Un politician sau o forţă politică riscă mult atunci cînd întreprinde măsuri radicale şi agresive (chiar dacă la moment este în interesul său politic), mai ales atunci cînd este vorba de unele probleme delicate şi sensibile pentru societate. Referindu-ne la Republica Moldova, unde se atestă o atmosferă socială (interetnică, întergeneraţii), politică şi economică instabilă, dar unde există cât de cât pluralismul de opinie, asemenea măsuri radicale ar putea aduce dividende şi avantaje politice doar pe termen scurt şi nicidecum pe termen mediu sau lung. Acest fapt se explică prin aceea că nu avem condiţii de stabilitate şi armonie în rîndul societăţii moldoveneşti. Este ceva de genul cînd doreşti să pui acoperiş la o casă în timp ce fundamentul său este firav. Pentru început o să fii protejat de ploi în această casă, dar riscul de a se ruina mai tîrziu persistă în permanenţă.

O societate în tranziţie, care trece printr-un schimb de generaţii (inclusiv politice) şi valori este vulnerabilă acţiunilor radicale şi agresive. Asta cum a-i aprinde muzică la maxim unui om care se află la spital. O politică de succes a unei guvernări poate fi atunci cînd este racordată la tipajul psihologic, la starea de spirit şi la comportamentul societăţii. Atunci cînd atmosfera din societate este agitată, schimbările ar trebui să fie făcute de o manieră graduală, însoţite desigur de o anumită pregătire a omului. Un fel de anestezie înainte de operaţie, ca să nu fie dureros (societatea este ca şi un organism viu şi acest fapt este deseori uitat).  Deoarece omul de la origini se împotriveşte continuităţii deciziilor cu caracter constrângător şi radical. Astfel, ideologia unui regim democratic ar trebui sa vină în întîmpinare prin dialog şi arta compromisului.

Aş dori sa remarc că un regim politic sau o guvernare venită în urma unor evenimente „violente” va întîmpina dificultăţi atunci cînd va trebui să interzică folosirea violenţei împotriva sa, motiv pentru care va fi nevoită să ducă o politică pentru a  arăta şi a convinge că există o discontinuitate categorică între noul regim şi cel anterior.  În acest sens aş insista pe faptul că guvernarea ar trebui să se ghideze exclusiv de interesele întregii societăţi şi să găsească acel mijloc de aur, care este foarte necesar pentru Republica Moldova, luînd în consideraţie situaţia incertă prin care trecem.

În majoritatea cazurilor politica externă a unui stat este o continuare a politicii sale interne. Însă, pentru statele mici şi mai puţin dezvoltate, cum este Republica Moldova, situaţia este viceversa deseori, adică politica internă este o continuare a politicii externe. Acest fapt se explică prin aceea că statele mici sunt extrem de dependente şi vulnerabile faţă de factorul extern, de evoluţia evenimentelor din exterior. Din aceste considerente, normal este ca fiecare stat mic să-şi construiască o diplomaţie moderată, echilibrată, cu alte cuvinte – non de extremă. Altminteri, un stat printr-o politică externă de extremă (unilaterală) riscă să fie izolat sau parţial izolat pe plan internaţional. Acest fapt priveşte cu desăvîrşire Republica Moldova, care se află la confluenţa unor puteri mondiale şi regionale.

Dacă ne referim la politica internă a unui stat, în special a Republicii Moldova, la început voi face referinţă la articolul lui Nicu Popescu („Centrismul noii guvernări”), în care se spune că orice guvernare „are tendinţa de a migra spre centru”, în pofida faptului că anterior în opoziţie sau în timpul campaniei electorale avea un mesaj mai de extremă (mai radical) . Sunt total de acord cu cele expuse de Nicu Popescu şi argumentez aceasta prin faptul că orice guvernare, indiferent de culoare şi structură, încearcă permanent să-şi extindă aria de manevră pentru a-şi asigura continuitate. Iar aceasta, consider eu, se poate obţine doar prin acoperirea şi centrului politic, nu numai a unei din extreme, în special în cazul RM. Tendinţa de a se deplasa spre centru, uneori involuntară, se explică prin faptul că partidul/partidele care guvernează sunt mai prudente în declaraţii şi echilibrate în acţiuni decît atunci cînd se află în opoziţie sau în campanie electorală. Deoarece el/ele sunt în centrul atenţiei  şi în vizorul întregii populaţii, avînd, totodată, şi o responsabilitate mai mare. Cînd eşti la guvernare este destul de periculos să rişti sau să întreprinzi schimbări radicale şi rapide la unele probleme sensibile pe care nu le împărtăşeşte un numar mare al populaţiei la momentul respectiv.

În plus, trebuie să remarcăm faptul că guvernarea trebuie să reprezinte întreaga populaţie şi nu numai alegătorii care au votat pentru partidul/partidele care sunt la putere. Altminteri, o politică guvernamentală exclusiv de extremă ar putea duce deseori la nemulţumiri din partea unei părţi a societăţii (în special în statele mai puţin dezvoltate ), şterbindu-i din imagine şi încredere.

Doresc să menţionez faptul că corelaţia dintre politica externă şi cea internă este evidentă, deoarece o politică externă de extremă impune deseori o politică internă de extremă şi invers. În cazul RM putem uşor presupune care ar putea fi impactul pe interior dacă s-ar duce o politică externă de extremă de genul: pro-rusă şi anti occidentală/română sau pro-occidental/română şi anti-rusă…

În cele din urmă, putem afrma că pentru o guvernare acoperirea centrului politic este un garant al continuităţii şi stabilităţii sale. Deoarece, nu-mi aduc aminte ca într-un stat democrartic un guvern, promovînd doar o politică de extremă, să-şi ducă cu succes mandatul pînă la bun sfîrşit şi, mai cu seamă, partidul/partidele din această guvernare să cîştige din nou alegerile în asemenea situaţie.

Această relaxare se datorează şi faptului că vara consumul de gaze este redus, iar Guvernul moldovean anunţă o reducere substanţială a preţului la gazele naturale importate, de la 332,6 de dolari pentru o mie de metri cubi până la 249,44 de dolari din luna iulie, notează buletinul analitic Imedia.

