De aici derivă, probabil, şi resentimentele faţă de societatea civilă moldovenească ale lui Bogdan Ţîrdea, un duşman declarat al Alianţei care, în ultimul timp, din motive lesne de înţeles, şi-a temperat un pic filipicele antiguvernamentale, intrînd pe semne în graţiile (sperăm că nu şi în solda) unui partid din AIE. Aş remarca, totuşi, că spre deosebire de Ţîrdea, societatea civilă moldovenească, pe care o vizează bloggerul, a avut pe parcursul timpului opţiuni politice mult mai articulate fiind, în mare parte, anticomunistă, proeuropeană şi favorabilă Alianţei.

Ajunşi în acest punct, ar fi probabil cazul să discutăm mai pe îndelete despre aşa-numitul servilism politic al societăţii civile moldoveneşti, subiect atît de drag inimii lui Ţîrdea. Problema bloggerului e că nu exemplifică, ci dă doar nişte nume (deşi selectiv, din listă lipsind surprinzător Nicolae Chirtoacă), astfel încît afirmaţiile lui aduc mai degrabă a nişte manipulări menite să blocheze dezbaterea. Eu aş prefera să merg mai în profunzime. Într-adevăr, au existat tentative ale partidelor politice din Alianţă de a coloniza societatea civilă, preschimbînd-o într-o simplă anexă politică a liderilor infailibili aflaţi la guvernare. Aş putea presupune, de exemplu, că mitingurile societăţii civile din decembrie 2010 îndreptate împotriva tentativelor de coalizare dintre PDM şi PCRM au fost alimentate din umbră de anumite forţe politice din ţară, fapt la care a făcut aluzie la acea vreme şi Marina Lupu, preşedintele PDM. Mai mult, afilierea cu toptanul a rectorilor la căruţa PLDM poate fi interpretată ca fiind o tentativă de a aservi societatea civilă, ştiindu-se relaţia de dependenţă dintre mediul universitar şi societatea civilă. Cu toate acestea, asemenea eforturi de colonizare eşuează de cele mai multe ori din cauza caracterului pestriţ şi diversităţii ideologice a societăţii noastre civile.

„Chemările la palat” ale ONG-iştilor moldoveni şi dialogurilor lor cu prim-ministrul şi cu speakerul nu vădesc deloc conturarea unor partizanate, politicienii alegîndu-se deseori cu critici usturătoare. Există, de asemenea, mai multe studii care critică actuala guvernare, la fel cum era criticată şi cea precedentă. Bogdan Ţîrdea vorbeşte fără drept de apel despre tendinţa experţilor economici de a cosmetiza cifrele dezvoltării economice. În replică citez doar un alineat din rezumatul studiului „Realităţi social economice din Moldova: relevări, sugestii, tendinţe” pregătit recent de Gheorghe Costandachi, expert IDIS „Viitorul”: „În studiu se reflectă clar neputinţa statului de a gestiona corect procesele economice, dar şi tendinţele frauduloase ale mediului de afaceri şi indiferenţa societăţii civile”. În asemenea studii, precum „Audiovizualul din Republica Moldova: între criză şi renaştere” sînt analizate procesele de „berlusconizare” a mass-media din Republica Moldova în perioada guvernării AIE, dar şi tentativele de retragere a licenţei de emisie a posturilor de opoziţie NIT şi „Ploaia de argint” şi sistarea emisiunii Top News, iar în cercetarea „Finanţarea partidelor politice: între transparenţă şi obscuritate” sînt puse la index partidele din Alianţă pentru cheltuirea nejustificată şi frauduloasă a banilor în timpul campaniei electorale din 2010. A spune după asta că societatea civilă nu face altceva decît să cînte osanale la urechea liderilor AIE adie fie a lipsă de informare, fie a rea voinţă împletită cu ură şi părtinire.

Astfel, chiar dacă există (sau, mai bine spus, a existat) o anumită simpatie a societăţii civile faţă de Alianţă în detrimentul comuniştilor (ceea ce este şi firesc, avînd în vedere, caracterul retrograd al acestui partid), experţii şi liderii de opinie ONGI-işti au continuat să supravegheze acţiunile guvernării, sancţionînd derivele şi rateurile. Oricum, ar trebui să se înţeleagă că şi capacităţile societăţii civile nu sînt deloc nelimitate – finanţată destul de modest, în special din granturi occidentale şi fără o bază internă solidă din cauza sărăciei ubicue, această societate civilă nu este deocamdată în stare să schimbe radical decorul politic şi economic. Dar de aici pînă la a proclama compromiterea societăţii civile este o cale mult prea lungă.

De altfel, dacă tot vorbim despre aserviri şi partizanate, ar fi poate cazul să aruncăm o privire mai atentă în zona comentatorilor politici independenţi, unde afilierile se produc de o manieră mult mai perfidă. Din păcate, Bogdan Ţîrdea face parte exact din această categorie. E o temă fascinantă căreia îi vom consacra probabil următorul nostru articol.

Sursa: Comunicate.md

Citiţi aici prima parte a interviului

Lipsa din R. Moldova a unor membri marcanţi ai PDM a influenţat rezultatul obţinut de formaţiunea politică pe care o reprezentaţi la alegerile anticipate din 28 noiembrie 2010?

În cadrul unei campanii electorale nu este principială prezenţa fizică a unui membru de partid într-un loc sau altul. Contează mult contribuţia acestui membru pentru ca PDM sa obţină rezultatul ţintit. În acest sens, permiteţi-mi să va comunic că toţi membrii Partidului Democrat din Moldova au depus cel mai consistent şi necesar efort pentru a obţine rezultatul dorit, în pofida unei lupte politice acerbe şi deseori agresive. Astfel, nu putem afirma că lipsa unui membru din ţară a cauzat pierderea unor voturi, deoarece aceste persoane şi-au adus aportul său de la locul unde se aflau.

Promovarea unor raporturi de cooperare bune cu CSI-ul şi Federaţia Rusă a fost instrumentul care a rupt o parte a electoratului comunist şi l-a redirecţionat spre formaţiuni de centru-stânga sau acest lucru se datorează modalităţii în care a fost emis mesajul către alegători?

Fiind un partid de centru-stânga pe eşichierul politic moldovenesc, Partidul Democrat din Moldova promovează o politică echilibrată, chibzuită şi care răspunde strict intereselor cetăţenilor acestei ţări. Şi, în acest caz mă refer atât la politica internă, cât şi la cea externă a Republicii Moldova. Poziţionarea geografică a ţării noastre, precum şi interesele geopolitice şi geostrategice în zonă din partea marilor puteri regionale şi internaţionale nu ne permit luxul să avem o politică externă unidimensională. Noi, fiind un stat mic, trebuie să avem o diplomaţie deşteaptă în raport cu toţi vecinii şi partenerii internaţionali, care ar corespunde strict interesului naţional al Moldovei.

În acest context, trebuie să ţinem cont şi de faptul că mulţi conaţionali de-ai noştri sunt stabiliţi şi muncesc atât  Europa de Vest, cât şi în Europa de Est, cu precădere în Rusia şi Ucraina. În consecinţă, PDM fiind o forţă politică serioasă şi responsabilă, trebuie să fie preocupată de soarta tuturor cetăţenilor Moldovei, indiferent unde se află ei. Iar ideea, precum că menţinerea unor relaţii bune şi prieteneşti cu Moscova şi Kievul ar presupune „aşa numita protecţie” pentru minorităţile ruse şi ucrainene din ţară, este un fals propagandistic. Relaţii bune şi reciproc avantajoase cu vecinii noştri din Est sunt în interesul statului şi comportă mai multe avantaje: mulţi moldoveni muncesc acolo, iar o bună colaborare cu aceste state are impact direct asupra acestora,  piaţa estică rămâne a fi una destul de importantă pentru noi şi ar fi o eroare să dăm cu piciorul acestei posibilităţi, cu atât mai mult că documentele semnate la nivel de CSI oferă diverse facilităţi economico-financiare, relaţiile politice prieteneşti reprezintă un semnal  pentru potenţialii investitori din spaţiul CSI, care pot juca un rol favorabil dezvoltării economice ale Moldovei şi care pot contribui la creşterea numărului locurilor de muncă şi venitului la bugetul de stat. Şi, nu în ultimul rând, reglementarea conflictului transnistrean, rolul Ucrainei şi Rusiei fiind unul foarte important în procesul de negocieri.

