Incontestabil, România apare într-o poziţie mai puţin favorabilă în cadrul Uniunii Europene decît acum cîţiva ani. La momentul aderării sale la UE în 2007, ţara era în plină dezvoltare, obiectivul său pe termen mediu fiind atunci recuperarea economică. În acelaşi an, România a lansat o iniţiativă diplomatică, cea numită „Sinergia Mării Negre”, care denota o nouă activizare pe scena internaţională; desigur, o „sinergie” nu înseamnă în fond nimic altceva, decît o sinteză a ceea ce exista deja, dar aceasta mai înseamnă şi afirmarea unei noi posturi, care-şi propunea după mai mult de un deceniu de a urma obiectul integrării în NATO şi în Uniunea Europeană.

     În schimbul stingerii datoriilor faţă de Gazprom, Republica Moldova a făcut cedări spectaculoase, pierzând controlul asupra propriului sector energetic. RM deţine pârghii limitate în timpul negocierilor privind preţul la gazul importat de monopolistul rusesc. Vulnerabilitatea energetică a Republicii Moldova este exploatată abil de Federaţia Rusă, care influenţează deseori cursul politic de la Chişinău. Autorităţile nu dispun de o viziune de lungă durată asupra asigurării securităţii energetice a ţării şi nu întreprind prea multe pentru a găsi alternative viabile gazului rusesc şi, în general, gazului natural. Or, aderarea la Tratatul Comunităţii Energetice, obţinerea accesului la gazul din Asia Centrală, CNE Cernavodă, utilizarea energiei regenerabile, sunt doar câteva din opţiunile care merită de a fi luate în calcul.

Presa rusa analizeaza cu circumspectie afirmatiile presedintelui Moldovei, Vladimir Voronin, care marti a spus ca a obtinut din partea Kremlinului garantia integritatii teritoriale a tarii in schimbul refuzului de a adera la NATO si confirmarii statutului de neutralitate a statului. Moscova nu a reactionat inca la aceste afirmatii, iar reprezentantii diplomatiei transnistrene au exprimat dubii legate de posibilitatea aranjarii unei astfel de afaceri.