La începutul lunii ianuarie 2009, când concernul rus Gazprom a sistat livrarea de gaze către Europa în condiţiile unui “război al gazelor” între Moscova şi Kiev, subiectul securităţii energetice a Republicii Moldova era actual, iar demnitarii vorbeau chiar despre o revizuire a actualei scheme de livrări energetice. Pe lângă restricţiile consumului industrial, atunci au fost afectate încălzirea locuinţelor şi furnizarea de apă caldă.

Experţii notează însă că o diversificare a surselor energetice, atât de gaze, cât şi de electricitate va deveni la un moment dat iminentă, în condiţiile în care în prezent Republica Moldova depinde sută la sută de livrările de gaz rusesc, iar importurile de energie electrică acoperă peste 60% din necesităţi.

Expertul Alexandru Baltag, unul dintre autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”, elaborat de Institutul pentru democraţie şi iniţiative sociale Viitorul de la Chişinău, spune că animozităţile care apar periodic între Chişinău şi Gazprom din cauza unor datorii istorice sau a datoriilor regiunii transnistrene pun în pericol asigurarea cu gaze a Republicii Moldova.

“În ultimii zece ani, livrarea de gaze a fost sistată în două rânduri. Implicarea în proiectul Nabucco corespunde obiectivului Strategiei energetice a Republicii Moldova până în anul 2020, care vizează diversificarea alternativelor de aprovizionare cu gaze, inclusiv din Asia Mijlocie şi Orientul Apropiat”, declară Alexandru Baltag.

Însă, dacă la început, când se anunţa că gazoductul va trece prin Dobrogea (România), părea a fi posibilă conectarea Republicii Moldova la conductă, după ce proiectul a fost modificat astfel că aceasta va trece la 700 kilometri de hotarele Republicii Moldova, expertul spune că „şansele obţinerii alternativei la gazul rusesc sunt minime”. În plus, nu există interconexiuni între sistemele de conducte ale Republicii Moldova şi ale României.

Unii experţi în energie pun la îndoială şansa Republicii Moldova de a participa la proiectul Nabucco în condiţiile în care aceasta nu are resurse financiare pentru acoperirea acestor cheltuieli, care se ridică la sute de milioane de dolari. Aceştia spun că “mai rentabil ar fi aderarea la proiectul White Stream, care presupune construirea unei conducte-ramificaţii a conductei Baku-Tbilisi-Erzurum şi ar putea transporta gaz azer prin Georgia către România, Ucraina şi alte ţări ale Europei Centrale”. De aceeaşi părere sunt şi autorii studiului „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”. Un argument în favoarea acestei opinii ar fi şi existenţa interconexiunilor între sistemele de conducte moldoveneşti şi cele ucrainene. Rămâne de văzut dacă proiectul va fi până la urmă realizat şi dacă Chişinăul va participa la acesta, întrucât autorităţile moldovene nu au anunţat, deocamdată, nici măcar despre intenţia de a o face. Costurile mari ar face deocamdată imposibilă participarea Republicii Moldova la cele două proiecte – fie el Nabucco sau White Stream.

În ianuarie, după ce Rusia sistase livrările de gaze către Europa, ministrul adjunct al economiei şi comerţului de atunci, Tudor Copaci, declara că dependenţa de sută la sută a Republicii Moldova de gazele ruseşti determină Chişinăul să-şi diversifice sursele de livrare a combustibilului. „Vom încerca să obţinem ca ţara să fie inclusă în proiectul de gazoduct Nabucco, care va trece pe teritoriul României, ocolind Ucraina şi Rusia”, mai declara demnitarul.

Şi ministrul de externe moldovean, Andrei Stratan, şi-a exprimat speranţa în cadrul unei întâlniri cu omologul său român la Chişinău că „UE nu va uita de Republica Moldova atunci când va dezvolta proiecte pentru asigurarea securităţii energetice, cum este Nabucco”.

Faptul ca Republica Moldova se învecinează cu România îi permite să spere că va fi inclusă în noul proiect, iar la ora actuală Chişinăul mizează pe sprijinul Bucureştiului în această problemă, nota publicaţia moscovită Nezavisimaia Gazeta.

Preşedintele Vladimir Voronin a ezitat însă să-şi exprime sprijinul deschis pentru Nabucco. “Oportunitatea conectării Republicii Moldova la gazoductul Nabuссo trebuie studiată, pentru că încă nu se ştie cine şi în ce proporţie va asigura cu gaze acest Nabuссo”, a declarat şeful statului atunci. “Republica Moldova nu e departe. Suntem la o distanţă de 260 de kilometri de Nabucco. Dar noi nu putem schimba vrabia din mână cu privighetoarea din copac sau de pe gard, să fim serioşi. Noi, dimpotrivă, trebuie să facem ordine în reţelele interne de gaze, să continuăm gazificarea ţării. Avem acord pe cinci ani cu Gazpromul de livrare a gazelor şi trebuie să lucrăm cu Gazpromul pe toate aceste dimensiuni – să terminam gazificarea şi să asigurăm o continuitate a livrărilor de gaze. Aceste lucruri trebuie făcute cu Gazpromul, până vom ajunge să avem Nabucco. Pentru că nu numai noi suntem îngrijoraţi de această criză, dar toată Europa e pusă în gardă şi cred că vor fi elaborate şi alte proiecte pe lângă cel despre care discutăm acum”, declara Voronin.

NewsIn

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).

În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este “dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine “în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

     Acestea sunt principalele concluzii ale studiului IDIS „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile”, prezentat publicului la 25 iunie, 2009.

      Autorii studiului constată că, în urma cedărilor nejustificate de patrimoniu, industria gazului RM este dependentă de voinţa unui factor extern, Gazprom: „Patrimoniul energetic autohton a fost înstrăinat într-o manieră ilegală şi netransparentă, deoarece s-a produs printr-o estimare preliminară şi aproximativă a patrimoniului Republicii Moldova, fără a se efectua vreo evaluare reală. Lipsesc actele de estimare a bunurilor materiale ale societăţilor pe acţiuni teritoriale. Ne pune în gardă costul patrimoniului cedat de-a lungul timpului, care depăşeşte volumul datoriilor la etapele respective, ceea ce ne face să credem că datoriile au fost artificial umflate.”, afirmă Alexandru Baltag, unul din autorii studiului. Baltag subliniază că, în condiţiile în care s-au înstrăinat proprietăţile statului nostru în favoarea altui stat, adică a Rusiei, puterea de negociere a RM în ceea ce priveşte preţul gazului natural ş al tranzitului său este foarte limitată.