Astfel, promovarea unor raporturi de cooperare bune cu statele CSI, în special cu Rusia, Ucraina, Belarus, depăşeşte cadrul strict electoral şi nu urmăreşte scopul de a diviza societatea moldovenească, dar dimpotrivă, de a o uni. În cele din urmă, Partidul Democrat din Moldova doreşte să explice acest lucru tuturor cetăţenilor, că RM nu trebuie să-şi facă duşmani, că RM are nevoie doar de prieteni, iar acest lucru se referă în special la statele din imediata vecinătate.

În cazul alegerilor anticipate care ar trebui să aibă loc în acest an teoretic, mai are PDM-ul capacităţi interne de atragere a electoratului comunist, dar de menţinere a propriului electorat?

Ţin totuşi sa cred că nu vom avea alegeri anticipate şi că forţele politice din Parlamentul actual, declarându-se serioase şi responsabile, înţeleg iminenţa deblocării crizei politice din ţară şi evitării unor alegeri anticipate. Sunt convins că niciun partid politic serios din ţară nu pledează pentru un nou scrutin electoral, deoarece el nu va schimba semnificativ raportul de forţe în Parlament, iar o demonstraţie în acest sens ne servesc alegerile locale din iunie 2011, dar şi mai multe sondaje şi studii în domeniu. Ba mai mult, un nou scrutin parlamentar va aprofunda şi mai mult criza politică din ţară şi va avea repercusiuni nefaste asupra situaţiei economio-financiare şi sociale din ţară. Chiar si partenerii externi se vor arăta extrem de dezamăgiţi în caz că RM va merge din nou pe făgaşul alegerilor anticipate. Iar cel mai rău lucru este demoralizarea societăţii, pierderea încrederii în politicieni, din cauza că în acest caz clasa politică din Moldova va da dovadă de iresponsabilitate faţă de propriul popor şi că interesul personal sau de partid va prevala celui naţional.

Cât priveşte concurenţa politică dintre PDM şi PCRM, consider că este un lucru normal şi cred că această concurenţă trebuie să se manifeste într-un format civilizat şi democratic. Acum, după alegerile locale din iunie 2011 forţele AIE au avut posibilitatea de a limita posibilităţile exponenţilor locali ai PCRM de a veni la conducere în raioane. Însă, din păcate, unii parteneri de ai noştri din alianţă au preferat sa facă propriul joc politic, care a favorizat comuniştii la nivel de raioane şi care nu ţinut cont de interesul unui segment majoritar ai populaţiei, care prin definiţie este unul anticomunist. Cu toate acestea, situaţia nu este descurajantă, ba mai mult, PDM este mereu pregătit pentru anumite provocări şi pentru o luptă politică onestă. Alegerile locale din 2011 ne-au demonstrat că electoratul Partidului Democrat din Moldova a crescut, iar cel comunist a scăzut. În consecinţă, lucrăm cu o insistenţă şi mai mare pentru a ne lărgi bazinul electoral pe eşichierul din stânga şi pentru a deveni un partid social-democrat puternic şi influent în Moldova.

Ce împiedică  formarea unei majorităţi de guvernare stabile, care să asigure un mandat complet, de patru ani de zile, respectiv eficienţă actului de guvernare din R. Moldova?

Probabil clasa politică actuală din RM încă nu este suficient de maturizată şi deseori nu poate face diferenţa dintre politica de partid şi politica de stat, interes de partid şi interes de stat. Acest lucru duce la apariţia unor deficienţe în colaborare, fapt ce generează neîncredere şi suspiciuni între politicieni, ceea ce constituie un obstacol destul de mare pentru activitatea unei coaliţii de guvernare. Chiar şi egoismul politic îşi are partea sa de vină în toată această situaţie. Însă, eu încerc mereu să văd partea bună a lucrurilor. Începând cu luna august 2009 avem o alianţă politică la guvernare, care cu toate problemele apărute, se menţine la guvernare şi care a înregistrat progrese semnificative în toate domeniile publice. Aprecierile partenerilor străini constituie o dovadă  în acest sens. Nu în zadar Republica Moldova este numită în exterior ca un „exemplu de succes” şi vreau să cred că actuala guvernare nu va compromite această titulatură.

Se întrevede posibilitatea alegerii preşedintelui R. Moldova sau mai degrabă a unui nou scrutin de alegeri anticipate?

Problema este una forte complexă, dar rezolvarea ei nu este imposibilă. Există mai multe scenarii în acest sens.

Primul scenariu ar fi ca Alianţa pentru Integrare Europeană în ansamblu să promoveze insistent poziţia sa aşa cum este stipulată în Acordul de constituire a alianţei şi să convingă opoziţia comunistă să participe la votarea domnului Marian Lupu în calitate de Preşedinte al ţării. Dar, repet, aici avem nevoie de o angajare în grup a Partidului Democrat din Moldova, a Partidului Liberal-Democrat din Moldova şi a Partidului Liberal din Moldova. În acest moment există anumite probleme în aceasta direcţie, dar cred că în viitorul apropiat se va reveni la normal şi alianţa va acţiona ca un tot întreg. Această opţiune este cea mai convenabilă din punct de vedere politic şi agreată de majoritatea cetăţenilor RM şi partenerilor din străinătate. Eu nu văd alta soluţie dacă se doreşte păstrarea AIE 2.

A doua varianta ar fi detaşarea unor deputaţi comunişti de la poziţia intransigentă şi distructivă a acestui partid şi să voteze pentru candidatul AIE împreună cu majoritatea. Amintesc ca sunt necesare 2 voturi şi cred că sunt mai mult de doi deputaţi în sânul fracţiunii comuniste care nu-şi doresc blocarea continuă a alegerii Şefului statului şi perpetuarea crizei politice din ţară.

A treia variantă ar fi interpretarea Curţii Constituţionale a articolului 78 din Constituţie, articol care prevede modalitatea de alegere a Preşedintelui ţării, care urmează a fi făcută în toamna acestui an. În cazul în care Parlamentul RM cu o majoritate simplă va putea să dezvolte mecanismul constituţional de alegere a şefului statului, mecanism care la moment nu funcţionează din cauza unei lacune constituţionale, care duce după sine la perpetuarea crizei politice din ţară.

A patra varianta ar fi un referendum naţional cu privire la modificarea articolului 78 din Constituţie, astfel încât situaţia să fie deblocată. Aici se înscrie şi ideea de modificare a întregii Constituţii, care ar elimina toate lacunele existente în ea.

A cincea variantă este destrămarea AIE 2 şi crearea unei noi coaliţii de guvernare. În acest caz există o singură variantă: alianţă dintre Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (cu 42 de mandate) şi Partidul Liberal-Democrat din Moldova (cu 31 de mandate), care are voturi suficiente pentru a alege Şeful statului şi pentru a guverna ţara. În acest caz, Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Liberal automat trec în opoziţie.

Şi, ultima varianta o reprezintă alegerile anticipate, atunci când forţele parlamentare nu ajung la o soluţie pentru deblocarea crizei politice din Moldova.

Aşadar, cum am mai precizat, există posibilităţi suficiente pentru a depăşi instabilitatea politică din RM şi a asigura o guvernare stabilă şi democratică pe patru ani. Însă, pentru asta avem nevoie de coeziune în rândul coaliţiei de guvernământ, de maturitate şi voinţă politică şi de a plasa interesul statului pe prim plan, iar cel de partid şi electoral fiind trecute în spate.

Interviu realizat de Angela Grămadă şi Iulia Modiga

Sursa: InfoPrut

Alexandru Baltag şi-a început activitatea politică în anul 2004, atunci când a devenit membru al Partidului Social-Liberal (PSL) din Moldova. În februarie 2008, PSL a fuzionat cu PDM, astfel că începând cu această perioadă a activat ca membru al Partidului Democrat din Moldova (PDM), din ianuarie 2009 membru al Consiliului Naţional PDM şi din 2010 activează în departamentul relaţii externe din cadrul partidului. În prezent, este încadrat în Aparatul Preşedintelui Republicii Moldova, în domeniul reintegrării (conflictul transnistrean) şi este doctorand în relaţii internaţionale şi studii europene la Universitatea «Babeş Bolyai» din Cluj-Napoca, România.

De când împărtăşeşti  ideile şi valorile Partidului Democrat din Moldova? Ce a determinat orientarea către această formaţiune politică?

