Citiţi aici prima parte a interviului

Lipsa din R. Moldova a unor membri marcanţi ai PDM a influenţat rezultatul obţinut de formaţiunea politică pe care o reprezentaţi la alegerile anticipate din 28 noiembrie 2010?

În cadrul unei campanii electorale nu este principială prezenţa fizică a unui membru de partid într-un loc sau altul. Contează mult contribuţia acestui membru pentru ca PDM sa obţină rezultatul ţintit. În acest sens, permiteţi-mi să va comunic că toţi membrii Partidului Democrat din Moldova au depus cel mai consistent şi necesar efort pentru a obţine rezultatul dorit, în pofida unei lupte politice acerbe şi deseori agresive. Astfel, nu putem afirma că lipsa unui membru din ţară a cauzat pierderea unor voturi, deoarece aceste persoane şi-au adus aportul său de la locul unde se aflau.

Promovarea unor raporturi de cooperare bune cu CSI-ul şi Federaţia Rusă a fost instrumentul care a rupt o parte a electoratului comunist şi l-a redirecţionat spre formaţiuni de centru-stânga sau acest lucru se datorează modalităţii în care a fost emis mesajul către alegători?

Fiind un partid de centru-stânga pe eşichierul politic moldovenesc, Partidul Democrat din Moldova promovează o politică echilibrată, chibzuită şi care răspunde strict intereselor cetăţenilor acestei ţări. Şi, în acest caz mă refer atât la politica internă, cât şi la cea externă a Republicii Moldova. Poziţionarea geografică a ţării noastre, precum şi interesele geopolitice şi geostrategice în zonă din partea marilor puteri regionale şi internaţionale nu ne permit luxul să avem o politică externă unidimensională. Noi, fiind un stat mic, trebuie să avem o diplomaţie deşteaptă în raport cu toţi vecinii şi partenerii internaţionali, care ar corespunde strict interesului naţional al Moldovei.

În acest context, trebuie să ţinem cont şi de faptul că mulţi conaţionali de-ai noştri sunt stabiliţi şi muncesc atât  Europa de Vest, cât şi în Europa de Est, cu precădere în Rusia şi Ucraina. În consecinţă, PDM fiind o forţă politică serioasă şi responsabilă, trebuie să fie preocupată de soarta tuturor cetăţenilor Moldovei, indiferent unde se află ei. Iar ideea, precum că menţinerea unor relaţii bune şi prieteneşti cu Moscova şi Kievul ar presupune „aşa numita protecţie” pentru minorităţile ruse şi ucrainene din ţară, este un fals propagandistic. Relaţii bune şi reciproc avantajoase cu vecinii noştri din Est sunt în interesul statului şi comportă mai multe avantaje: mulţi moldoveni muncesc acolo, iar o bună colaborare cu aceste state are impact direct asupra acestora,  piaţa estică rămâne a fi una destul de importantă pentru noi şi ar fi o eroare să dăm cu piciorul acestei posibilităţi, cu atât mai mult că documentele semnate la nivel de CSI oferă diverse facilităţi economico-financiare, relaţiile politice prieteneşti reprezintă un semnal  pentru potenţialii investitori din spaţiul CSI, care pot juca un rol favorabil dezvoltării economice ale Moldovei şi care pot contribui la creşterea numărului locurilor de muncă şi venitului la bugetul de stat. Şi, nu în ultimul rând, reglementarea conflictului transnistrean, rolul Ucrainei şi Rusiei fiind unul foarte important în procesul de negocieri.

Astfel, promovarea unor raporturi de cooperare bune cu statele CSI, în special cu Rusia, Ucraina, Belarus, depăşeşte cadrul strict electoral şi nu urmăreşte scopul de a diviza societatea moldovenească, dar dimpotrivă, de a o uni. În cele din urmă, Partidul Democrat din Moldova doreşte să explice acest lucru tuturor cetăţenilor, că RM nu trebuie să-şi facă duşmani, că RM are nevoie doar de prieteni, iar acest lucru se referă în special la statele din imediata vecinătate.

În cazul alegerilor anticipate care ar trebui să aibă loc în acest an teoretic, mai are PDM-ul capacităţi interne de atragere a electoratului comunist, dar de menţinere a propriului electorat?