      Decizia autorităţilor de a importa energie electrică de la centrala electrică de la Cuciurgan, aflată la rândul ei sub control rusesc, este una politică, este de părere Alexandru Baltag: „RM a respins propunerea Ucrainei să cumpere curent electric la un preţ cu aproape 10% mai mic decât cel oferit de Centrala electrică de la Cuciurgan. Am fi foarte interesaţi să aflăm motivele acestei hotărâri aparent iraţionale. Presupunem că în spatele acestei decizii sunt interese politice şi financiare, sau că autorităţile se aşteaptă la o scădere a preţului la gaz şi/sau a energiei electrice după finalizarea crizei economice.”

      În baza analizei Strategiilor energetice ale Republicii Moldova (din 1997, 2000 şi 2007), autorii studiului conchid că autorităţile moldoveneşti nu dispun azi de o viziune strategică clară asupra asigurării securităţii energetice a ţării, pe termen lung: „Prevederile primelor două strategii nu au fost realizate în termeni stabiliţi. Mai mult, aceşti termeni, în mare parte, sunt mereu amânaţi, din cauza lipsei de acoperire financiară. Autorităţile trebuie să depună mai multe eforturi pentru a atrage şi valorifica potenţialele investiţii în sectorul energetic”, explică Alexandru Baltag.

      Aderarea la Tratatul Comunităţii Energetice ar presupune o serie beneficii, şi anume: investiţii, acces la piaţa energetică europeană, intensificarea cooperării cu statele din Sud-estul Europei, punctează unul din autorii studiului, Dorina Baltag: „Asta ar spori substanţial gradul de securitate energetică şi ar minimiza riscurile unei eventuale crize energetice, care paralizează atât activitatea agenţilor economici, cât şi a cetăţenilor de rând”. Dorina Baltag constată că angajamentele asumate pe dimensiunea energetică a Planului Individual de Acţiuni RM-UE nu a fost îndeplinite în totalitate: „PAUEM a expirat deja, dar prevederile acestui document rămân a fi imboldul principal  pentru procesul de ajustare a sectorului energetic la exigenţele europene”.

      Autorii analizează alternativele la gazul rusesc, precum şi posibilităţile de a diversifica sursele energetice. Dorina Baltag ilustrează că opţiunile care ar ocoli furnizorul rus sunt limitate: „Una ar fi implicarea în proiectul panoccidental Nabucco, iar alta – accesul direct la gazele naturale din Asia Centrală. Prima variantă nu a fost studiată îndeajuns de către autorităţi, care s-au limitat la declaraţi. Ce-a de-a doua alternativă reclamă negocieri cu Federaţia Rusă, în vederea tranzitării gazului. Deşi autorităţile admit această posibilitate, nu întreprind nimic în acest sens. Pentru aceasta, e nevoie de voinţă politică a elitelor moldoveneşti şi de putere de negociere cu autorităţile ruseşti”.

      Participarea la construcţia Centralei Nucleare de la Cernavodă i-ar putea asigura Moldovei, în câţiva ani, „întregul necesar de energie electrică şi nu ar mai face-o să depindă de livrările din Rusia sau Ucraina”, susţine Alexandru Baltag. Relaţiile bilaterale tensionate şi investiţiile iniţiale mari împiedică exploatarea acestei oportunităţi. Tot Baltag afirmă însă că „aceste investiţii vor fi recuperate ulterior printr-un preţ mai mic şi stabilitate de aprovizionare cu energie electrică”.

      Pentru a diversifica coşul energetic şi a reduce dependenţa de gazul natural, RM trebuie să-şi valorifice potenţialul resurselor regenerabile, afirmă Dorina Baltag: „Pe teritoriul republicii există destule zone cu vânturi favorabile pentru funcţionarea eficientă a instalaţiilor eoliene şi solare; în Moldova sunt posibilităţi şi oportunităţi de a spori esenţial transformarea biomasei în energie, însă, fără o finanţare suplimentară, nu este posibil să se înregistreze progrese în acest sens”.

      Studiul „Securitatea energetică a Republicii Moldova: alternative viabile” conţine recomandări de asigurare a securităţii energetice. Autorităţile ar trebui să reevalueze şi să delimiteze clar datoriile acumulate de Moldova (malul drept al Nistrului) de cele ale regiunii transnistrene faţă de Gazprom. De asemenea, este necesară reevaluarea proprietăţilor deţinute de acţionarii S.A. „Moldovagaz” şi renegocierea acordurilor încheiate în sfera industriei gazului prin utilizarea doar a instrumentelor legal-economice. Republica Moldova trebuie să deţină controlul asupra propriei politici energetice şi să renunţe la conotaţiile politice la luarea deciziilor care afectează securitatea sa. Este nevoie de studii de fezabilitate a alternativelor existente şi de atragerea investiţilor străine în sectorul energetic.

IDIS “Viitorul”

Studiul integral îl găsiţi pe pagina web IDIS “Viitorul”:

http://www.viitorul.org/public/2118/ro/STUDIU_ENERGETICA.pdf

     Ce pays de quatre millions d’habitants, situé entre la Roumanie et l’Ukraine, se trouve en effet en proie à une crise extrêmement grave, que l’Union européenne ne peut ignorer. L’idée qui vient spontanément à l’esprit en regardant les manifestants de Chisinau est celle de la vague de ” révolutions colorées “, que l’on a observée en Géorgie (2003), en Ukraine (2004) et au Kirghizistan (2005). Dans les différents cas, des élites corrompues ont été contraintes de rendre le pouvoir après des élections reconnues comme impropres, sous la pression de manifestants, beaucoup venant de manière spontanée. Néanmoins, il paraît difficile de recourir à cette grille de lecture ici. Il existe par exemple deux différences majeures avec la situation ukrainienne en 2004. Tout d’abord, l’OSCE a reconnu immédiatement dans le cas présent la légitimité des élections. Or, ce qui a donné de la légitimité aux manifestants de 2004 était précisément le fait de pouvoir s’appuyer sur un organe extérieur dénonçant les fraudes. Ensuite, le rapport de force entre la majorité et l’opposition n’est pas encore clair : le parti communiste draine une bonne partie de l’électorat sur son nom, et dispose de réels soutiens dans la population ; l’opposition, pour sa part, n’a pas réussi à s’unir pour ces élections, malgré une tentative à l’hiver 2008.