În politica activă m-am implicat încă din anii studenţiei, mai exact în anul 2004, atunci când am devenit membru al Partidului Social-Liberal în frunte cu dl Oleg Serebtrian, ex Prim-vicepreşedinte al PDM şi actual ambasador al RM în Franţa. De fapt, acea perioadă a constituit un început în ceea ce priveşte iniţierea şi dezvoltarea mea politică, teoretică la universitate şi practică în cadrul activităţilor politice de partid. Trebuie să menţionez o nuanţă importantă: doctrina PSL a fost una social-liberală, care este foarte apropiată de social-democraţie, astfel că fuziunea dintre PSL şi PDM a constituit un lucru normal şi previzibil, în contextul consolidării unei forţe politice de centru-stânga.

Ce m-a determinat sa optez pentru direcţia social-liberală – social-democrată? Există mai multe motive în acest sens. Primul motiv ţine de convingerile mele politice şi valorile ideologice, care se înscriu în ceea ce numim noi social-democraţie, acolo unde tenta socială este destul de pronunţată, unde statul joacă un rol important şi unde regăsim o politica moderată, nonradicală, echilibrată, chibzuită – sau ceea ce numim noi de centru-stânga. Elemente ce sunt stipulate expres în Statutul, Manifestul şi obiectivele programatice ale formaţiunii şi care sunt promovate de către exponenţii PDM la nivelul instituţiilor de stat, administraţie publică locala, dar şi în societate.

Al doilea motiv este realitatea din Republica Moldova, care ne demonstrează că prin prisma istoriei statului, mentalităţii societăţii, situaţiei economice şi geopolitice ale statului, dezvoltarea şi consolidarea statului Republicii Moldova ţine exclusiv de o abordare centristă, mai exact de principiile şi valorile social-democrate. Şi aici nu se inventează bicicleta moldovenească, avem experienţa statelor din regiune, precum România, Polonia, Ungaria, statele baltice, care au avut un trend ascendent în toate sferele publice după destrămarea lagărului socialist prin promovarea şi implementarea politicilor social-democrate. Drept rezultat, aceste state sunt membre ale UE, iar Republicii Moldova nu-i rămâne decât să preia aceasta experienţă pozitivă.

Al treilea motiv este acela că printre toate forţele politice active şi vizibile din Moldova, Partidul Democrat este unicul partid social-democrat cu tradiţii şi cu experienţă politică, care a activat în mai multe legislaturi în diferite ipostaze – la guvernare în perioada 1998 – 2001, în opoziţie 2005 – 2009 şi din nou la guvernare din 2009 până în prezent.

Ultimul motiv, care de altfel, este unul important, îl reprezintă oamenii din cadrul PDM, care au o experienţă politică bogată, notorietate în ţară şi peste hotare, oameni cu care poţi lucra eficient şi de la care ai posibilitate să înveţi multe lucruri utile. De fapt, modestia, toleranţa, bunul simţ şi educaţia sunt elementele caracteristice marii majorităţi a membrilor Partidului Democrat din Moldova.

Consideri că Partidul Democrat din Moldova sau orice altă formaţiune din Republica Moldova care se declară de centru – stânga promovează anume ideile social-democrate? Dacă privim mai atent la ceea ce se întâmplă în cadrul formaţiunilor politice, atunci se observă destul de uşor confuzia pe care o mai fac cetăţenii moldoveni în ceea ce priveşte ideologiile. Maturitatea ideologică a electoratului din Republica Moldova poate fi atinsă prin alegeri repetate?

Voi începe cu a doua subîntrebare. Cunoaştem faptul că în RM cultura, cutuma şi tradiţiile politice nu sunt la cel mai înalt nivel comparativ cu ţările dezvoltate din Europa şi asta se referă atât la nivelul electoratului moldovenesc, cât şi la clasa politică autohtonă. De multe ori observăm că declaraţiile nu coincid cu acţiunile, iar o explicaţie în acest sens ar fi că în lumea politică moldovenească eficienţa şi calitatea compromisului, înţelegerii şi lucrului în echipa lasă de dorit, cu atât mai mult că în perioada 2001-2009 ţara a fost guvernată de un singur partid, nu în cel mai liber şi democratic mod. Toate acestea, inevitabil, s-au răsfrânt şi asupra percepţiei populaţiei, care deseori alătură partidele politice şi politicienii într-o singura oală, diferenţa ideologică şi doctrinară între partide diluându-se în acest sens. Şi în această situaţie eu nu văd vina doar în clasa politică, dar şi în electorat, care nu ştie că cel care îşi încalcă promisiunea şi angajamentele asumate trebuie taxat.

O altă explicaţie ar fi parcursul istoric al Moldovei şi anume că doar timp de 20 de ani avem un sistem politic multipartidist, ceea ce este insuficient  pentru înregimentarea şi cultivarea  unei cutume şi culturi politice corespunzătoare. În plus, această perioadă de tranziţie, însoţită de un şoc social, politic şi economic ca rezultat al destrămării URSS, s-a caracterizat printr-o fragmentare a spectrului politic din Moldova pe durata acestor 20 de ani, partidele politice apărând şi dispărând ca ,,ciupercile după ploaie”. Din aceste considerente am asistat la o oarecare bulversare şi neînţelegere din partea electoratului în ceea ce priveşte politicul. Cu toate acestea, ultimii ani au demonstrat că în Republica Moldova tabloul politic s-a mai stabilizat, iar nişele doctrinare au fost deja ocupate de partidele care au reuşit să se impună, partidelor mici fiindu-le extrem de complicat să apară în vizor, ceea ce a condus fie la dispariţia lor, fie la absorbţia lor în cadrul partidelor mai mari . Un exemplu în acest sens ne servesc Parlamentul actual şi consiliile raionale în urma alegerilor locale din 5 iunie 2011, în care se regăsesc patru partide ce acoperă tot spectrul politic: extrema stânga fiind ocupată de Partidul Comuniştilor (doctrina comunistă), centru-stânga de Partidul Democrat (doctrina social-democrată), centru-dreapta de Partidul Liberal-Democrat (doctrina conservatoare), iar dreapta de Partidul Liberal (doctrina liberală). O remarcă vreau sa fac: pe timpul guvernării comuniste, atunci când acest partid a fost susţinut masiv de oameni, este greşit să spunem ca acest partid a reuşit să se impună din punct de vedere ideologic şi doctrinar faţă de alegători, deoarece politica PCRM pe parcursul celor opt ani de guvernare a combinat diverse abordări, de la cele comuniste autoritare până la cele liberale, valorile şi principiile comunismului clasic fiind departe de realitate. Acest partid a reuşit să se impună mai mult prin manipulare şi să folosească în favoarea sa nostalgia comunistă sovietică, care s-a păstrat din păcate la un număr mare de alegători.

În prezent, electoratul deja începe să facă distincţia între partide şi să înţeleagă care este diferenţa ideologică între acestea. Însă, nu cred că în curând vom avea o distincţie clasică din punct de vedere ideologic şi doctrinar între partidele politice din ţară, deoarece la o privire generală asupra programelor politice ale partidelor din RM  găsim multe puncte comune. Acest lucru se explică prin aceea că RM are probleme foarte mari în majoritatea domeniilor publice, fapt ce obligă forţele politice să plaseze rezolvarea acestor probleme pe primul plan, care la rândul său depăşeşte şi chiar ignoră cadrul ideologic şi doctrinar. În acest sens fac referire la: combaterea sărăciei, dezvoltarea economică, a agriculturii, atragerea investiţiilor, combaterea corupţiei, democraţia, reformele sistemului de sănătate, educaţional, al organelor de drept, reglementarea conflictului transnistrean, integrarea europeana, drepturile omului etc. – probleme care necesită rezolvare imediată din partea politicului sub presiunea populaţiei, rivalitatea ideologico-doctrinară trecând pe alte planuri. La cele enumerate mai sus avem un consens între toate forţele politice din ţară, deoarece toţi îşi dau seama că fără o reformare şi modernizare în fiecare domeniu, ţara nu va avea un viitor mai bun.

În context aş putea remarca o oarecare diferenţă între partide  în ceea ce priveşte instrumentarul de implementare a politicilor de reformare, tenta ideologico-doctrinară fiind şi ea prezentă. Astfel, mă voi referi strict la Partidul Democrat din Moldova, care pune un accent mai mare pe domeniile sociale, adică salarii, pensii, indemnizaţii şi ajutor social în comparaţie cu partidele de dreapta. În ceea ce priveşte domeniul economic, politica PD este un pic diferită de cea a liberalilor. Democraţii sunt mai prudenţi atunci când este vorba despre privatizări, în special în domeniile strategice unde influenţa statului trebuie păstrată (securitate energetică, comunicaţii, transport). În politica externă există anumite diferenţe, unde PDM pledează pentru relaţii reciproc avantajoase atât cu Vestul, cât şi cu Estul, propunând ca Moldova să joace rolul de un pod de legătură între Occident şi Est şi nu un spaţiu de separare.

