveni Moscovei, deoarece Federaţia Rusă nu are nevoie de o Transnistrie independentă. Federaţia Rusă are nevoie de o Moldovă manevrabilă prin intermediul Transnistriei. În această ordine de idei, se explică votul de respingere al Dumei de stat privind independenţa „RMN” după declararea independenţei Kosovo sau după războiul din Georgia din vara anului 2008. În plus, ruşilor le convine ca această uriaşă datorie în creştere a Tiraspolului (cca 2 mlrd. USD) să fie “pusă pe spatele” Moldovei.

Până în anul 2008 autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova . Deci, nu este dificil să constatăm că datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chişinăului. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc . De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Remarcăm faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi suntem practic convinşi că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbră şi puţin observat, însă, avem convingerea că datoriile (aproximativ de 2,4 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi. Deoarece atât timp cât Transnistria nu este un subiect independent, interpretarea dreptului internaţional de către Rusia poate să se răsfrângă negativ asupra Moldovei privind achitarea datoriilor pentru gazul importat.

În acest context putem afirma că Moscova foloseşte Gazprom-ul drept un instrument de politică externă, încercând să valorifice lacunele cu care se confruntă Republica Moldova, în special vulnerabilităţile enorme în faţa riscurilor energetice. Astfel, Republica Moldova ar trebui să facă faţă dependenţei complete a ţării de importul de resurse energetice printr-o abordare integrată, constând în diversificarea mixtului de energie şi diversificarea surselor şi rutelor de alimentare cu energie importată: conservarea energiei, construcţia propriilor rezervoare de gaz, asigurarea legăturii cu sistemul de gaze din România în direcţia vest-est, etc.  În plus, exemplul ţărilor baltice, care depind în mare parte de un singur furnizor, este cât se poate de concludent pentru Chişinău. Or, se necesită o nouă abordare în strategia de asigurare a securităţii energetice, care ar determina creşterea capacităţii de plată pentru resursa energetică importată. În acest fel relaţiile moldo-ruse pe segmentul energetic ar căpăta o nouă abordare, bazate doar pe obligaţiunile asumate.

Ucraina
Poziţia geografică a Ucrainei şi reţeaua de gazoduct construită în timpul Uniunii Sovietice au determinat ca acest stat să joace un rol destul de important în sectorul energetic continental . În consecinţă, în prezent Ucraina se poziţionează ca un actor important în ceea ce priveşte securitatea europeană energetică, astfel că disputele energetice ruso-ucrainene reprezintă nu doar o problemă ucraineană sau rusă, dar obţin un caracter geopolitic. Menţionăm faptul ca via teritoriul ucrainean tranzitează cca 80% de resurse de gaz natural importat din Rusia de către UE, ceea ce reprezintă 25% din volumul total importat de statele comunităţii . La fel, regiunea ucraineană tranzitează coridorul vest-est, constituind o axă de conexiune între Europa continentală şi Asia Centrală şi regiunea caspică. Totodată, acest spaţiu formează coridorul nord-sud, o demonstrare în acest sens fiind gazoductul Blue Stream, care uneşte Rusia şi Turcia. Evident este faptul că există o competiţie între aceste două axe, caracterizându-se prin aspecte geopolitice, dar şi tehnice.

În prezent se duce o luptă diplomatică între Occident şi Rusia pentru această regiune, dat fiind faptul ca ea asigură acces spre o zonă bogată cu resurse energetice. În plus, dacă luăm în consideraţie ruta turcă, atunci observăm că ea nu reduce din importanţa Ucrainei în ceea ce priveşte tranzitul hidrocarburilor. Cartea ucraineană ar putea servi ca şi alternativă în cazul eventualelor evoluţii negative în regiunea turcă, de exemplu escaladarea conflictului în jurul minorităţilor curde.

Relaţiile bilaterale ruso-ucrainene pe segmentul energetic au cunoscut în ultimul timp mai multe divergenţe în ceea ce priveşte preţul la gaz şi la tranzit, fapt ce  reprezintă nişte semnale evidente atât pentru occidentali, cât şi pentru ucraineni. Politica dură a Gazprom-ului, ce a avut impact negativ atât asupra Kievului, cât şi asupra Bruxelului, scoate la suprafaţă în mod expres conotaţii politice şi geopolitice, la bază fiind interesele naţionale ale Rusiei în imediata sa proximitate . Moscova oficial dă de înţeles în repetate rânduri că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan occidentale în imediata vecinătate şi pentru prevenirea unei astfel de conjuncturi este capabilă să acţioneze în modul cel mai drastic. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev este doar un prim pas în scopul asigurării securităţii naţionale şi semnalării Occidentului de a se debarasa de politicile sale, care ating interesul naţional sau de stat al Rusiei, în cazul Ucrainei fiind unul vital. Totodată, reprezintă şi o atenţionare pentru Ucraina, determinând-o să-şi revadă propria poziţia vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale.

Evident este faptul că Kremlinul urmăreşte la fel anumite interese comerciale şi  energetice. Situaţia tensionată ar reprezenta o atenţionare pentru statele UE asupra instabilităţii tranzitului de resurse energetice via teritoriului ucrainean, fapt ce ar putea duce la încurajarea UE pentru a participa mai activ în cadrul proiectului North Stream şi South Stream. Pe de altă parte, acţiunile de presiune asupra Kievului au la bază interesul vădit din partea ruşilor în ceea ce priveşte achiziţionarea şi controlul infrastructurii energetice din Ucraina, progrese în acest sens fiind deocamdată neatinse .

În context, ar fi bine să  mai atragem atenţie la o nuanţă. Cauza oficială a conflictului gazelor între Ucraina şi Rusia a fost neachitarea din partea Kievului a datoriei pentru gaz. Însă, dacă nu uităm de faptul că datoria Transnistria este cu mult mai mare, atunci ne convingem o dată în plus că motivul real al conflictului dintre Kiev şi Moscova nu a avut conotaţie financiară, ci una geopolitică şi geo-energetică.