      Les manifestations ont connu des débordements, et témoignent du constat suivant : si la Moldavie a évité jusqu’à présent des excès d’autoritarisme comparables à la Russie ou la Biélorussie , elle n’a pas réussi à mettre en place les réformes nécessaires pour l’Etat de droit ou à démocratiser son système politique. Au-delà de l’actualité la plus brûlante, toujours fluide et insaisissable, nous entendons donner ici les lignes d’interprétation de ce qui est en train de s’y jouer actuellement. L’UE, seul acteur crédible dans cette situation auprès de l’ensemble des protagonistes, se doit de réagir plus vigoureusement qu’elle ne l’a fait lors des premiers jours de la crise.

 1. Les fondements de la crise

      La crise actuelle prend ses sources dans un système politique polarisé, et dans un contexte économique largement paupérisé.

      La République de Moldavie est un régime parlementaire (depuis 2000) et multipartite. Parmi les principaux partis, on retrouve le parti communiste, qui a été recréé en 1994 ; il est assez loin d’être monolithique, dans la mesure où l’on trouve schématiquement une “vieille garde” marginalisée, un certain nombre de réformateurs (comme Marian Lupu) et un grand nombre d’affairistes autour du président Voronine. Par contraste, les partis d’opposition mobilisent une intelligentsia urbaine ainsi que la jeunesse. Ainsi, la capitale est actuellement dirigée par le maire Dorin Chirtoaca, un libéral dynamique d’une trentaine d’années. Il convient de remarquer que le vif clivage droite – gauche ne se cristallise pas en Moldavie autour de questions économiques (les communistes peuvent proposer un programme libéral sur le plan économique, et la droite une plateforme sociale), mais ethnoculturelles – la droite étant traditionnellement pro-roumaine, alors que la gauche en est méfiante (et pro-russe). Ce n’est donc guère étonnant de voir le Président Voronine dénoncer une ingérence roumaine (il l’a fait lors de précédentes crises internes, comme en 2002), et les manifestants tenir des drapeaux roumains. Cette crise est l’illustration de cette polarisation, mais on ne peut l’y réduire. Une partie de sa population, particulièrement la jeunesse, s’identifie directement au pays d’une nation voisine – la Roumanie , avec lequel elle partage une langue et des références culturelles. Ce fait est particulièrement visible dans les manifestations après le 5 avril, où les drapeaux roumains fleurissent aux côtés de ceux à douze étoiles. Néanmoins, si les enjeux ethnoculturels étaient centraux dans les premières années de l’indépendance, c’est dorénavant les questions économiques et sociales qui préoccupent le plus les citoyens.

      En effet, le mécontentement de la population – et de la jeunesse – se comprend à travers l’étude de la situation économique du pays. Entre 1991 et 2000, la richesse par habitant a été divisée par quatre. Cette paupérisation a entraîné une vague migratoire sans précédent, puisque les estimations mentionnent jusqu’à un million de travailleurs saisonniers, souvent illégaux. Les transferts de fonds représentent près de 40% de la richesse nationale, ce qui en fait le deuxième pays receveur au monde par rapport au PIB. Les activités agro-industrielles ont chuté du fait de la perte de marchés post-soviétiques, et de la difficulté d’exporter vers les marchés européens en raison des normes sanitaires et phyto-sanitaires. En outre, une grande partie des industries se trouvaient en Transnistrie, région sécessionniste de la Moldavie depuis 1990, où un conflit a éclaté en 1991-1992. Bien sûr, la croissance est repartie depuis 2000, et l’investissement augmente depuis trois ans, mais la population reste globalement mécontente de son niveau de vie, puisque l’augmentation des richesses a connu une répartition inégale et s’est accompagnée d’une très forte inflation.

 2. L’Etat de droit en Moldavie : un impératif européen

      Il n’appartient pas à l’UE de juger des questions nationales en Moldavie, c’est-à-dire de se prononcer sur le “débat roumain” interne à ce pays. Cela relève du choix des citoyens moldaves eux-mêmes. En revanche, la promotion de l’Etat de droit fait partie des objectifs principaux de la politique européenne de voisinage ; l’Etat de droit est une valeur fondatrice de l’Union, une part de son identité et de son message. Or, la crise actuelle résulte des dysfonctionnements de l’Etat dans ses relations avec la société. Ils sont multiples, et appellent symétriquement une demande d’Etat de droit ; pour simplifier, nous mentionnerons le respect du scrutin, la défiance envers les institutions étatiques (comme la police) et la corruption des élites.

      Premièrement, l’Etat de droit concerne les élections à proprement parler. Selon des membres de l’opposition, l’OSCE a cette fois-ci procédé à cette reconnaissance bien trop tôt. Lors de la campagne électorale, les médias publics ont outrageusement favorisé le pouvoir en place. Plus encore, les accusations de l’opposition portent sur les fraudes lors du scrutin. L’utilisation de la “ressource administrative” pour remporter les élections est dénoncée vivement par l’opposition : inclusions dans les listes des votants décédés, votation multiple en base des fiches d’identité plurielles et des listes supplémentaires dans plusieurs bureaux électoraux, doute sur la validité des observateurs dans les zones rurales, peu de bureaux de vote à l’étranger, etc.