În cele din urmă, trebuie să menţionăm că promovarea unei politici doctrinare şi ideologice în sensul clasic al cuvântului aparţine viitorului şi asta nu că partidele politice nu şi-o doresc, situaţia în care se afla RM impune nişte acţiuni mai complexe şi mai eficiente, care obliga forţele politice să facă abstracţie de doctrină şi ideologie.

În ceea ce priveşte educarea electoratului, nu cred că alegerile repetate constituie unicul instrument, mult mai importantă fiind stabilitatea politică din ţară, care ar determina creionarea unui tablou politic integru. Iar, acest lucru ar duce după sine la creşterea calităţii acţiunilor politice şi a actorilor politici, care se află într-o corelaţie strânsă cu maturitatea ideologică a electoratului.

Cum apreciezi relaţiile de cooperare dintre Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România? Prin ce se deosebeşte relaţia de cooperare până şi după 05 aprilie 2009?

Colaborarea între Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România este una de durată, strânsă şi reciproc avantajoasă. Acordul de colaborare semnat de acestea două forţe politice demonstrează acest lucru, care presupune o colaborare fructuoasă şi eficientă la nivel politic, schimb de experienţă la nivelul organizaţiilor de partid (organizaţia de tineret, organizaţia de femei, aleşii locali). Există multe proiecte comune la nivel de comună, raion între aleşii locali exponenţi ai acestor două partide, lucru care este benefic pentru locuitorii din ambele ţări.  Totodată, colaborarea între PDM şi PSD se încadrează şi intr-un format mai extins şi anume în cadrul Internaţionalei Socialiste (membrii Internaţionalei Socialiste sunt cele mai importante partide social-democrate din lume) şi Partidul Socialiştilor Europeni.

Un lucru doresc să remarc, că raportul de cooperare între Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România a avut o evoluţie continuă, adică fără întreruperi, şi progresivă, indiferent ce statut a avut pe scena politică unul dintre partide, fie că la putere, fie că în opoziţie sau chiar în afara Parlamentului. Colaborarea dintre cele două formaţiuni depăşeşte acest cadru şi îşi propune obiective nu doar pe termen scurt, dar şi pe cel mediu şi lung. În cele din urmă, pot afirma că anul 2009 nu a constituit o oarecare linie, sau o etapă de resetare a colaborării dintre PSD si PD. Astfel, sunt convins că relaţiile dintre aceste doua partide se vor menţine şi în continuare în albia unei colaborări strânse, susţinere şi avantaj reciproc, fapt care se regăseşte în cadrul obiectivelor propuse de ambele formaţiuni.

Cât de importantă este prezenţa unor formaţiuni politice româneşti la Chişinău? Cât de mult au contribuit acestea la impulsionarea transformării interne a partidelor politice din Moldova?

Colaborarea partidelor politice moldoveneşti cu cele româneşti se înscrie în cadrul procesului de iniţiere şi dezvoltare a relaţiilor cu forţele politice internaţionale, din statele UE, din SUA, dar şi din Est, cum sunt cele din Ucraina şi Rusia. Este evident faptul că se pune un accent deosebit asupra colaborării politice cu formaţiunile din statele membre ale UE, dat fiind faptul că direcţia strategică a Moldovei este una de integrare europeană. În acest sens, colaborarea cu partidele politice din România are drept scop preluarea acelei experienţe vaste pe care o au dobândit-o, practicile şi cutuma, care s-au dovedit a fi eficiente şi de perspectivă. Din acest punct de vedere, colaborarea dintre formaţiunile politice din Moldova şi cele din România este extrem de utilă şi oportună, care are un impact evident asupra dezvoltării interne, conform practicilor europene în cadrul partidelor politice din Moldova.

După evenimentele din aprilie 2009, Titus Corlăţean mergea foarte des la Chişinău. Prezenţa preşedintelui Comisiei pentru Politică Externă din Senatul României a avut efecte pe termen lung şi acest lucru s-a observat ulterior. Care era mesajul pe care îl aducea Titus Corlăţean de la Bucureşti? Dar de la Bruxelles? Mesajele aveau conţinut diferit sau aveau caracter unitar, coincidea voinţa Bucureştiului cu cea a Bruxelles-ului?

Vizitele dlui Titus Corlăţean în Republica Moldova, atât în calitatea Domniei sale de reprezentant al Partidului Social-Democrat din România, cât şi în calitatea de Preşedinte al Comisiei pentru politică externă din cadrul Senatului României, au fost destul de dese şi până în anul 2009. Mesajul cu care venea dumnealui a fost mereu acelaşi şi era în concordanţă cu poziţia oficială a PSD-lui, a Bucureştiului şi a Bruxelles-ului oficial vis-a-vis de Republica Moldova. Conţinutul mesajului era următorul: RM trebuie să se dezvolte mai departe ca un stat independent, suveran şi integru din punct de vedere teritorial, iar calea de integrare europeană este una fără alternativă pentru a asigura bunăstarea, securitatea şi dezvoltare statului şi cetăţenilor săi.  Totodată, mesajul dlui Corlăţean era că România va fi mereu alături de Moldova în parcursul său european, care ne va permite să beneficiem de toată experienţa Bucureştiului în acest proces. Şi, vreau să vă spun că acest suport politic, moral, dar şi economic a fost şi este benefic nouă, iar încurajările ce vin de la Bucureşti, Bruxelles, Berlin, Paris, Varşovia şi alte capitale europene sunt însoţite de mesajul că cu cât vom avansa mai mult pe cale democratizării statului, pe calea reformelor în toate domeniile publice conform criteriilor UE, pe respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, cu atât suportul politic şi economic din partea UE va fi mai mare, care la rândul său va spori şansele de integrare plenară a Moldovei în UE. Noi, cei de la Partidul Democrat din Moldova, dar cred că şi ceilalţi parteneri de alianţă, înţelegem destul de bine că nu există o altă cale pentru statul nostru decât cea de integrare europeană, de aceea depunem tot efortul pentru a atinge acest obiectiv. Iar axa Chişinău-Bucureşti, pe lângă legăturile noastre istorice şi culturale, este una prioritară pentru noi, un exemplu în acest sens servind buna colaborare între Comisia pentru politică externă şi integrare europeană din cadrul parlamentului RM, care este condusă de vicepreşedintele PDM, dl Igor Corman şi Comisia pentru politica externă din cadrul Senatului României, condusă de vicepreşedintele PSD, dl Titus Corlăţean.

În campaniile electorale din anul 2009 (29 iulie – alegeri parlamentare) şi mai apoi din anul 2010 s-a resimţit absenţa membrilor PDM la Bucureşti. Care este cauza acestui fenomen? De ce membrii PDM au comunicat mai puţin cu electoratul din România? Personalităţi marcante ale partidului şi-au anulat prezenţa la mai multe întruniri la Bucureşti, limitându-şi astfel posibilitatea de a comunica direct cu proprii alegători.

Este adevărat că prezenţa PDM în România a fost una insuficientă pe durata campaniilor electorale din 2009 şi 2010 şi aici trebuie sa ne asumăm această lacună. Chiar şi la nivel de conducere a partidului  a fost sesizat acest lucru ca urmare a unei evaluări. Admit că au fost nişte scăpări din partea noastră atunci când am elaborat strategia de campanie, practic toate forţele partidului fiind concentrate în interiorul ţării.

Cu toate că personal am fost responsabil pe campania electorala a PDM în birourile electorale de peste hotare, inclusiv în România, doresc să subliniez faptul că există mulţi susţinători ai PDM în rândul multor moldoveni care se află în România, în special printre tineri care îşi fac studiile acolo. De fapt, pe durata campaniei electorale din 2010 aceşti tineri au reprezentat un fel de portavoce a PDM în România. Sunt de acord că acest lucru nu este suficient, însă sunt sigur că pe viitor vom redresa starea lucrurilor şi vom depune un efort mult mai mare pentru ca poziţia PDM să fie mai vizibilă şi, desigur, susţinută în România, dar şi în alte state unde sunt mulţi conaţionali de-ai noştri.

În context, sunt obligat să accentuez că în campaniile electorale din 2009 şi din 2010 am primit un suport destul de mare din partea partenerilor noştri social-democraţi români, fapt pentru care le mulţumim cordial.