Chiar şi semnarea acordului de către Preşedintele rus Dmitri Medvedev şi omologul său ucrainean Viktor Ianukovici privind menţinerea bazei navale ruse în Ucraina până în anul 2042, în schimbul unei reduceri de 30% a preţului pentru gazele naturale ruse livrate Kievului, o reducere considerată o parte din chiria plătită de Moscova pentru această bază ,  demonstrează expres interesul de aducere a Ucrainei pe orbita Rusiei. De fapt, conflictele energetice dintre Ucraina şi Rusia din 2006 şi din 2009 au avut la bază divergenţe de ordin politic sau mai bine spus lipsa unei colaborări între aceste două state şi lezarea unor interese ale Rusiei în regiune. Consecinţele negative de ordin politic, social, economic şi energetic atât din Ucraina, cât şi din Europa, a dus la consolidarea poziţiilor Rusiei în regiune. Pe de o parte, Moscova şi-a înăsprit pretenţiile în ceea ce priveşte prezenţa sa militară la Marea Neagră, ca şi o contrapondere celei NATO din regiune. Pe de altă parte, asistăm la promovarea intereselor sale energetice în zonă prin intermediul proiectului South Stream, care rămâne a fi într-o strânsă concurenţă cu proiectul occidental Nabucco. Or, o consolidare a poziţiei ruse în regiunea pontică ar reprezenta un factor de stimulare în ceea ce priveşte accelerarea lansării gazoductului South Stream, pe fundalul păstrării interesului din partea Occidentului de a începe construcţia gazoductului Nabucco pentru a reduce dependenţa de gazul rusesc şi de a controla axa hidrocarburilor.

Noua conducere de la Kiev pare să fi abordat de o manieră progresistă relaţiile bilaterale ruso-ucrainene, care, altminteri sunt în avantajul tuturor părţilor implicate la proces. La fel, stabilitatea politică din Ucraina va juca un rol important în evoluţia ulterioară a evenimentelor din această regiune, luând în consideraţie criza economică globală, dar şi raporturile dintre marile puteri occidentale (în special SUA) şi Rusia. Luând în consideraţie faptul că Ucraina se confruntă cu o profundă criză economică , conducerea acestei ţări ar trebuie să facă faţă provocărilor şi să minimalizeze escaladarea unor crize de ordin diplomatic sau energetic. La momentul de faţă am putea constata că relaţiile ruso-ucrainene pe segmentul energetic au trecut într-o nouă fază, bazată pe consens politic şi dorinţa de a stabili bune relaţii de colaborare. Considerăm că schimbări radicale nu se vor produce, dat fiind faptul că fiecare stat îşi promovează propriile interese naţionale. În plus, Ucraina, confruntându-se cu grave probleme de ordin economic şi social, nu poate să-şi permită luxul de a face schimbări radicale în ceea ce priveşte priorităţile sale în materie de politică externă, de securitate energetică sau economică.

Nu cred că pentru cineva a fost o surpriză o astfel de evoluţie a ultimelor evenimente din Ucraina, dar cred că ar fi prematur să tragem acum anumite concluzii de ordin politic şi geopolitic. Foarte mult depinde cum vor evolua lucrurile în interiorul Ucrainei şi al relaţiilor dintre marile puteri. În orice caz, pentru Ucraina este vital să menţină relaţii de colaborare şi prietenie cu vecinii, în special cu marele puteri, precum este Federaţia Rusă, UE şi SUA.

Concluzii
Atât Republica Moldova, cât şi Ucraina, vor încerca să-şi consolideze independenţa lor fragilă, gestionând inteligent relaţiile de dependenţă economică şi energetică faţă de Federaţia Rusă. Elitele oficiale ale acestor două state conştientizează că sunt necesare reforme structurale şi sistemice pe interior pentru a minimaliza vulnerabilitatea ţărilor faţă de eventuale provocări ce ar putea apărea, fie şi artificial. Criza gazelor din 2006 şi din 2009 a demonstrat o dată în plus lipsa pregătirii şi prezenţa panicii în rândul clasei politice moldoveneşti şi ucrainene, dar şi a societăţilor în ansamblu, fapt ce determină la apariţia unor situaţie de instabilitate cu consecinţe nefaste corespunzătoare.

Pe plan regional, concurenţa dintre cele două centre de putere – Federaţia Rusă şi Occidentul – va continua, astfel prefigurându-se o nouă dinamică şi abordare geopolitică în regiune. Or, percepem o relansare a relaţiilor bilaterale ruso-americane şi noile provocări de ordin economic, politic şi militar care apar pe continentul european. Iar Moldovei şi Ucrainei nu le rămâne decât să participe activ în cadrul acestor procese cu scopul de a consolida şi de a restabili  consensul naţional privind păstrarea statului unitar.

Mulţi comentatori politici anticipează deja o reorientare politică şi diplomatică a Ucrainei după ce la putere a venit un preşedinte considerat pro-rus. Or, noi considerăm că un ciclu electoral nu poate defini tabloul complet al regiunii. În plus, evoluţia evenimentelor din regiune în mare parte depinde de factorul extern şi de acest fapt deja ne-am convins: Ianukovici nu a avut marja de manevră în negocierile cu Rusia privind flota din Marea Neagră şi preţul gazelor, dat fiind faptul că Ucraina a fost foarte puternic lovită de criza economică globală, economia ţării fiind în pericol. La momentul de faţă nu se prefigurează căi energetice alternative pentru Moldova şi Ucraina, fapt ce impune aceste două state să facă faţă dependenţei complete de resursa energetică importată printr-o abordare integrată, încercând să facă o delimitare a politicului de energetică, după exemplul ţărilor baltice, Bulgariei, Slovaciei, Poloniei.