      Deuxièmement, l’Etat de droit fait signe vers des institutions encadrées par la loi. De ce point de vue, la méfiance entre la police et la population a également nourri le ressentiment au sein des manifestants. La police est l’une des institutions dans lesquelles les Moldaves ont le moins confiance. Le harcèlement contre l’opposition jette l’opprobre sur l’ensemble du ministère de l’intérieur. Pour beaucoup, le ministère agit comme une aile coercitive du gouvernement communiste, plutôt que comme une institution indépendante. Les détentions arbitraires et les mauvais traitements renforcent la détermination des manifestants, et multiplient les risques d’incidents. De même, l’adresse du Président Voronine aux universités et directeurs d’établissements scolaires de Chisinau le 8 avril, les enjoignant de surveiller étroitement lycéens et étudiants, l’intimidation physique à l’encontre de la jeunesse suite aux premières manifestations, tout ceci est parfaitement inacceptable, et se doit d’être dénoncée par l’UE.

      Troisièmement, il existe de la part du pouvoir en place une volonté de capter les ressources, de garder une rente de situation. En effet, les manifestants, tout autant que l’opposition, dénoncent la corruption régnant au plus haut niveau de l’Etat, tournant notamment autour du désormais ancien Président. Le souhait de Vladimir Voronine de garder une place importante au sein de l’exécutif (peut-être en tant que Président du Parlement), après ses deux mandats, semble constituer pour beaucoup un intolérable contournement des règles politiques (et une recherche d’immunité). On le voit bien, les relations entre l’Etat et la société concentrent un certain nombre de difficultés. A présent, il est temps de se tourner vers le rôle et les responsabilités de l’UE dans la crise.

 3. L’UE face à la crise : quelle attitude adopter ?

      Un mois avant le lancement du Partenariat oriental (prévu le 7 mai à Prague), quelques mois après la guerre russo-géorgienne (août 2008) et la crise gazière russo-ukrainienne (janvier 2009), l’UE se retrouve face à un nouveau défi dans son voisinage. L’UE ne peut rester inactive à l’heure actuelle, puisque l’un de ses membres – la Roumanie – est directement prise à parti par les dirigeants moldaves. Le renvoi de l’Ambassadeur roumain, la quasi-fermeture des frontières et les accusations d’ingérence témoignent de la tension actuelle.

      La priorité immédiate de l’UE consiste à assurer la stabilité à ses frontières, et en particulier veiller à la sécurité des citoyens moldaves, ainsi qu’à leur liberté d’expression et de manifestation pacifique. Ici, la stabilisation de la Moldavie passe par un accord politique entre la majorité et l’opposition autour de règles du jeu acceptables par tous, et en accord avec les valeurs et normes européennes. L’UE peut envoyer des observateurs pour le nouveau décompte des voix, à condition qu’il s’accompagne d’une vérification des listes électorales dans leur ensemble.

      En outre, l’envoi d’une mission européenne pour enquêter sur les violences et l’incendie du mardi 7 avril semble nécessaire, afin d’identifier les coupables, et les éventuelles complicités au sein de l’Etat. Cette enquête doit être menée par une institution extérieure à la Moldavie , qui soit acceptable par les deux parties, la majorité comme l’opposition. Le pouvoir en place en rejette la responsabilité directement sur les manifestants, voire pointe du doigt en direction du voisin roumain. L’opposition y voit l’infiltration d’agents gouvernementaux, qui ont agi afin de discréditer le mouvement. Tous les partis d’opposition se sont d’ailleurs désolidarisés de ces actes.

Auteur : Florent Parmentier

Docteur en science politique, ancien boursier de la Fondation Robert Schuman. Actuellement assistant au Centre d’études européennes de Sciences-Po.

Constatăm cu îngrijorare faptul că situaţia la care s-a ajuns este în defavoarea RM privind aderarea sa la structurile occidentale, întrucît rigorile impuse sunt cu totul altele, în primul rînd stabilitatea politică şi economică. Trebuie să recunoaşte că Moldova împreuna cu alte state ex-sovietice, din punct de vedere geopolitic, constituie o zonă tampon între două parţi antagoniste ale lumii – Occidentul şi Federaţia Rusă, totodată, fiind un stat care se află în imediata vecinatatea cu UE şi NATO şi care are un conflict îngheţat.

Mulţi politologi şi analişti susţin faptul că strategia Moscovei în raport cu imediata vecinătate este de a menţine statele ex-sovietice în sfera sa de influienţă prin intermediul instabilitaţii interne a acestora (cazul Moldovei, Ucrainei, Georgiei). Făcînd referinţă la RM, este ştiut faptul că Rusia nu are nevoie de o Transnsitrie independentă. Dar, Rusia are nevoie de o Moldovă instabilă, fragmentată, şantajabilă şi manevrabilă. În acest context, nu excludem faptul că atît timp cît va supraveţui regimul separatis în partea stîngă a Nistrului, vom asista la provocări de ordin intern şi extern.

Referindu-ne la situaţia politică internă din RM, cu toţi cunoaştem faptul că factorul rusesc a fost în permanenţă activ şi generator de confruntări politice de ordin intern. Voi face referinţă la situaţia alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 şi din 5 aprilie 2009. Altminteri, voi menţiona faptul că Rusia de fiecare dată a avut o poziţie clară, bine determinată, susţinînd deschis fie o forţă politică, fie alta în compraţie cu comportamnetul aparent neutru şi rezervat al Occidentului. În 2005 Moscova a susţinut expres opoziţia de astăzi, în mare parte, pe cînd în 2009 tabloul s-a schimbat radical. Şi nu este vorba de simpatia liderilor de la Kremlin pentru un lider politic sau altul de la Chişinău, strategia este de a antagoniza aceste forţe politice pe plan intern, sub pretextul diverselor motive, fie de ordin lingvistic, naţional sau etnic. Adică, se urmăreşte unul şi acelaşi scop: menţinerea instabilităţii interne a RM, care, eventual determină tergiversare procesului de reglementare a conflictului transnistrian. Or primul şi al doilea obiectiv sunt într-o corelaţie organică.

Suntem conştienţi de faptul că atragerea malului stîng de cel drept al Nistrului ar trebui să fie pe modelul Ciprului. Or în realităţile de astăzi o altă soluţie nu există, decît să devenim atractivi şi credibili pentru populaţia din regiunea separatistă. Din păcate, RM este în imposibilitate să ofere acest lucru în momentul de faţă. Într-un cuvînt, situaţia la zi defavorizează ţara noastră atît în aspiraţiile sale europene, cît şi în cele de reintegrare.