Interviu realizat de Angela Grămadă şi Iulia Modiga

Sursa: InfoPrut

Iniţial, titlul lucrării m-a făcut să cred că aceasta înglobează o reflecţie strictamente juridică, însă, după lecturare am sesizat o îmbinare perfectă de materiale ce ţin de domeniul istoriografic, valoric şi funcţional. Nu au fost ignorate nici reflecţiile despre previziuni şi perspective, într-adevăr reale şi care se referă la sistem. Culegerea reiterează internaţionalismul Uniunii Europene şi rolul acesteia în managementul interdependenţei globale.

Dimensiunea axiologică este reflectată de subiecte privind identitatea europeană în general în perioada pre şi post-Tratat, precum şi de studiul de caz referitor la România şi extinderea estică în cadrul valoric al Uniunii. Aspectul juridico-funcţional este valorificat prin abordările ce se referă la instituţii europene, integrarea instituţiilor locale în domeniul de referinţă european, parlamentarism. De o importanţă deosebită se bucură subiectele economice remarcate prin obiectivul competitivităţii globale şi impactul acestuia asupra politicilor locale, precum şi dezbaterile privind adoptarea monedei Euro de către România.

Un alt domeniu de referinţă analizat în culegere vizează politica de vecinătate a UE şi impactul Tratatului de la Lisabona asupra acesteia. Aici identificăm şi un studiu de caz despre integrarea europeană a Republicii Moldova şi impactul Tratatului asupra acestui proces.

Culegerea este realizată într-o manieră academică, dar analizele sunt destul de accesibile pentru publicul larg. De aceea, cartea poate servi nu doar ca material auxiliar pentru cei versaţi în tematica culegerii, dar şi pentru cei care doresc să cunoască sau să asimileze cunoştinţe de bază despre subiectul Tratatului de la Lisabona. Totodată, materialele culegerii sunt utile pentru realizarea unor teze ştiinţifice, suporturi de curs pentru studiile universitare, de masterat sau chiar de doctorat, precum şi pentru actorii instituţionali implicaţi în procesele de integrare şi cooperare cu structurile Uniunii Europene.

drd. Dorian Bodiu,

Institutul de Integrare Europeana şi Ştiinţe Politice,

Academia de Ştiinţe a Moldovei

Cartea „Managing Global Interdependencies” (Gestionarea interdependenţelor globale) reprezintă o lucrare în care autorul, prin prisma experienţei sale diplomatice şi academice, arată la ce etapă de evoluţie a ajuns sistemul internaţional de state şi explică conceptele specifice diplomaţiei internaţionale şi comunicării internaţionale din ziua de azi. Totodată, Vasile Puşcaş abordează aspectul interdependenţei globale în combinaţie cu analiza economicului, politicului, culturalului şi socialului.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, fiind vorba de Managementul interdependenţelor globale, Uniunea Europeană şi Interdependenţa Globală, Managementul regionalizării şi globalizării şi, respectiv, Cultura, istoria şi managementul internaţional.

La început autorul pune accent pe dimensiunea economică şi financiară a interdependenţei globale prin prisma crizei economice globale, restructurării sistemului financiar, cooperării instituţionalizate şi interguvernamentale şi integrării economice la nivel regional. Astfel, domnul Puşcaş ne demonstrează că interdependenţa globala nu presupune doar nivelul economic, dar a evoluat spre instituționalizare şi duce la un management mai bun a colaborării între actorii internaţionali şi a prevenirii sau soluţionării conflictelor. Drept exemplu în acest sens ne este prezentată Uniunea Europeană, în care se arată atât multiplele interdependenţe între statele membre la nivel economic, politic, social sau cultural, care a dus la dezvoltarea multilateralismului, cât şi aspectul relaţiilor inter-regionale, un exemplu servind relaţiile ruso-comunitare pe segmentul colaborării energetice. În viziunea autorului, interdependenţa dintre state a depăşit elementul spaţiului şi ar reprezenta una din principalele caracteristici ai sistemului internaţional contemporan,  atunci când actorii sau evenimentele, aflându-se în diferite părţi ale sistemului, se influenţează reciproc. Adică, procesul de globalizare exclude izolarea şi impune interacţiunea cu restul lumii.

În continuare, autorul cărţii face o paralelă între teoria procesului de integrare europeană şi experienţa de integrare europeană a României, proces la care a participat direct. Desprindem o descriere a tuturor etapelor de integrare europeană parcurse de România, actorii implicaţi în acest proces, procesul de negociere şi rezultatele obţinute. Totodată, autorul analizează care este co-relaţia între cetăţean, participarea democratică şi cursul politic al UE, ajungând la concluzia că UE reprezintă o versiune mai mica a globalizării şi este apropiată conceptului de democraţie cosmopolitană.

În capitolul trei se face o cercetare geopolitică a spaţiului mediteranean şi a ariei euro-mediteraneene în contextul global. Totodată, autorul analizează securitatea sănătăţii publice globale în corelaţie cu stabilitatea economică, politică şi demografică, interacţiunea dintre actorii statali şi non statali. La final Vasile Puşcaş abordează dimensiunea culturală şi istorică a interdependenţei globale prin prisma istoriografiei Războiului Rece în contextul geopolitic şi geostrategic.

Studiind lucrarea „Managing Global Interdependencies” (Gestionarea interdependenţelor globale)”, consider că aceasta este o combinaţie foarte reuşită dintre teoria relaţiilor internaţionale, globalizării, proceselor integraţioniste şi experienţa diplomatică a autorului, elemente ce se complementează reciproc şi construiesc o imagine naturală a diplomaţiei internaţionale actuale. Această carte este foarte utilă pentru specialiştii din domeniul politicii externe şi diplomaţiei şi o recomand masteranzilor şi doctoranzilor din domeniul relaţiilor internaţionale şi studii europene.

Alexandru Baltag
Doctorand, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca,
Expert asociat la Asociaţia pentru Politică Externă din Moldova

Susra: Asociaţia pentru Politică Externă din Moldova

În 2011, România este o ţară mai puţin performantă din punct de vedere economic şi este criticată anume pentru persistenţa problemelor recurente: corupţia, lupta împotriva crimei organizate, independenţa justiţiei, dar şi problemele aferente minorităţii Rome care au ricoşat vara trecută în Franţa, după ce au fost evocate cu ceva timp mai înainte în Italia.

De fapt, anume din cauza problemei Romilor, începînd de la mijlocul anului 2010, România este arătată cu degetul: Germania, Franţa şi Finlanda s-au situat pe poziţia de a nu permite includerea României în spaţiul Schengen. Reamintim că acest spaţiu permite libera circulaţie a tuturor cetăţenilor statelor-membre, armonizarea controlului frontierelor externe şi realizarea unei cooperări eficiente în domeniul juridic şi poliţienesc. La ora actuală, frontierele Schengen nu se suprapun cu frontierele Uniunii Europene: unele state (cum ar fi Marea Britanie sau Irlanda) au dorit excluderea lor din zona Schengen, unele state ne-membre fac parte din acest spaţiu (Islanda şi Norvegia), iar alte state sunt în aşteptare în această privinţă… Astfel, Bulgaria nu se află într-o poziţie mai bună decît Romînia pentru a accede rapid la acest spaţiu, ceea ce este sinonim cu integrarea completă în cadrul Uniunii Europene, la fel ca şi aderarea la zona euro.

Toate acestea nu pot sa nu aibă o impact pentru Moldova. Declaraţiile Ministrului francez al afacerilor europene, Laurent Wauquiez, care stigmatiza la începutul anului faptul că „75% din imigrarea ilegală spre Europa trece prin această parte din sud-estul Uniunii Europene”, nu au fost făcute pentru a linişti lumea. Dincolo de întrebările ce le generează această cifră, nu se vede cum ar putea România avea o geografie mai favorabilă, decît cea de astăzi: anume din cauza faptului că este situată pe rute de tranzit, România este un stat important şi este necesară cooperarea la toate nivelurile. Nu toate criticile faţă de România sunt injuste, însă ele nu pot înlocui politica: miza este anume de a lucra cu România şi, în special, pentru români. Investiţiile masive efectuate în vederea securizării frontierelor externe, orientate atît spre modernizarea echipamentului, precum şi spre instruirea poliţiei de frontieră, se pare că au convins parţial Comisia, dar nu şi toate statele-membre. Unele dintre ele se alarmează din cauza reducerii considerabile a salariilor vameşilor români, fapt care-i va putea provoca să caute alte surse de compensare, paralel cu reducerea bugetului Agenţiei naţionale pentru integritate (anti-corupţie).