Alexandru Baltag
Expert Asociat
Asociaţia pentru Politică Externă

Sursa: http://ape.md/doc.php?l=ro&idc=156&id=1139 (document disponibil şi în limba engleză)

Această relaxare se datorează şi faptului că vara consumul de gaze este redus, iar Guvernul moldovean anunţă o reducere substanţială a preţului la gazele naturale importate, de la 332,6 de dolari pentru o mie de metri cubi până la 249,44 de dolari din luna iulie, notează buletinul analitic Imedia.

La începutul lunii ianuarie 2009, când concernul rus Gazprom a sistat livrarea de gaze către Europa în condiţiile unui “război al gazelor” între Moscova şi Kiev, subiectul securităţii energetice a Republicii Moldova era actual, iar demnitarii vorbeau chiar despre o revizuire a actualei scheme de livrări energetice. Pe lângă restricţiile consumului industrial, atunci au fost afectate încălzirea locuinţelor şi furnizarea de apă caldă.

Experţii notează însă că o diversificare a surselor energetice, atât de gaze, cât şi de electricitate va deveni la un moment dat iminentă, în condiţiile în care în prezent Republica Moldova depinde sută la sută de livrările de gaz rusesc, iar importurile de energie electrică acoperă peste 60% din necesităţi.

Expertul Alexandru Baltag, unul dintre autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”, elaborat de Institutul pentru democraţie şi iniţiative sociale Viitorul de la Chişinău, spune că animozităţile care apar periodic între Chişinău şi Gazprom din cauza unor datorii istorice sau a datoriilor regiunii transnistrene pun în pericol asigurarea cu gaze a Republicii Moldova.

“În ultimii zece ani, livrarea de gaze a fost sistată în două rânduri. Implicarea în proiectul Nabucco corespunde obiectivului Strategiei energetice a Republicii Moldova până în anul 2020, care vizează diversificarea alternativelor de aprovizionare cu gaze, inclusiv din Asia Mijlocie şi Orientul Apropiat”, declară Alexandru Baltag.

Însă, dacă la început, când se anunţa că gazoductul va trece prin Dobrogea (România), părea a fi posibilă conectarea Republicii Moldova la conductă, după ce proiectul a fost modificat astfel că aceasta va trece la 700 kilometri de hotarele Republicii Moldova, expertul spune că „şansele obţinerii alternativei la gazul rusesc sunt minime”. În plus, nu există interconexiuni între sistemele de conducte ale Republicii Moldova şi ale României.

Unii experţi în energie pun la îndoială şansa Republicii Moldova de a participa la proiectul Nabucco în condiţiile în care aceasta nu are resurse financiare pentru acoperirea acestor cheltuieli, care se ridică la sute de milioane de dolari. Aceştia spun că “mai rentabil ar fi aderarea la proiectul White Stream, care presupune construirea unei conducte-ramificaţii a conductei Baku-Tbilisi-Erzurum şi ar putea transporta gaz azer prin Georgia către România, Ucraina şi alte ţări ale Europei Centrale”. De aceeaşi părere sunt şi autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”. Un argument în favoarea acestei opinii ar fi şi existenţa interconexiunilor între sistemele de conducte moldoveneşti şi cele ucrainene. Rămâne de văzut dacă proiectul va fi până la urmă realizat şi dacă Chişinăul va participa la acesta, întrucât autorităţile moldovene nu au anunţat, deocamdată, nici măcar despre intenţia de a o face. Costurile mari ar face deocamdată imposibilă participarea Republicii Moldova la cele două proiecte – fie el Nabucco sau White Stream.

În ianuarie, după ce Rusia sistase livrările de gaze către Europa, ministrul adjunct al economiei şi comerţului de atunci, Tudor Copaci, declara că dependenţa de sută la sută a Republicii Moldova de gazele ruseşti determină Chişinăul să-şi diversifice sursele de livrare a combustibilului. „Vom încerca să obţinem ca ţara să fie inclusă în proiectul de gazoduct Nabucco, care va trece pe teritoriul României, ocolind Ucraina şi Rusia”, mai declara demnitarul.

Şi ministrul de externe moldovean, Andrei Stratan, şi-a exprimat speranţa în cadrul unei întâlniri cu omologul său român la Chişinău că „UE nu va uita de Republica Moldova atunci când va dezvolta proiecte pentru asigurarea securităţii energetice, cum este Nabucco”.

Faptul ca Republica Moldova se învecinează cu România îi permite să spere că va fi inclusă în noul proiect, iar la ora actuală Chişinăul mizează pe sprijinul Bucureştiului în această problemă, nota publicaţia moscovită Nezavisimaia Gazeta.

Preşedintele Vladimir Voronin a ezitat însă să-şi exprime sprijinul deschis pentru Nabucco. “Oportunitatea conectării Republicii Moldova la gazoductul Nabuссo trebuie studiată, pentru că încă nu se ştie cine şi în ce proporţie va asigura cu gaze acest Nabuссo”, a declarat şeful statului atunci. “Republica Moldova nu e departe. Suntem la o distanţă de 260 de kilometri de Nabucco. Dar noi nu putem schimba vrabia din mână cu privighetoarea din copac sau de pe gard, să fim serioşi. Noi, dimpotrivă, trebuie să facem ordine în reţelele interne de gaze, să continuăm gazificarea ţării. Avem acord pe cinci ani cu Gazpromul de livrare a gazelor şi trebuie să lucrăm cu Gazpromul pe toate aceste dimensiuni – să terminam gazificarea şi să asigurăm o continuitate a livrărilor de gaze. Aceste lucruri trebuie făcute cu Gazpromul, până vom ajunge să avem Nabucco. Pentru că nu numai noi suntem îngrijoraţi de această criză, dar toată Europa e pusă în gardă şi cred că vor fi elaborate şi alte proiecte pe lângă cel despre care discutăm acum”, declara Voronin.