Aş dori să subliniez un aspect. Recent liderul de la Tiraspol a declarat că este dispus să acorde ajutor autorităţile de la Chişinău, în caz de nevoie, privind înăbuşirea acţiunilor de protest din capitală. Eu nu cred că agest gest din partea administraţiei de la Tiraspol a survenit din prietenia şi bunăvoinţa sa faţă de guvernarea de la Chişinău. Obiectivul a fost de a evidenţia o dată în plus slăbiciunea şi neajunsurile RM, precum şi de a demonstra în repetate rînduri populaţiei din Transnstria că „acolo (RM) este mai rău decît aici (rmn)”. Prin acest fapt, ne putem aştepta la acutizarea divergenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol, precum şi la o instabilitate socială mai accentuată în perimetrul frontierilor RM recunoscute pe plan internaţional.

Avînd o experienţa amarnică timp de 20 ani, elita politică din Moldova trebuie să conştientizeze că fără modernizarea şi dezvoltarea situaţiei interne din ţară, aspiraţiile noastre de a deveni parte din marea familie europeană în calitate de stat reintegrat rămîn a fi utopice. Este nevoie de o abordare pragmatică a relaţiilor noastre atît cu Occidentul, cît şu cu Rusia, dar în strictă conformitate cu interesele noastre naţionale. Or, politicienii noştri, în mare parte, sunt confuzi şi interpretează diferit interesele şi priorităţile societăţii moldoveneşti.

     Situaţia energetică încordată dintre Rusia şi Ucraina denotă, în repetate rînduri, nişte semnale evidente atît pentru occidentali, cît şi pentru ucraineni. Printre altele, “războiul gazelor” ruso-ucrainean, avut loc cîţiva ani la rînd, nu este întîmplător şi surprinzător. Astfel, înainte de a trece la analiza propriu-zisă, aş dori să fac unele referinţe de ordin geopolitic în ceea ce priveşte (co)relaţia Rusia – Ucraina.

     Ucraina, care nu a existat ca şi stat independent pînă la implozia URSS, reprezenta interfaţa europeană a Imperiului Rus şi apoi Sovietic. În aceste condiţii, Ucrainei îi revine rolul de pivot geopolitic, deoarece existenţa sa ca şi stat independent de Kremlin (independent în sensul strict al cuvîntului) contribuie la transformarea geopolitică a Rusiei. De fapt, geopolitic şi geostrategic Rusia nu poate fi în Europa, dacă Ucraina nu este în ea, însă Ucraina poate fi în Europa fără ca Rusia să fie în ea. În cele din urma, independenţa politică a Ucrainei şi o eventuală aderare a sa la UE şi NATO sperie Kremlinul, deoarece, în acest fel, geografia va împinge Rusia, într-o oarecare masură, în Asia, de Europa legînd-o doar relaţiile economice şi energetice. Acest fapt este inadmisibil pentru Federaţia Rusă, atît timp cît acest stat a jucat şi «mai joacă» un rol (geo)politic dominant în Europa pe parcursul ultimelor secole. Totodată, influienţarea acestui spaţiu din partea Moscovei reprezintă pentru Rusia un scut vis-à-vis de pericolul venit din Vest, mai cu seamă din partea NATO. Numai aşa se explică comportamentul negativ al Kremlinului faţă de Ucraina şi ultimele/permanentele disensiuni între aceste două state.

     În acest context, este oportun sa-l cităm pe Zbigniew Brzezinski: “…făra Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina, mai întîi amăgită şi, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu”.

     Pentru Rusia acest spaţiu este vital, în special Crimeea, deoarece cine deţine această peninsulă, deţine o poziţie cheie în regiunea Mării Negre. În plus, această regiune reprezintă «podul» de legătură cu Europa. Iată de ce o eventuală transformare a regiunii de prelungire europeană a Rusiei va fi dificil acceptată de Moscova.

     Revenind la subiectul analizei, remarcăm faptul că comportamentul dur al Gazpromului faţă de Ucraina, care are impact negativ şi asupra statelor europene, are conotaţie de ordin (geo)politic şi (geo)economic şi are tangenţă cu orientarea pro-occidentală tot mai accentuată a autorităţilor oficiale de la Kiev. Federaţia Rusă aplică toate mijloacele existente pentru a-şi apăra interesele politice şi economice în regiunea respectivă.

     Din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, Moscova dă de înţeles expres că nu o să accepte niciodată apropierea structurilor militare panoccidentale în imediata vecinătate. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev este doar un prim pas în scopul asigurării securităţii naţionale. Pe de o parte este un semnal pentru Occident privind extinderea influenţei sale spre Est (specialmente de ordin politic şi militar), care subminează interesul naţional al Rusiei în regiune. Pe de altă parte, aceste acţiuni reprezintă atenţionări permanente pentru Ucraina, determinînd-o să-şi revadă propria poziţia vis-à-vis de aderarea sa la NATO. Tot aici, urmează a fi menţionată intenţia Moscovei de a influienţa situaţia politică internă din Ucraina în favoarea sa, care este instabilă din cauza unor diferenţe de poziţii şi disensiuni dintre Preşedintele Iuşcenko şi Prim-ministrul Timoşenko.

     În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta încearcă din greu să limiteze prezenţa Gazpromului pe piaţa sa internă, însă, experţii susţin că în 5-6 ani fiecare stat din Europa va trebui să coopereze cu gigantul rusesc. Va fi o necesitate pentru a nu rămîne fără gaz.

     Întorcînd moneda pe altă parte, observăm nuanţa energetică şi economică a conflictului. Amintesc că cearta dintre fraţii slavoni a (re)apărut din cauza neînţelegerilor privind stabilirea noului preţ la gaz, la tranzit şi refuzul din partea Naftogaz de a plăti penalităţile pentru restanţele la plata gazelor faţă de Gazprom, care constau în 614 milioane USD. Deci, asistăm la presiuni puternice de ordin economic din partea Rusiei faţă de Ucraina, în timp ce această ţară este într-o situaţie economică dezastruoasă din cauza crizei financiare mondiale, fiind nevoită să apeleze la împrumuturi externe.