Faptul că Bucureştiul este în vizor creează în mod evident dificultăţi şi pentru Chişinău. În Moldova problema Romilor nu este la fel de acută: de fapt, aici Romii constituie un grup minoritar foarte restrîns, prezent în special în nordul ţării. Adevăratele probleme în cadrul UE legate de migraţie se plasează în deosebi la nivelul frontierelor greco-turceşti şi bulgaro-turceşti. În pofida acuzaţiilor de porozitate, frontiera moldo-ucraineană sau problema transnistreană nu prezintă, cu certitudine, acelaşi potenţial de destabilizare. Destituirea directorului vămilor româneşti la 10 februarie, de rînd cu anchetarea a cîtorva zeci de vameşi români care lucrează în diferite puncte ale frontierei cu Moldova, denotă importanţa mizei. Criticile, care nu-s întotdeauna fără temei, la adresa României au în realitate tendinţa de a slăbi poziţia vecinilor din Europa Orientală, în special în ceea ce priveşte acordurile de liberă circulaţie.

Să sperăm că desemnarea noului ministru al afacerilor externe în Franţa, Allain Juppé, care este mult mai apreciat la Quai d’Orsay decît predecesorii săi, va constitui o oportunitate pentru domolirea relaţiilor franco-române la o etapă, cînd toate privirile se întorc în special spre sudul Mediteranei. Şi dacă este cazul de a actualiza Parteneriatul strategic semnat de Preşedinţii Sarkozy şi Băsescu în februarie 2008, este de dorit ca dincolo de problema incluziunii Romilor şi cea a spaţiului Schengen, să fie abordat şi cazul Moldovei, iar aceasta este de dorit să fie în termeni pozitivi. Asemenea lucru ar fi deosebit de binevenit la etapa, cînd se încep pregătirile pentru preşedinţia poloneză care nu-şi ascunde interesul faţă de ţările Parteneriatului Estic.

Florent Parmentier, doctor în ştiinţe politice, este director de programe şi profesor la Sciences Po Paris şi vice-preşedinte al Asociaţiei « Les Moldaviens » (www.moldavie.fr). Recent a publicat cartea “Moldova. Atuurile francofoniei”, Chisinau, ARC, 2010.

În Franţa, totul pare a fi axat pe imperativul ecologist – îndată ce se anunţă o inundaţie, apare o maree sau se manifestă o poluare chimică, apar neapărat întrebări privind diversele faţete ale actualei crize a mediului ambiant: încălzirea climaterică, despădurirea, epuizarea resurselor energetice de materie primă, dispariţia unor specii animale sau vegetale, toate aceste necazuri fac partea din viaţa noastră cotidiană deja de foarte mult timp.

Prin urmare, urechea unui francez ar asculta cu surpriză şi interes comentariile unor politicieni moldoveni privind inundaţiile care au afectat Moldova în luna august a anului trecut: se pare că polemica principală nu se referea la politica de mediu care era oportun de a fi aplicată în situaţii de acel gen, ci se axa în special pe originea geopolitică a acelor inundaţii. Astfel, se vehicula că un stat vecin, cum ar fi România, ar fi forţat cedarea digurilor pentru a salva oraşul Galaţi, situat la cîteva sute de kilometri. Este adevărat că o asemenea acuzaţie nu-i nimic altceva, decît o extravaganţă, însă, în acelaşi timp ea relevă o diferenţă fundamentală pe care o putem constat între Franţa şi Moldova: importanţa extremă atribuită istoriei şi geopoliticii, două instrumente de analiză care, desigur nu sunt lipsite de interes, însă, care uită uneori să ia în consideraţie alte lucruri.

În Franţa, un asemenea incident apărut cu cîteva săptămîni înainte de alegeri decisive ar fi consolidat în mod mecanic poziţia mişcării ecologiste. Or, nici un partid ce se pretinde ecologist n-a obţinut vreun succes la alegerile din 28 noiembrie: unicul partid care se declară în mod deschis ecologist a obţinut cca o mie de voturi. Toate partidele principale au pus accentul, în mod foarte logic, pe condiţiile depăşirii crizei în Moldova şi lupta împotriva sărăciei, trecînd totalmente cu vederea problemele ecologice. Nu-i nimic surprinzător în faptul că problemele mediului constituie o preocupare a ţărilor bogate: atunci cînd valul de extindere a ajuns la ţările Europei Centrale,  statele-candidate au avut nevoie de mai mult timp anume pentru realizarea condiţiilor de ordin ecologic. Neavînd un anumit nivel de dezvoltare economică, este probabil foarte dificil de a implementa un model de creştere bazat pe un mediu înconjurător solid şi politici publice adaptate. De altfel, electoratul ecologist din Franţa atrage mai mulţi reprezentanţi ai claselor de mijloc şi superioare, decît ale celor populare, fapt care confirmă ideea precum că « ecologia este un privilegiu al celor mai bogaţi».

Cu toate acestea, chiar dacă problemele mediului constituie un subiect vehiculat în special de către opinia publică în ţările bogate, aceste probleme rămîn ale tuturor: în timp ce ţările bogate au găsit un mijloc pentru a lupta împotriva efectelor schimbărilor climatice, ţările mai sărace se vor pomeni fără îndoială într-o situaţie mult mai complicată. Atunci va fi tocmai momentul de a ne întreba de ce este nevoie de a căuta originea geopolitică a tuturor fenomenelor, nu a soluţiei pentru problemele cu adevărat reale. Dată fiind importanţa tot mai mare atribuită problemelor mediului înconjurător de către opinia publică din ţările vest-europene, faptul de a fi o ţară virtuoasă în acest domeniu ar putea deschide noi perspective pentru Moldova Or, lupta împotriva risipei energetice şi dezvoltarea energiilor regenerabile constituie atît o acţiune ecologistă, precum şi o necesitate economică.

Versiunea franceză: Où sont les écologistes moldaves

Autor: Florent Parmentier, doctor în ştiinţe politice,  director de programe şi profesor la Sciences Po Paris şi vice-preşedinte al Asociaţiei «Les Moldaviens» (www.moldavie.fr). Recent a publicat cartea «Moldova. Atuurile francofoniei», Chisinau, ARC, 2010.

Vous avez participé au lancement de la Maison des Savoirs à Chisinau. Comment est né ce projet et dans quels buts?

Le projet Maison des Savoirs de Chisinau est né d’une Convention tripartite signée entre la ville bénéficiaire (Chisinau), l’Organisation internationale de la francophonie (OIF) et l’Association internationale des maires francophones (AIMF). Ce projet fait suite à l’engagement du Secrétaire général de la Francophonie, Son Excellence Monsieur Abdou Diouf, pris lors du XIe Sommet de la Francophonie qui s’est tenu en septembre 2006, et visant à lancer trois projets pilotes, dont celui des Maisons des Savoirs. Celle de Chisinau est un projet pilote de l’OIF et de l’AIMF.

La Maison des Savoirs de Chisinau, inaugurée le 29 janvier 2010, offre de multiples services, tels que l’accès aux outils informatiques et aux ressources Internet, une bibliothèque et des ressources documentaires en ligne, des sources pédagogiques et audio-visuelles, etc.

Quelle place occupe l’Europe dans la programmation du projet?

La représentation et la préséance des pays francophones européens dans les espaces de la Maison des Savoirs constituent un élément central du projet multiculturel qu’elle porte. Par ailleurs, les discussions informelles, les conférences ou visioconférences qui y sont organisées abordent des sujets ayant trait à l’Union européenne, aux valeurs et aux principes européens, ainsi qu’aux relations moldo-communautaires.

Comment la Maison des Savoirs s’intègre-t-elle parmi les autres acteurs francophones (Alliance française, Agence universitaire de la Francophonie –AUF-, actions de coopérations décentralisées, etc.)?

Il ne s’agit pas d’une mise en concurrence et la programmation de la Maison vise à enrichir et développer la francophonie en Moldavie, à assurer l’appropriation de la culture numérique par plusieurs missions éducatives, sociales et culturelles parmi les jeunes, professeurs, enseignants, chercheurs et formateurs.

Plus globalement, comment expliquer l’importance du mouvement francophone en Moldavie?