NewsIn

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).

În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este “dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine “în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

     Ce pays de quatre millions d’habitants, situé entre la Roumanie et l’Ukraine, se trouve en effet en proie à une crise extrêmement grave, que l’Union européenne ne peut ignorer. L’idée qui vient spontanément à l’esprit en regardant les manifestants de Chisinau est celle de la vague de ” révolutions colorées “, que l’on a observée en Géorgie (2003), en Ukraine (2004) et au Kirghizistan (2005). Dans les différents cas, des élites corrompues ont été contraintes de rendre le pouvoir après des élections reconnues comme impropres, sous la pression de manifestants, beaucoup venant de manière spontanée. Néanmoins, il paraît difficile de recourir à cette grille de lecture ici. Il existe par exemple deux différences majeures avec la situation ukrainienne en 2004. Tout d’abord, l’OSCE a reconnu immédiatement dans le cas présent la légitimité des élections. Or, ce qui a donné de la légitimité aux manifestants de 2004 était précisément le fait de pouvoir s’appuyer sur un organe extérieur dénonçant les fraudes. Ensuite, le rapport de force entre la majorité et l’opposition n’est pas encore clair : le parti communiste draine une bonne partie de l’électorat sur son nom, et dispose de réels soutiens dans la population ; l’opposition, pour sa part, n’a pas réussi à s’unir pour ces élections, malgré une tentative à l’hiver 2008.

      Les manifestations ont connu des débordements, et témoignent du constat suivant : si la Moldavie a évité jusqu’à présent des excès d’autoritarisme comparables à la Russie ou la Biélorussie , elle n’a pas réussi à mettre en place les réformes nécessaires pour l’Etat de droit ou à démocratiser son système politique. Au-delà de l’actualité la plus brûlante, toujours fluide et insaisissable, nous entendons donner ici les lignes d’interprétation de ce qui est en train de s’y jouer actuellement. L’UE, seul acteur crédible dans cette situation auprès de l’ensemble des protagonistes, se doit de réagir plus vigoureusement qu’elle ne l’a fait lors des premiers jours de la crise.

 1. Les fondements de la crise

      La crise actuelle prend ses sources dans un système politique polarisé, et dans un contexte économique largement paupérisé.

      La République de Moldavie est un régime parlementaire (depuis 2000) et multipartite. Parmi les principaux partis, on retrouve le parti communiste, qui a été recréé en 1994 ; il est assez loin d’être monolithique, dans la mesure où l’on trouve schématiquement une “vieille garde” marginalisée, un certain nombre de réformateurs (comme Marian Lupu) et un grand nombre d’affairistes autour du président Voronine. Par contraste, les partis d’opposition mobilisent une intelligentsia urbaine ainsi que la jeunesse. Ainsi, la capitale est actuellement dirigée par le maire Dorin Chirtoaca, un libéral dynamique d’une trentaine d’années. Il convient de remarquer que le vif clivage droite – gauche ne se cristallise pas en Moldavie autour de questions économiques (les communistes peuvent proposer un programme libéral sur le plan économique, et la droite une plateforme sociale), mais ethnoculturelles – la droite étant traditionnellement pro-roumaine, alors que la gauche en est méfiante (et pro-russe). Ce n’est donc guère étonnant de voir le Président Voronine dénoncer une ingérence roumaine (il l’a fait lors de précédentes crises internes, comme en 2002), et les manifestants tenir des drapeaux roumains. Cette crise est l’illustration de cette polarisation, mais on ne peut l’y réduire. Une partie de sa population, particulièrement la jeunesse, s’identifie directement au pays d’une nation voisine – la Roumanie , avec lequel elle partage une langue et des références culturelles. Ce fait est particulièrement visible dans les manifestations après le 5 avril, où les drapeaux roumains fleurissent aux côtés de ceux à douze étoiles. Néanmoins, si les enjeux ethnoculturels étaient centraux dans les premières années de l’indépendance, c’est dorénavant les questions économiques et sociales qui préoccupent le plus les citoyens.

      En effet, le mécontentement de la population – et de la jeunesse – se comprend à travers l’étude de la situation économique du pays. Entre 1991 et 2000, la richesse par habitant a été divisée par quatre. Cette paupérisation a entraîné une vague migratoire sans précédent, puisque les estimations mentionnent jusqu’à un million de travailleurs saisonniers, souvent illégaux. Les transferts de fonds représentent près de 40% de la richesse nationale, ce qui en fait le deuxième pays receveur au monde par rapport au PIB. Les activités agro-industrielles ont chuté du fait de la perte de marchés post-soviétiques, et de la difficulté d’exporter vers les marchés européens en raison des normes sanitaires et phyto-sanitaires. En outre, une grande partie des industries se trouvaient en Transnistrie, région sécessionniste de la Moldavie depuis 1990, où un conflit a éclaté en 1991-1992. Bien sûr, la croissance est repartie depuis 2000, et l’investissement augmente depuis trois ans, mais la population reste globalement mécontente de son niveau de vie, puisque l’augmentation des richesses a connu une répartition inégale et s’est accompagnée d’une très forte inflation.

 2. L’Etat de droit en Moldavie : un impératif européen

      Il n’appartient pas à l’UE de juger des questions nationales en Moldavie, c’est-à-dire de se prononcer sur le “débat roumain” interne à ce pays. Cela relève du choix des citoyens moldaves eux-mêmes. En revanche, la promotion de l’Etat de droit fait partie des objectifs principaux de la politique européenne de voisinage ; l’Etat de droit est une valeur fondatrice de l’Union, une part de son identité et de son message. Or, la crise actuelle résulte des dysfonctionnements de l’Etat dans ses relations avec la société. Ils sont multiples, et appellent symétriquement une demande d’Etat de droit ; pour simplifier, nous mentionnerons le respect du scrutin, la défiance envers les institutions étatiques (comme la police) et la corruption des élites.