     Pe lîngă interese (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri  economico-energetice. Este vorba de dorinţa inevitabilă a Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană. Prin cei 35.200 km de conducte din Ucraina, Gazprom livrează anual 120-130 de miliarde de metri cubi, concernul rus fiind vital interesat în a-şi asigura controlul asupra sistemului de transport din Ucraina. În ciuda insistenţelor Rusiei, Ucraina refuză să cedeze controlul asupra sistemului de conducte companiei Gazprom, parlamentarii Ucrainei adoptînd, în acest sens, şi o lege care interzice vînzarea sau înstrăinarea în orice fel a acestui sistem de conducte unei alte ţări.

     Situaţia tensionată dintre Kiev şi Moscova constituie motiv suplimentar pentru Rusia de a avertiza, în repetate rînduri, statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriului ucrainean. Aici trebuie să atragem atenţie asupra faptului că în prezent Ucraina asigură 80% din exportul de gaze din Rusia spre UE sau circa o cincime din gazul importat de UE. Astfel, conflictul energetic ruso-ucrainean se rasfrînge direct asupra UE, fapt demonstrat prin scăderea volumului de gaze livrate ţărilor membre ale UE şi vizita actuală a delegaţiei ucrainene în capitalele ţărilor UE pentru a discuta despre problema gazului.

     Rusia doreşte încurajarea UE pentru a participa mai activ în cadrul proiectelor North Stream şi South Stream. În această ordine de idei, ar trebui să îndreptăm privirea asupra proiectului ruso-european South Stream, care ar putea întîmpina piedici. Problema este că porţiunea marină traversată de gazoduct trece prin zonele economice ale României şi Ucrainei. Aproape tot traseul South Stream este dispus în perimetrul platoului continental al Ucrainei, o parte trecînd pe platoul românesc. Kievul ar putea întîrzia realizarea proiectului pentru a primi un nou instrument de presiune asupra Moscovei şi a negocierilor vizînd livrările de gaze naturale.

     Din cele menţionate mai sus observăm că Ucraina este incontestabil o zonă de contrast, constituind un teatru unei lupte de influienţă dintre marii actori. În prezent două părţi ale lumii, Occidentul şi Rusia, îşi construiesc concepţiile lor strategice, politice şi economice în regiune, ţinînd cont de spaţiile adiacente ale Ucrainei. Consider că un consens pe termen scurt dintre părţi este mai mult ca probabil. Or, este posibil că acest „mariaj” va fi consolidat de unele angajamente din partea subiecţilor implicaţi, care se aşteaptă a fi negociate. Însă, succesul acestor negocieri este imprevizibil, cu atît mai mult durata lui, dacă luăm în consideraţie condiţiile actuale de pe scena internaţională.

Alexandru Baltag

     Însă, toţi ne dăm seama că măsurile luate de marii actori vor avea efecte reale pe termen mediu, deoarece conştientizăm faptul că în situaţia creată pe lîngă business se face şi politică. Ca şi exemplu poate fi luată reducerea din septembrie-octombrie anunţată de OPEC, numai că de atunci, numai cca 60% din reducerea anunţată s-a şi concretizat. În plus, observăm că preţul la petrol se ieftineşte în continuu din cauza speculaţiilor, lipsei de încredere şi  cererii scăzute.

     Analizînd cazul Gazprom-ului, aflăm că monopolistul rusesc preconizează să scadă preţul la gazele naturale exportate în UE, anunţînd la mijlocul lui decembrie curent cifra de 280 – 300 USD/1000 m.c. pentru prima jumătate a anului 2009, în comparaţie cu 460 – 500 USD/1000 m. c. în ultimul trimestru al anului 2008. În aceste condiţii, pierderile Gazpromu-ului se estimează la 20 mlrd USD, care, logic, vor trebuie să fie compensate pe parcursul perioadei de stagnare a economiei Rusiei, a preţului redus la petrol şi a crizei financiare mondiale.

     O sursă de venit pentru Gazprom este mărirea preţului gazelor naturale pentru Belarus, de la 128 USD/1000 m.c. la 240 USD/1000 m.c. Altminteri, îmi vine greu să estimez cu cît va fi diminuat preţul la gazele naturale ruseşti importate de Moldova. În general, îmi pun întrebarea: vom asista la o reducere semnificativă sau la una simbolică?

     Acordul semnat dintre Moldovagaz şi Gazprom stipulează expres modalitatea de armonizare a preţului pentru gazul rusesc pentru Moldova în raport cu preţul stabilit ţărilor europene, astfel ca în 2011 vom trebui să plătim un preţ mediu european pentru resursa energetică importată. Totodată, noul tarif la gazul importat de noi se calculează în funcţie de cotaţiile produselor petroliere vechi de şase-nouă luni.

     Dacă atragem atenţie la modul de armonizare a preţului la gazul importat, atunci avem :
• preţul în 2008 – 75 % din preţul mediu european,
• 85% în 2009,
• 90% în 2010,
• un preţ mediu european în 2011.

     Dacă la începutul lui 2009 UE va plăti în mediu 280 – 300 USD/1000 m.c., atunci, conform Acordului, RM va trebui să platească cca. 240 – 255 USD/1000 m.c. (la moment RM plăteşte 280 USD/1000 m.c.) Adică, tot atît cît am plătit în perioada 1 iulie – 1 octombrie 2008.

     În context vreau să aduc aminte faptul că Guvernul RM a majorat preţul la gaz pentru consumatorul final de la 1 august curent, cînd aveam preţul, pe care îl mai putem obţine încă o dată. Astfel, îmi vine greu să spun în ce măsură va afecta pozitiv consumatorul final din ţară o eventuală micşorare a preţului la gazul natural rusesc importat. Aici mai adaug angajamentele Moldovagaz privind achitarea datoriilor uriaşe faţă de Gazprom. Şi în plus, nu trebuie să sperăm că situaţia momentană va fi pînă la nesfîrşit, deoarece preţul barilului de ţiţei va reveni după ce economia mondială îşi va reveni de pe urma crizei financiare (experţii estimează că redresarea economiei mondiale va începe spre finele anului 2009 sau în primele luni din 2010).