Ţin totuşi sa cred că nu vom avea alegeri anticipate şi că forţele politice din Parlamentul actual, declarându-se serioase şi responsabile, înţeleg iminenţa deblocării crizei politice din ţară şi evitării unor alegeri anticipate. Sunt convins că niciun partid politic serios din ţară nu pledează pentru un nou scrutin electoral, deoarece el nu va schimba semnificativ raportul de forţe în Parlament, iar o demonstraţie în acest sens ne servesc alegerile locale din iunie 2011, dar şi mai multe sondaje şi studii în domeniu. Ba mai mult, un nou scrutin parlamentar va aprofunda şi mai mult criza politică din ţară şi va avea repercusiuni nefaste asupra situaţiei economio-financiare şi sociale din ţară. Chiar si partenerii externi se vor arăta extrem de dezamăgiţi în caz că RM va merge din nou pe făgaşul alegerilor anticipate. Iar cel mai rău lucru este demoralizarea societăţii, pierderea încrederii în politicieni, din cauza că în acest caz clasa politică din Moldova va da dovadă de iresponsabilitate faţă de propriul popor şi că interesul personal sau de partid va prevala celui naţional.

Cât priveşte concurenţa politică dintre PDM şi PCRM, consider că este un lucru normal şi cred că această concurenţă trebuie să se manifeste într-un format civilizat şi democratic. Acum, după alegerile locale din iunie 2011 forţele AIE au avut posibilitatea de a limita posibilităţile exponenţilor locali ai PCRM de a veni la conducere în raioane. Însă, din păcate, unii parteneri de ai noştri din alianţă au preferat sa facă propriul joc politic, care a favorizat comuniştii la nivel de raioane şi care nu ţinut cont de interesul unui segment majoritar ai populaţiei, care prin definiţie este unul anticomunist. Cu toate acestea, situaţia nu este descurajantă, ba mai mult, PDM este mereu pregătit pentru anumite provocări şi pentru o luptă politică onestă. Alegerile locale din 2011 ne-au demonstrat că electoratul Partidului Democrat din Moldova a crescut, iar cel comunist a scăzut. În consecinţă, lucrăm cu o insistenţă şi mai mare pentru a ne lărgi bazinul electoral pe eşichierul din stânga şi pentru a deveni un partid social-democrat puternic şi influent în Moldova.

Ce împiedică  formarea unei majorităţi de guvernare stabile, care să asigure un mandat complet, de patru ani de zile, respectiv eficienţă actului de guvernare din R. Moldova?

Probabil clasa politică actuală din RM încă nu este suficient de maturizată şi deseori nu poate face diferenţa dintre politica de partid şi politica de stat, interes de partid şi interes de stat. Acest lucru duce la apariţia unor deficienţe în colaborare, fapt ce generează neîncredere şi suspiciuni între politicieni, ceea ce constituie un obstacol destul de mare pentru activitatea unei coaliţii de guvernare. Chiar şi egoismul politic îşi are partea sa de vină în toată această situaţie. Însă, eu încerc mereu să văd partea bună a lucrurilor. Începând cu luna august 2009 avem o alianţă politică la guvernare, care cu toate problemele apărute, se menţine la guvernare şi care a înregistrat progrese semnificative în toate domeniile publice. Aprecierile partenerilor străini constituie o dovadă  în acest sens. Nu în zadar Republica Moldova este numită în exterior ca un „exemplu de succes” şi vreau să cred că actuala guvernare nu va compromite această titulatură.

Se întrevede posibilitatea alegerii preşedintelui R. Moldova sau mai degrabă a unui nou scrutin de alegeri anticipate?

Problema este una forte complexă, dar rezolvarea ei nu este imposibilă. Există mai multe scenarii în acest sens.

Primul scenariu ar fi ca Alianţa pentru Integrare Europeană în ansamblu să promoveze insistent poziţia sa aşa cum este stipulată în Acordul de constituire a alianţei şi să convingă opoziţia comunistă să participe la votarea domnului Marian Lupu în calitate de Preşedinte al ţării. Dar, repet, aici avem nevoie de o angajare în grup a Partidului Democrat din Moldova, a Partidului Liberal-Democrat din Moldova şi a Partidului Liberal din Moldova. În acest moment există anumite probleme în aceasta direcţie, dar cred că în viitorul apropiat se va reveni la normal şi alianţa va acţiona ca un tot întreg. Această opţiune este cea mai convenabilă din punct de vedere politic şi agreată de majoritatea cetăţenilor RM şi partenerilor din străinătate. Eu nu văd alta soluţie dacă se doreşte păstrarea AIE 2.

A doua varianta ar fi detaşarea unor deputaţi comunişti de la poziţia intransigentă şi distructivă a acestui partid şi să voteze pentru candidatul AIE împreună cu majoritatea. Amintesc ca sunt necesare 2 voturi şi cred că sunt mai mult de doi deputaţi în sânul fracţiunii comuniste care nu-şi doresc blocarea continuă a alegerii Şefului statului şi perpetuarea crizei politice din ţară.

A treia variantă ar fi interpretarea Curţii Constituţionale a articolului 78 din Constituţie, articol care prevede modalitatea de alegere a Preşedintelui ţării, care urmează a fi făcută în toamna acestui an. În cazul în care Parlamentul RM cu o majoritate simplă va putea să dezvolte mecanismul constituţional de alegere a şefului statului, mecanism care la moment nu funcţionează din cauza unei lacune constituţionale, care duce după sine la perpetuarea crizei politice din ţară.