      Premièrement, l’Etat de droit concerne les élections à proprement parler. Selon des membres de l’opposition, l’OSCE a cette fois-ci procédé à cette reconnaissance bien trop tôt. Lors de la campagne électorale, les médias publics ont outrageusement favorisé le pouvoir en place. Plus encore, les accusations de l’opposition portent sur les fraudes lors du scrutin. L’utilisation de la “ressource administrative” pour remporter les élections est dénoncée vivement par l’opposition : inclusions dans les listes des votants décédés, votation multiple en base des fiches d’identité plurielles et des listes supplémentaires dans plusieurs bureaux électoraux, doute sur la validité des observateurs dans les zones rurales, peu de bureaux de vote à l’étranger, etc.

      Deuxièmement, l’Etat de droit fait signe vers des institutions encadrées par la loi. De ce point de vue, la méfiance entre la police et la population a également nourri le ressentiment au sein des manifestants. La police est l’une des institutions dans lesquelles les Moldaves ont le moins confiance. Le harcèlement contre l’opposition jette l’opprobre sur l’ensemble du ministère de l’intérieur. Pour beaucoup, le ministère agit comme une aile coercitive du gouvernement communiste, plutôt que comme une institution indépendante. Les détentions arbitraires et les mauvais traitements renforcent la détermination des manifestants, et multiplient les risques d’incidents. De même, l’adresse du Président Voronine aux universités et directeurs d’établissements scolaires de Chisinau le 8 avril, les enjoignant de surveiller étroitement lycéens et étudiants, l’intimidation physique à l’encontre de la jeunesse suite aux premières manifestations, tout ceci est parfaitement inacceptable, et se doit d’être dénoncée par l’UE.

      Troisièmement, il existe de la part du pouvoir en place une volonté de capter les ressources, de garder une rente de situation. En effet, les manifestants, tout autant que l’opposition, dénoncent la corruption régnant au plus haut niveau de l’Etat, tournant notamment autour du désormais ancien Président. Le souhait de Vladimir Voronine de garder une place importante au sein de l’exécutif (peut-être en tant que Président du Parlement), après ses deux mandats, semble constituer pour beaucoup un intolérable contournement des règles politiques (et une recherche d’immunité). On le voit bien, les relations entre l’Etat et la société concentrent un certain nombre de difficultés. A présent, il est temps de se tourner vers le rôle et les responsabilités de l’UE dans la crise.

 3. L’UE face à la crise : quelle attitude adopter ?

      Un mois avant le lancement du Partenariat oriental (prévu le 7 mai à Prague), quelques mois après la guerre russo-géorgienne (août 2008) et la crise gazière russo-ukrainienne (janvier 2009), l’UE se retrouve face à un nouveau défi dans son voisinage. L’UE ne peut rester inactive à l’heure actuelle, puisque l’un de ses membres – la Roumanie – est directement prise à parti par les dirigeants moldaves. Le renvoi de l’Ambassadeur roumain, la quasi-fermeture des frontières et les accusations d’ingérence témoignent de la tension actuelle.

      La priorité immédiate de l’UE consiste à assurer la stabilité à ses frontières, et en particulier veiller à la sécurité des citoyens moldaves, ainsi qu’à leur liberté d’expression et de manifestation pacifique. Ici, la stabilisation de la Moldavie passe par un accord politique entre la majorité et l’opposition autour de règles du jeu acceptables par tous, et en accord avec les valeurs et normes européennes. L’UE peut envoyer des observateurs pour le nouveau décompte des voix, à condition qu’il s’accompagne d’une vérification des listes électorales dans leur ensemble.

      En outre, l’envoi d’une mission européenne pour enquêter sur les violences et l’incendie du mardi 7 avril semble nécessaire, afin d’identifier les coupables, et les éventuelles complicités au sein de l’Etat. Cette enquête doit être menée par une institution extérieure à la Moldavie , qui soit acceptable par les deux parties, la majorité comme l’opposition. Le pouvoir en place en rejette la responsabilité directement sur les manifestants, voire pointe du doigt en direction du voisin roumain. L’opposition y voit l’infiltration d’agents gouvernementaux, qui ont agi afin de discréditer le mouvement. Tous les partis d’opposition se sont d’ailleurs désolidarisés de ces actes.

Auteur : Florent Parmentier

Docteur en science politique, ancien boursier de la Fondation Robert Schuman. Actuellement assistant au Centre d’études européennes de Sciences-Po.

     Aş menţiona că un astfel de aranjament este destul de „înţepător” pentru bugetul de stat, în condiţiile în care ritmul de dezvoltare al economiei naţionale rămâne în urmă faţă de ritmul creşterii preţului la gazele naturale. Aici se mai adaugă datoriile Moldovei faţă de Gazprom, care au crescut în ultimii trei ani cu 60%, constituind în jur de 207,89 mln. USD (fără penalităţi).

     În acelaşi context, mai menţionăm datoria regiunii separatiste pentru gaze naturale,  care constituia la 1 ianuarie 2008 1,677 mlrd. USD, dintre care 200,82 mln. USD sunt datorii acumulate pe parcursul anului 2007, ceea ce semnifică că regiunea nu a plătit nici măcar 20% din valoarea gazelor primite de la Gazprom.  În plus, datoria Transnistriei pentru gaze, în prima jumătate a anului 2008, s-a majorat cu 132,6 mln. USD, nivelul de achitări fiind foarte scăzut (în jur de 25%). Astfel, nu va fi surpinzător o majorare semnificativă a datoriei Transnsitriei la sfărşitul acestui an.

     Datele prezentate mai sus sunt bine cunoscute publicului larg. Însă, interesant este un aspect. Datoriile Tiraspolului acumulate pe parcursul ultimlnor 17 ani sunt “puse pe spatele” Chişinăului, care nici nu controlează teritoriul respectiv.