Du point de vue culturel et éducationnel, il faut mentionner que la francophonie a joué un rôle important dans le processus de renforcement des institutions moldaves dans les domaines de l’éducation, de la formation professionnelle et de l’alphabétisation. On peut souligner le fait qu’en 2009, selon les statistiques officielles moldaves, 50% des élèves, lycéens et étudiants moldaves parlaient ou étudiaient le français. De plus en plus de jeunes souhaitent faire leurs études dans un pays francophone, notamment en France, Belgique et Suisse, ce qui montre bien que le mouvement francophone conserve une certaine influence dans la mobilité des jeunes moldaves, à la fois parce qu’il suscite un intérêt en soi mais aussi du fait de l’offre de bourses et du prix des formations.

Par ailleurs, le mouvement francophone, qui inclut toutes les organisations de la Francophonie, garde comme but la promotion des valeurs démocratiques, de la paix, des droits de l’homme et de l’égalité sociale. Pour nous, les Moldaves, la francophonie représente un pas vers l’intégration européenne. Grâce à l’OIF, dont la République de Moldavie est membre depuis 1996, grâce à l’AIMF (dont la municipalité de Chisinau est membre depuis 1996 également), nous avons la possibilité de consolider et d’enrichir nos relations diplomatiques et politiques bi- et multilatérales.

La Moldavie s’était portée candidate pour l’organisation d’un sommet de la Francophonie. Qu’en est-il aujourd’hui?

La Moldavie est aujourd’hui confrontée à un problème de visibilité dans l’arène internationale et la diplomatie moldave travaille actuellement à la promotion de l’image du pays. L’organisation d’événements internationaux dans la capitale moldave constitue donc une tâche essentielle pour nous.

La nomination d’un nouvel Ambassadeur en France, Oleg Serebrian, connu pour son engagement francophone, vous rend-elle plus optimiste quant à la visibilité de la Moldavie en France?

Entretenir de bonnes relations de coopération avec la France, pays moteur de l’Union européenne, est essentiel pour la population moldave et pour notre gouvernement. O.Serebrian, je n’en doute pas, œuvrera au rapprochement de nos deux pays.

Revue Regard sur l’Ést

Convorbire cu prof. univ. dr. Vasile Puşcaş, fost negociator-şef al României în perioada de preaderare la UE, fost ministru pentru Afacerile Europene

Consiliul European de toamnă s-a terminat, cum s-ar spune într-o formulă neacademică, „în coadă de peşte”. Elementele strict informative, în limitele surselor oficiale, au fost prezentate în ziarul nostru la timpul cuvenit. Deşi n-au trecut prea multe zile de la încheierea Summit-ului, o serie de ecouri din presa internaţională, ca şi observaţiile directe ale unor personalităţi care au luat contact cu autorităţile de la Bruxelles, între care şi interlocutorul nostru de astăzi, permit să se constate că discuţiile nu au adus clarificări suficiente, inclusiv în sfera de preocupări care prezintă cel mai mare interes pentru România. Ne referim aici la o serie de aspecte legate de conexiunea dintre Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional în derularea Acordului stand-by, la evaluarea modului în care au fost îndeplinite angajamentele la nivel guvernamental, la problema atât de complicată şi delicată a rromilor, ca şi la pericolul de a primi sancţiuni în legătură cu o gamă destul de variată de domenii, de la Justiţie până la potecţia mediului.

La unele dintre acestea ne vom referi, în continuare, sub semnul expertizei unei personalităţi care şi-a legat numele de ansamblul procesului de integrare europeană a României.

Teodor Brateş: Domnule profesor, intervenţiile dumneavoastră pe temele integrării europene a ţării noastre tot mai frecvente în ultimul timp – şi în acest sens relev satisfacţia noastră, a celor de la „Economistul”, de a le prezenta cititorilor – ne duc la ideea că vă preocupă, în cel mai înalt grad, prevenirea unor derapaje şi, totodată, fructificarea unor oportunităţi care să ne permită să nu mai fim „oaia neagră” a comunităţii din care am dorit cu atâta ardoare să facem parte.

Vasile Puşcaş: Aţi sesizat corect scopul demersurilor mele, iar în această privinţă nu am de adăugat nimic..

T.B.: Această precizare îndreptăţeşte propunerea de a intra direct în subiect. Acum se pregăteşte proiectul de buget al Uniunii Europene pentru exerciţiul de după 2013. Nu cumva prin comportamentul autorităţilor de la Bucureşti se accentuează pericolul de a nu avea parte de o finanţare consistentă, exact în perioada decisivă a procesului de consolidare a poziţiei României în calitate de stat membru al UE?

V.P.: Într-adevăr, ne aflăm într-o perioadă extrem de importantă când se fac – cum se spune – „marile jocuri” bugetare. Există, inevitabil, în asemenea perioade, o concurenţă acerbă, ceea ce este, până la un punct, perfect normal. De aceea se impune nu numai o participare activă, calificată, la discuţiile care au loc în prezent pe tema viitorului buget comunitar, ci şi o întărire semnificativă a capacităţii de negociere.

T.B.: Tocmai pentru că vă referiţi la acest punct nevralgic, vă rugăm să abordaţi, în continuare, un element esenţial al poziţiei de negociere, şi anume modul în care ne respectăm cuvântul dat.

V.P.: Este chiar aspectul pe care doream să-l tratez cu precădere.

T.B.: Vă rog…

V.P.: Nu putem eluda, sub niciun motiv, modul în care suntem percepuţi, în special la Bruxelles. Nu putem, deci, să ne facem că nu observăm că, în ultimele luni, s-au înmulţit vocile de la sediul UE şi din capitalele statelor componente, care afirmă că România nu-şi ţine promisiunile faţă de Uniunea Europeană şi membrii ei. Şi mai grav este că aceste percepţii s-ar putea transforma într-o manieră comportamentală, cu efecte dezastruoase în procesul decizional european sau/şi internaţional. Ferestrele de oportunitate deschise ţării noastre de aderarea la UE s-ar putea opaciza, iar procesul restructurării sistemului internaţional postcriză ne-ar putea poziţiona într-un cotlon obscur al viitoarelor evoluţii regionale şi globale. Relaţiile noastre internaţionale ar putea excela doar în acorduri cu FMI, adică de debitor-creditor! Ceea ce n-ar fi deloc de dorit.

T.B.: S-ar impune să se contracareze situaţia pe care o evocaţi, în deplină cunoştinţă de cauză.

V.P.: Ar fi dificil, dacă nu chiar imposibil de contraargumentat asemenea percepţii, ştiind că decizionalul politico-statal de la noi a pus în arhivă Tratatul de Aderare a României la UE, imediat după ce l-a semnat. În politica internaţională şi dreptul internaţional există un principiu care defineşte comportamentul statelor şi conducătorilor lor prin modul cum se raportează la tratate şi angajamente internaţionale.

Or, recent, chiar un membru al cabinetului de la Bucureşti recunoştea public faptul că guvernele care s-au succedat după semnarea Tratatului de Aderare nu au îndeplinit între alte angajamente pe cel care se referă la modernizarea sistemului energetic. Este vorba de o perioadă de tranziţie, respectiv de un interval pe care România şi l-a asumat şi pe care UE l-a acceptat, în vederea scutirii contribuabililor români de costuri mari pentru eficientizarea energetică. Mă limitez la acest element, suficient de concludent pentru ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă. Recunoaşterea păcatului nu înseamnă, însă, iertarea lui şi a păcătosului! Şi aceasta pentru că angajamentul asumat prin Tratatul de Aderare era, în fapt, o obligaţie de gospodărire raţională a bugetului public, de a oferi cetăţenilor români produse şi servicii publice, plătite din banii lor!

T.B.: Din păcate, exemplul nu este singular. Tocmai de aceea tema abordată – aşa cum aţi reamintit şi dumneavoastră – prezintă un interes major pentru fiecare dintre noi.

V.P.: Aşa este. Se pot menţiona numeroase documente ale UE care constată că România nu-şi respectă angajamentele în relaţia cu partenerii comunitari. Se înmulţesc şi ecourile aceluiaşi tip de mesaj în capitalele statelor europene. Un comportament similar este înfăţişat opiniei publice chiar din interiorul instituţiilor statului român! Nu este firesc, în aceste circumstanţe, să ne întrebăm şi noi, în acelaşi timp cu cei menţionaţi anterior, ce fel de stat român mai există?! De ce-i sunt pervertite destinele, cine şi când va deconta păcatele iresponsabilităţilor contemporane? Generaţiile tinere? Tinerii au alte aspiraţii şi, ca semn de protest, dar şi ca soluţii individuale, părăsesc ţara şi se îndreaptă spre cele patru zări! Vârstnicii? Ei au sentimentul perpetuu că au fost generaţii „de sacrificiu” şi nu vor decât sursa supravieţuirii ca persoane! Nu mai rămâne decât ca înşişi componenţii actualului sistem politic să aibă curajul răspunderii, chiar şi în ultimul ceas, pentru păcatele faţă de statul român şi cetăţenii lui. Ceea ce nu înseamnă o rezolvare, dar măcar s-ar ivi şansa curăţirii spaţiului public şi apariţiei unor actori politici dedicaţi binelui public şi ţării.