     În continuare voi atrage atenţia la un fapt. Scăderea mult aşteptată a preţului la gezele naturale ruseşti, dacă va avea loc, atunci se va produce în primăvara lui 2009, adică după alegerile parlamentare. În context, nu este exclusă tenta politică în procesul de stabilire a noului tarif.

     Un factor este  interesant. Preţul la gaz pentru RM este luat în raport cu preţul european, din care se scade preţul de transport al resursei energetice. Nu ştiu în ce măsură noi suntem bine informaţi cu costul real privind transportul acesteia. În cele din urmă, Gazprom-ul ar putea folosi această lacună privind stabilirea preţului conform intereselor sale în Moldova.

     Deci, ne putem aştepta din nou la manipulări şi «surpirze», în caz că nu sunt satisfăcute unele cerinţe de tip economic, strategic şi politic ale Kremlinului. Un subiect al discuţiilor între RM şi Rusia ar putea fi modalitatea de reorganizare a Moldovagaz (Gazprom insistă obţinerea unei cote de 75% din capitalul Moldovagaz) sau/şi privatizarea CET-lor (oficialii de la Gazprom de multe ori au manifestat ineres pentru a investi în cele 3 CET-uri moldoveneşti)… Acest fapt nu poate fi exclus, în timp ce Moldova a cedat deja reţeaua sa de distribuţie a gazului natural în gestiunea Gazprom.

     Ca şi concluzie aş doris să spun că nu trebuie să ne facem iluzii sau să credem că vom avea parte de «daruri» din partea Rusiei. Chiar dacă se va produce o micşorare a preţului la gaz, ea va fi una bine calculată şi nu pentru o perioadă lungă de timp. Totodată, diminuarea preţului va fi legată direct de eventualele compromisuri şi înţelegeri stabilite între Moldovagaz (Gazprom-ul deţine pachetul majoritar de acţiuni în S.A. Moldovagaz) şi Gazprom.

Alexandru Baltag

     Aş menţiona că un astfel de aranjament este destul de „înţepător” pentru bugetul de stat, în condiţiile în care ritmul de dezvoltare al economiei naţionale rămâne în urmă faţă de ritmul creşterii preţului la gazele naturale. Aici se mai adaugă datoriile Moldovei faţă de Gazprom, care au crescut în ultimii trei ani cu 60%, constituind în jur de 207,89 mln. USD (fără penalităţi).

     În acelaşi context, mai menţionăm datoria regiunii separatiste pentru gaze naturale,  care constituia la 1 ianuarie 2008 1,677 mlrd. USD, dintre care 200,82 mln. USD sunt datorii acumulate pe parcursul anului 2007, ceea ce semnifică că regiunea nu a plătit nici măcar 20% din valoarea gazelor primite de la Gazprom.  În plus, datoria Transnistriei pentru gaze, în prima jumătate a anului 2008, s-a majorat cu 132,6 mln. USD, nivelul de achitări fiind foarte scăzut (în jur de 25%). Astfel, nu va fi surpinzător o majorare semnificativă a datoriei Transnsitriei la sfărşitul acestui an.

     Datele prezentate mai sus sunt bine cunoscute publicului larg. Însă, interesant este un aspect. Datoriile Tiraspolului acumulate pe parcursul ultimlnor 17 ani sunt “puse pe spatele” Chişinăului, care nici nu controlează teritoriul respectiv.

     Amintesc că la 17 iulie curent Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de la Moscova a dat cîştig de cauză monopolistului rus Gazprom în procesul intentat faţă de Moldova-gaz, pentru recuperarea a unor datorii de 101 mln USD. Decizia prevede ca Moldova-gaz urmează să plăteasca o datorie de 42 mln USD, acumulată în primul trimestru al anului 2006 de regiunea transnistreană.

     Acest fapt se explică prin aceea că deşi  datoria revine întreprinderii “Tiraspoltransgaz” SRL, care administrează reţeaua de gaze din Transnistria, aceasta însă nu este parte la contractul de baza de cumpărare-vînzare a gazelor naturale încheiat între Gazprom şi Moldova-gaz. În consecinţă, Gazpromul legal are dreptul de a cere de la noi achitarea tuturor datoriilor, atît a celor acumulate de Chişinau, cît şi a celor acumulate de Tiraspol.

     La moment administraţia de la Tiraspol negociază condiţiile de transmitere către Gazprom a cotei sale în Moldova-gaz. Tiraspolul vrea să obţină şi posibilitatea de a încheia contracte directe cu Gazprom privind livrarea de gaze în regiunea transnistreană. Totodată, este negociată şi o reeşalonare a plăţii enormelor datorii pe care le are Tiraspolul faţă de Gazprom.

     Îmi vine greu să cred că un astfel de aranjament ar conveni Moscovei, deoarece Federaţia Rusă nu are nevoie de o Transnistrie independentă. Federaţia Rusă are nevoie de o Moldova manevrabilă prin intermediul Transnsitrie. În această ordine de idei, se explică votul de respingere al Dumei de stat privind independenţa „rmn” după declararea independenţei Kosovo sau după războiul din Georgia din vara anului curent. În plus, ruşilor le convine ca această uriaşă datorie a Tiraspolului (cca 1,8 mlrd. USD) să fie “pusă pe spatele” Moldovei.

     Făcând o retrospectivă a evenimentelor, aş dori să remarc un fapt. Până în anul 2008 autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova.

     Deci, nu este dificil să constatăm că, datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chişinăului. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc. De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mîini şi la picioare” de către gigantul rus.

     Remarc faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi sunt practic convins că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbra şi puţin observat, însă, am convingerea că datoriile (aproximativ de 2 mlniarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi. Deoarece atît timp cît Transistria nu este un subiect independent, interpretarea dreptului internaţional de către Rusia poate să se răsfringă negativ asupra Moldovei privind achitarea datoriilor pentru gazul importat.

     Concluzionând, nu-mi rămâne decât să regret acest fapt, deoarece toată această schemă a fost fabricată artificial, deliberat şi cu un scop. Nu este adevărat că Chişinăul nu a sesizat-o, este adevărat că a neglijat-o, pe alocuri conştient. Dar, aşa cum în politică şi diplomaţie mereu pot fi găsite lacune, nu ne rămâne decât să găsim metode de valorificare a lor.

Alexandru BALTAG