     Amintesc că la 17 iulie curent Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de la Moscova a dat cîştig de cauză monopolistului rus Gazprom în procesul intentat faţă de Moldova-gaz, pentru recuperarea a unor datorii de 101 mln USD. Decizia prevede ca Moldova-gaz urmează să plăteasca o datorie de 42 mln USD, acumulată în primul trimestru al anului 2006 de regiunea transnistreană.

     Acest fapt se explică prin aceea că deşi  datoria revine întreprinderii “Tiraspoltransgaz” SRL, care administrează reţeaua de gaze din Transnistria, aceasta însă nu este parte la contractul de baza de cumpărare-vînzare a gazelor naturale încheiat între Gazprom şi Moldova-gaz. În consecinţă, Gazpromul legal are dreptul de a cere de la noi achitarea tuturor datoriilor, atît a celor acumulate de Chişinau, cît şi a celor acumulate de Tiraspol.

     La moment administraţia de la Tiraspol negociază condiţiile de transmitere către Gazprom a cotei sale în Moldova-gaz. Tiraspolul vrea să obţină şi posibilitatea de a încheia contracte directe cu Gazprom privind livrarea de gaze în regiunea transnistreană. Totodată, este negociată şi o reeşalonare a plăţii enormelor datorii pe care le are Tiraspolul faţă de Gazprom.

     Îmi vine greu să cred că un astfel de aranjament ar conveni Moscovei, deoarece Federaţia Rusă nu are nevoie de o Transnistrie independentă. Federaţia Rusă are nevoie de o Moldova manevrabilă prin intermediul Transnsitrie. În această ordine de idei, se explică votul de respingere al Dumei de stat privind independenţa „rmn” după declararea independenţei Kosovo sau după războiul din Georgia din vara anului curent. În plus, ruşilor le convine ca această uriaşă datorie a Tiraspolului (cca 1,8 mlrd. USD) să fie “pusă pe spatele” Moldovei.

     Făcând o retrospectivă a evenimentelor, aş dori să remarc un fapt. Până în anul 2008 autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova.

     Deci, nu este dificil să constatăm că, datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chişinăului. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc. De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mîini şi la picioare” de către gigantul rus.

     Remarc faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi sunt practic convins că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbra şi puţin observat, însă, am convingerea că datoriile (aproximativ de 2 mlniarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi. Deoarece atît timp cît Transistria nu este un subiect independent, interpretarea dreptului internaţional de către Rusia poate să se răsfringă negativ asupra Moldovei privind achitarea datoriilor pentru gazul importat.

     Concluzionând, nu-mi rămâne decât să regret acest fapt, deoarece toată această schemă a fost fabricată artificial, deliberat şi cu un scop. Nu este adevărat că Chişinăul nu a sesizat-o, este adevărat că a neglijat-o, pe alocuri conştient. Dar, aşa cum în politică şi diplomaţie mereu pot fi găsite lacune, nu ne rămâne decât să găsim metode de valorificare a lor.

Alexandru BALTAG

    Vreau să atrag atenţie la faptul că în interesul naţional al fiecărui stat se includ şi interesele sale vitale (care determină existenţa statului respectiv), cum ar fi integritatea sa teritorială, suveranitatea şi stabilitatea statului. Totodată, mai există interese vitale economice, ce ţin de asigurarea cu resurse energetice sau asigurarea pieţelor de desfacere, dacă statul rspectiv este hiperdependent de export.

      Deseori prin interes naţional se subînţelege interesul vital al statului. Însă, dacă ne referim la state mari, atunci observăm o oarecare delimitare între acestea două noţiuni (ex: influienţarea Moldovei de către Moscova este un interes naţional al Rusiei şi, în nici un caz unul vital, care, ar determina existenţa Federaţiei Ruse ca şi subiect de drept internaţional). Pentru state mici, precum este Republica Moldova sau Georgia, interesul naţional practic se egalează cu interesul vital, deoarece statele mici de la apariţia sa se luptă pentru existenţă, pentru a nu fi „înghiţite” de marile puteri.

      În continuare voi încerca să analizez poziţia şi reacţia Republicii Moldova vis-à-vis de conflictul ruso-georgian şi de recunoaşterea de către Kremlin a Osetiei de Sud şi a Abhaziei prin prisma intereselor noastre naţionale (vitale). Însă, înainte de a trece la analiza propriu-zisă, voi evidenţia interesele naţionale (vitale) ale Moldovei, care, consider că le cunoaşte (trebuie să le cunoască) fiecare cetăţean moldovean.

      În acest mod, aş evidenţia: integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova, securitatea energetică, pieţe de desfacere pentru export, investiţii, societate sănătoasă şi aptă de muncă, integrarea în structurile occidentale, relaţii de prietenie, cooperare şi colaborare cu vecinii şi cu marii actori regionali şi mondiali, etc. Prin urmare, Moldova va înceta să mai existe ca şi subiect al dreptului internaţional, dacă, Chişinăul nu va aplica politicile de interes naţional (vital) – (statul este ca şi un corp uman, care are nevoie de corp şi imunitate, de hrană şi energie, de grijă şi susţinere).

      Trecînd la subiectul analizei, aş dori sa amintesc comportamentul Chişinăului faţă de conflictul din Georgia, care constă în aliniere la Declaraţia Preşedinţiei franceze a Uniunii Europene. Potrivit ei s-a exprimat o preocupare deosebită faţă de confruntările violente care au avut loc în Osetia de Sud (Georgia) şi se adresează tuturor părţilor un mesaj de renunţare imediată la ostilităţi şi să se preia neîntârziat negocierile, pentru a permite soluţionarea politică a crizei, respectând suveranitatea şi integritatea teritorială a Georgiei. Totodată, s-a condamnat recunoaşterea de către Rusia a independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud.