T.B.: Mesajul dumneavoastră, asemenea unui semnal de alarmă, s-ar impune să fie receptat nu numai la întreaga lui însemnătate politică, economică, socială şi morală, ci şi ca unul care impune măsuri de maximă urgenţă.

V.P.: Aprecierea este corectă. Factorul timp capătă o însemnătate decisivă. România a obţinut, la negocierile de aderare la Uniunea Europeană, cele mai numeroase perioade de tranziţie, cuprinse în Tratatul de Aderare, şi probabil cele mai sensibile. E necesar să reamintim că pe parcursul procesului ratificării acestui tratat, parlamentele unor state membre au reproşat CE şi Consiliului European că au acordat ţării noastre aceste facilitări, care aveau drept obiectiv o cât mai bună pregătire internă, cu gradualizarea cheltuielilor şi investiţiilor publice. Din fericire, cei care se opuneau facilitărilor respective nu au avut câştig de cauză. Dar, din nou, din păcate, cetăţenii români nu au devenit beneficiarii lor, deoarece guvernele României nu prea au ţinut cont, aşa cum am văzut, de perioadele de tranziţie incluse în Tratatul de Aderare. Nici cele pentru agricultură şi mediu, obţinute numai prin dificile eforturi, nici pentru infrastructură şi energie şi nici chiar cele financiare.

T.B.: Adică nu stăm deloc bine, iar necesitatea de a recupera restanţele a devenit mai mult decât stringentă.

V.P.: Se cuvine să prezentăm lucrurile la dimensiunile lor reale. Acum, în contextul crizei economico-financiare şi guvernărilor haotice din ultimii ani, rămânerile în urmă vor fi mult mai greu de eliminat şi cu mult mai costisitoare. Numai că, la aceste probleme, pe care autorităţile ar fi trebuit să le transforme în beneficii pentru cetăţeni şi ţară, s-ar putea adăuga şi costurile necredibilităţii şi impredictibilităţii statului, prin nerespectarea angajamentelor şi neasumarea responsabilităţilor din relaţiile cu UE şi comunitatea internaţională.

T.B.: De aici şi urgenţele la care v-aţi referit. Ele se cer incluse pe agenda politică, dacă nu vrem să ne ratăm, în continuare, şansele. S-ar putea considera că aceasta reprezintă şi concluzia convorbirii noastre?

V.P.: Evident.

Sursa: Economistul

La poussée géographique de l’Union européenne et de l’OTAN du fait de la vague d’élargissement de 2004 et de 2007 est un événement fondamental, qui a déterminé l’élaboration d’une nouvelle politique communautaire pour plusieurs pays, y compris pour la République de Moldavie. Celle-ci est passée à une nouvelle étape dans ses relations avec l’Union européenne. Les relations diplomatiques bilatérales avec les pays européens avancent dans le même temps que le lancement de la politique européenne de voisinage et du Partenariat oriental.

La Communauté a essentiellement changée du point de vue géographique et au niveau de l’approche géopolitique après la dernière vague d’élargissement. Ainsi le Traité de Lisbonne apporte des ajustements et des réglementations appropriés. Une des conséquences les plus importantes de l’entrée en vigueur du traité de Lisbonne pour la République de Moldavie réside dans la future politique d’élargissement de l’UE. Dans le même temps, le traité accorde à l’Union européenne une personnalité juridique unique, ce qui renforcera le pouvoir de négociation sur le plan mondial et placera l’UE dans la position d’acteur sur le plan international.

Dans le même sens, l’UE aura une position diplomatique unique et participera de manière qualitative au processus de réglementation du conflit de Transnistrie, ce qui est un avantage pour la République de Moldavie. Il est à noter que l’UE a le statut d’observateur dans les négociations au format 5+2. Dans le même contexte, le traité de Lisbonne prévoit le renforcement de l’UE comme « promoteur de la démocratie », élément qui contribuera à l’avancement des réformes démocratiques dans les pays voisins immédiats de l’Europe, notamment dans les Etats ayant des aspirations européennes, y compris la Moldavie.

La recomposition des relations diplomatiques post-Lisbonne

La création de la fonction de Président du Conseil européen, qui aura aussi la fonction de représentant extérieur de l’UE pour les problèmes visant la politique externe et la sécurité commune, constituera un élément important en matière diplomatique dans les rapports bilatéraux moldo-communautaires de la perspective d’un Etat voisin et partenaire de l’UE. Dans le même temps, l’institution de la fonction de Haut représentant pour les affaires extérieures et la politique de sécurité, qui est aussi le vice-président de la Commission européenne, gérera la politique étrangère de l’UE au nom du Conseil européen. Si l’on prend en considération l’importance de certains États au sein de ce Conseil (l’Allemagne, la France, l’Italie), on ne peut pas exclure le fait que ceux-ci influenceront beaucoup le cours diplomatique de l’UE.

Ainsi le parcours européen de la République de Moldavie dépendra beaucoup des rapports bilatéraux Berlin-Moscou, Paris-Moscou, Rome-Moscou. Dans le même temps, dans le domaine de la diplomatie européenne, du point de vue systémique et structurel, le traité de Lisbonne prévoit que les délégations de la Commission européenne deviennent de vraies ambassades de l’UE et, petit à petit, les positions de chef de délégation seront groupées avec les positions des représentants spéciaux (en Moldavie, Kalman Mizsei est le Représentant spécial de l’UE pour la République de Moldavie et Dirk Schuebel est le Chef de la délégation de la Commission Européenne dans la République de Moldavie). Dans le même contexte on peut faire référence au vote à la majorité qualifiée par le Conseil de l’Europe (au moins 55% des Etats de l’UE où habitent au moins 65% de la population des Etats membres). Ce fait augmente l’importance et l’influence des Etats de l’Europe occidentale. En conséquence, le moment où s’imposera le problème de l’adhésion de la République de Moldavie, le pouvoir décisionnel appartiendra aux Etats de la « vieille Europe », pouvoir qui sera beaucoup plus grand qu’à présent.

Un autre avantage pour les voisins immédiats de l’UE est la politique européenne de voisinage. Proche de la politique d’élargissement, elle représente un signe pour les pays de l’Europe de l’Est. Ce fait nous prouve qu’au niveau de la perception et de l’approche, Bruxelles considère la politique de voisinage et celle de l’élargissement comme des politiques complémentaires, ce qui pourrait déterminer un changement d’attitude et de stratégie vis-à-vis des États voisins.

Enfin, on parlera du Parlement européen, qui selon le traité de Lisbonne aura de plus grandes compétences en matière de budget, de législation, d’accords internationaux. Les parlements nationaux auront également un rôle accru. Dans ce contexte, nous pouvons faire référence à la diplomatie parlementaire qui joue un rôle très important dans les relations bilatérales et multilatérales de la République de Moldavie avec les États membres de l’UE. Aussi, on sait que les plus importants partis moldaves ont des relations étroites avec les groupes parlementaires européens. Ce fait représente une modalité supplémentaire très importante, grâce à laquelle la voix et la position de la République de Moldavie pourront être mieux entendues dans le cadre du Législatif européen et les intérêts de Chisinau pourront être représentés à un plus haut niveau.

Le traité de Lisbonne ne fera pas tout de suite des « merveilles » pour la République de Moldavie, mais il donne plusieurs signes politiques et diplomatiques très symboliques et offre des opportunités qu’on se doit d’apprécier et de valoriser. Donc, il faut comprendre que l’intégration européenne de la République de Moldavie ne se fera pas à Bruxelles, à Berlin, à Paris ou à Bucarest. L’intégration européenne doit se faire par Chisinau à Chisinau. Dans ce nouveau contexte, la politique intérieure de la République de Moldavie devrait être synchronisée avec la trajectoire de sa politique extérieure.

Alexandru Baltag
Doctorant, Faculté d’Histoire et de Philosophie, Université « Babeş-Bolyai », Cluj-Napoca

Le Taurillon: http://www.taurillon.org/Les-consequences-du-Traite-de-Lisbonne-pour-la-Republique-de-Moldavie