      Citind printre rînduri, observăm că poziţia RM ca şi a Franţei, Germaniei şi Italiei faţă de conflict şi recunoaştere a fost una prudentă (reacţia Guvernului de la Chişinău a constat doar într-un comunicat). Reeşind din termeni diplomatici, nu am văzut o poziţie dură şi fermă fie pentru o parte sau alta a conflictului. În plus, ne amintim cu toţii, că la 1 septembrei a.c. Consiliul UE nu a sancţionat Rusia pentru nerespectarea angajamentelor luate în urma întîlnirii Medvedev-Sarkozy de la 12 august curent, aşa cum se promitea (împotriva sancţiunilor s-a pronunţat şi România). Acest fapt se explică prin aceea că pentru europeni, la general, şi pentru statele locomotive (Franţa, Germania, Italia), în particular, interesul său naţional este primordial (securitate energetică, relaţii bune cu Rusia, etc.). Într-un cuvînt, aceste state au considerat că nu se merită să te cerţi TARE cu Moscova în favoare Georgiei. Altmineri, poziţia europenilor este bine înţeleasă, argumentată şi „nolens volens” acceptată.

       Cît priveşte Republica Moldova, propun să analizăm dacă pozţia oficială a Chişinăului faţă de conflict este con vinabilă pentru noi şi dacă nu neglijează interesele noastre naţionale (vitale). Să începem cu aceea că Moldova se luptă cu aceleaşi probleme ca şi Georgia; este vorba de separatismul din Transnistria şi de prezenţa armatei ruseşti de acolo. Rezolvarea „oricum” şi „oricînd” a conflictului de pe Nistru nu reprezintă pentru noi preocuparea Nr.1. Este cunoscut faptul că problema principală pentru noi este dezvoltarea economică pe malul drept al Nistrului, bunăstarea socială, stoparea emigraţiei populaţiei, etc. Totodată, dacă se doreşte reintegrarea Moldovei în interesul Chişinăului şi nu a Tiraspolului sau a Moscovei, este nevoie de o poziţie fermă, categorică şi nu oscilantă. Se cere o colaborare şi o cooperare cu statele care se confruntă cu probleme similare (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, cu toate că cel din urmă a dezamăgit cu comportamentul său ambiguu în timpul conflictului din Caucaz, avînd, în acelaşi timp, un focar mult mai mare şi mai periculos decît în Transnsitria sau Crimeea – de altfel, am rezerve faţă de viabilitatea GUAM-uli pe viitor, dar asta e o alta întrebare) şi cu statele care susţin reglementarea conflitului în interesul naţional al Moldovei (România, SUA, UE; în acest şir Rusia nu se încadrează, deoarece ea este parte implicată direct în conflict – caz similar cu cel al Georgiei).

      Întorcînd moneda pe altă parte, avem depenenţa energetică totală a Moldovei faţă de Rusia. Dar, şi aici, există unele nuanţe. Gazprom-ul duce o politică de stabilire a preţurilor de piaţă pentru resursa energetică exportată pentru toţi partenerii, inclusiv pentru cei din vecinătatea apropiată. Un argument poate servi Acordul dintre Moldova-gaz şi Gazprom, care spune expres că începînd cu 2011 RM va trebui să plătească un preţ mediu european pentru resursa energetică importată. Este adevărat că pentru noi chestiunea gazului este vitală, dar, tot atît de adevărat este că noi nu vom mai avea preţuri preferenţiale de adinioarea.

      În context, atragem atenţia la piaţa de desfacere din Rusia, de care exportatorii din ţară  depind mult. Însă, să nu uităm de faptul că piaţa rusă nu este unica în regiune şi asupra căreia trebuie să ne limităm. Avem alături Ucraina cu o populaţie de cca. 50 mln de locuitori, România cu 20 mln, Turcia cu 65 mln, etc. În plus, piaţa UE este deschisă pentru produsele moldoveneşti. Problema că produsele noastre nu sunt competitive şi nu suportă concurenţa în Occident, este o problema internă a Moldovei şi, nicidecum, rezolvarea ei nu depinde de Rusia. Dar, oricum, spre asta vom fi obligaţi să mergem în condiţiile economiei de piaţă, dacă dorim să supraveţuim ca şi stat.

      Deci, la moment avem o dependenţă faţă de Moscova privind resursa energetică, conflictul din Transnsitria (nu trebuie să negăm importanţa părţii ruseşti în formatul de negocieri), piaţa de desfacere. Însă, trebuie să recunoaştem că avem soluţii de alternativă la această dependenţă:

 1. să ne dezvoltăm economic pentru a fi capabili să achităm preţul de piaţă pentru gaz (exemplul României, Ţărilor Baltice, Poloniei este cît se poate concludent). În aceste condiţii şantajul rusesc privind preţul la gaz este exclus. Preţul oricum va creşte şi el oricum va trebui achitat de noi, vrem noi asta sau nu vrem.

 2. să ameliorăm calitatea produselor exportatoare pentru a fi competitive cu produsele europene (aici se cer investiţii străine în ţară).

 3. să ducem o politică de prietenie şi colaborare cu vecinii şi să ne arătăm verticalitatea în problema transnsistreană, etc. (decît să fie rezolvat conflictul în interesul Moscovei/Tiraspolului şi în detrimentul Chişinăului sau negocierile de reglementare să fie tărăgănate încă pe mult timp, consider că mai bine e să fie îngheţat, frontiera de pe Nistru securizată şi să se meargă pe exemplul Ciprului).

      Referindu-mă la poziţia Chiţinăului vis-à-vis de conflictul din Caucaz şi recunoaşterea celor două regiuni separatiste prin prisma celor scrise mai sus, nu-mi rămîne decît să constat cu regret o prudenţă exagerată a Chişinăului faţă de Kremlin şi o neglijare parţială a intereselor noastre naţionale. Personal susţin că prin metode diplomatice trebuia de „afişat” o opoziţie mai fermă şi mai categorică vis-à-vis de cele întîmplate, pentru a arăta caracter şi atitudine. Printre altele, consider, că un astfel de comportament nu ar fi dus, nici într-un caz, la deteriorarea relaţiilor cu Rusia, cu care trebuie să menţinem relaţii de colaborare şi compromis, dar în limetele interesul nostru naţional (vital).

      Este adevărat, că nici conjunctura internaţională nu ne-a fost destul de favorabilă, dacă atrag atenţia la faptul că nici statele mici nu au avut o poziţie comună în timpul conflictului din Caucaz, nu mai zic de cele mari. Cu regret, dar mulţi s-au condus după interesul său naţional şi nu după moralitate (de exemplu, eu aş avea rezerve că Ucrainei ar fi avut aceeaşi reacţie în cazul Moldovei ca şi în cazul Georgiei în cazul escaladării conflictului din Transnsitria). Cu părere de rău, dar constat că Moldova nu face parte din lista acestor mulţi, că Moldova s-a condus în mare parte după alţi factori şi nu după propriul interesul naţional (vital).

      În cele din urmă, las la discreţia fiecărui cititor să se pronunţe pe marginea acestui subiect: a fost mai important şi mai presus pentru Moldova interesul său naţional (vital) în timpul conflictului din Georgia?

Alexandru Baltag

     Aş remarca că la moment preţul mediu european la gazele naturale stabilit de Gazprom este de 401 – 402 USD pentru 1000 mc în comparaţie cu 272 USD/1000mc din 2007. Observăm, deci, că în decursul unui un an de zile s-a produs un salt spectaculos al preţului cu aproximativ 40%. Noul preţ îşi găseşte explicaţia în scumpirea petrolului, ţinînd cont de faptul că în contractele Gazprom-ului cu partenerii lui, tariful la gazul exportat se calculează în funcţie de cotaţiile produselor petroliere vechi de şase-nouă luni.

      În continuare aş dori să atrag atenţia la următoarele declaraţii:

 1. Alexei Miller, CEO Gazprom, a declarat că preţul petrolului va depăşi, “în curînd”, pragul de 250 de USD/baril, iar preţul gazelor naturale vîndute de Gazprom în Europa Occidentală ar putea ajunge la finalul anului 2008 la 500 de USD/1000 mc, faţă de aproximativ 370 USD în martie 2008.

2. preţul petrolului ar putea creşte pînă la 500 USD/baril în decurs de cîţiva ani, dacă va continua deprecierea dolarului american şi se vor intensifica divergenţele politice (dacă Iranul va fi atacat din cauza programului său nuclear controversat), a declarat oficialul iranian al Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Mohammad Ali Khatibi.

3. o ipoteză similară a formulat şi Robert Hirsch, unul dintre cei mai apreciaţi analişti ai pieţei energetice, potrivit căruia barilul de petrol va urca pînă la 500 USD/baril în următorii 3-5 ani, iar directorul general al Agenţiei Internaţionale a Energiei, Nobuo Tanaka, prognozează că “situaţia pe piaţa petrolului va ramîne tensionată în mod sigur pînă în 2013″.

      Într-o primă etapă, piaţa se va destinde pînă în 2009-2010, graţie unei creşteri previzibile a ofertei în urma exploatării unor noi locuri de producţie, însă, oferta va scădea ulterior, iar cererea va creşte, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.

      Deci, dacă la sîrşitul anului se aşteaptă ca preţul mediu european pentru gazele naturale să ajungă la 500 USD/1000 mc, atunci, în 3-4 ani (adica în 2011-2013), este real ca el să atingă cifra de 1000 USD/1000mc. Exact în această perioadă, după cum am remarcat la început şi după cum este stipulat în contractul dintre Moldova-gaz şi Gazprom, RM ar trebui să plăteasca un preţ mediu european pentru resursa energetică importată.

      Preţul de 401-402 USD de acum şi cel de 1000 USD în 3-5 ani nu este o mare tragedie pentru ţările UE în condiţiile în care în Europa, datorită intermediarilor, preţul care este plătit de consumatori se apropie de 1000 USD pe mia metri. Însă, pentru RM, consider că acestă situaţie ar reprezenta o tragedie, dacă vor fi impuse în totalitate regulile pieţei.

      Este adevărat că declaraţiile de mai sus ar putea fi speculative. Dar, nu trebuie de uitat că bursele internaţionale sunt deseori vulnerabile la speculaţii. În plus, declaraţiile sus menţionate nu vin de “oriunde” şi de la “oricine”. De exemplu, în prezent Iranul are un venit de 300 mln USD/zi în urma vînzărilor de petrol. Dacă preţul la petrol va fi conform estimărilor prezentate, atunci Iranul va obţine zilnic 1,25 mlrd USD. În această ordine de idei, avem tot temeiul să credem că aceste declaraţii nu sunt zadarnice şi susţin că ele nu ar trebui neglijate.

      Privind Gazprom-ul sau Rusia, consider că sunt cunoscute avantajele sale financiare şi politice în cazul majorării preţului la resursa energetică. Gazul rusesc acoperă mai mult de un sfert din piata energetică europenă, iar în unele ţări Gazprom-ul asigură  pînă la 100% din consumul intern de gaz (printre care este şi Republica Moldova).

      În concluzie aş remarca că cifrele şi declaraţiile menţionate vizează direct segmentul energetic şi economic al Moldovei. Deoarece, la moment trebuie să recunoaştem că ne este destul de dificil să achităm 256 USD/1000mc şi nu cred că în 3-5 ani bugetul de stat va înregistra o creştere similară cu cea a preţului resurselor energetice (aproximativ de 4 ori).

 Alexandru Baltag