A patra varianta ar fi un referendum naţional cu privire la modificarea articolului 78 din Constituţie, astfel încât situaţia să fie deblocată. Aici se înscrie şi ideea de modificare a întregii Constituţii, care ar elimina toate lacunele existente în ea.

A cincea variantă este destrămarea AIE 2 şi crearea unei noi coaliţii de guvernare. În acest caz există o singură variantă: alianţă dintre Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (cu 42 de mandate) şi Partidul Liberal-Democrat din Moldova (cu 31 de mandate), care are voturi suficiente pentru a alege Şeful statului şi pentru a guverna ţara. În acest caz, Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Liberal automat trec în opoziţie.

Şi, ultima varianta o reprezintă alegerile anticipate, atunci când forţele parlamentare nu ajung la o soluţie pentru deblocarea crizei politice din Moldova.

Aşadar, cum am mai precizat, există posibilităţi suficiente pentru a depăşi instabilitatea politică din RM şi a asigura o guvernare stabilă şi democratică pe patru ani. Însă, pentru asta avem nevoie de coeziune în rândul coaliţiei de guvernământ, de maturitate şi voinţă politică şi de a plasa interesul statului pe prim plan, iar cel de partid şi electoral fiind trecute în spate.

Interviu realizat de Angela Grămadă şi Iulia Modiga

Sursa: InfoPrut

Alexandru Baltag şi-a început activitatea politică în anul 2004, atunci când a devenit membru al Partidului Social-Liberal (PSL) din Moldova. În februarie 2008, PSL a fuzionat cu PDM, astfel că începând cu această perioadă a activat ca membru al Partidului Democrat din Moldova (PDM), din ianuarie 2009 membru al Consiliului Naţional PDM şi din 2010 activează în departamentul relaţii externe din cadrul partidului. În prezent, este încadrat în Aparatul Preşedintelui Republicii Moldova, în domeniul reintegrării (conflictul transnistrean) şi este doctorand în relaţii internaţionale şi studii europene la Universitatea «Babeş Bolyai» din Cluj-Napoca, România.

De când împărtăşeşti  ideile şi valorile Partidului Democrat din Moldova? Ce a determinat orientarea către această formaţiune politică?

În politica activă m-am implicat încă din anii studenţiei, mai exact în anul 2004, atunci când am devenit membru al Partidului Social-Liberal în frunte cu dl Oleg Serebtrian, ex Prim-vicepreşedinte al PDM şi actual ambasador al RM în Franţa. De fapt, acea perioadă a constituit un început în ceea ce priveşte iniţierea şi dezvoltarea mea politică, teoretică la universitate şi practică în cadrul activităţilor politice de partid. Trebuie să menţionez o nuanţă importantă: doctrina PSL a fost una social-liberală, care este foarte apropiată de social-democraţie, astfel că fuziunea dintre PSL şi PDM a constituit un lucru normal şi previzibil, în contextul consolidării unei forţe politice de centru-stânga.

Ce m-a determinat sa optez pentru direcţia social-liberală – social-democrată? Există mai multe motive în acest sens. Primul motiv ţine de convingerile mele politice şi valorile ideologice, care se înscriu în ceea ce numim noi social-democraţie, acolo unde tenta socială este destul de pronunţată, unde statul joacă un rol important şi unde regăsim o politica moderată, nonradicală, echilibrată, chibzuită – sau ceea ce numim noi de centru-stânga. Elemente ce sunt stipulate expres în Statutul, Manifestul şi obiectivele programatice ale formaţiunii şi care sunt promovate de către exponenţii PDM la nivelul instituţiilor de stat, administraţie publică locala, dar şi în societate.

Al doilea motiv este realitatea din Republica Moldova, care ne demonstrează că prin prisma istoriei statului, mentalităţii societăţii, situaţiei economice şi geopolitice ale statului, dezvoltarea şi consolidarea statului Republicii Moldova ţine exclusiv de o abordare centristă, mai exact de principiile şi valorile social-democrate. Şi aici nu se inventează bicicleta moldovenească, avem experienţa statelor din regiune, precum România, Polonia, Ungaria, statele baltice, care au avut un trend ascendent în toate sferele publice după destrămarea lagărului socialist prin promovarea şi implementarea politicilor social-democrate. Drept rezultat, aceste state sunt membre ale UE, iar Republicii Moldova nu-i rămâne decât să preia aceasta experienţă pozitivă.

Al treilea motiv este acela că printre toate forţele politice active şi vizibile din Moldova, Partidul Democrat este unicul partid social-democrat cu tradiţii şi cu experienţă politică, care a activat în mai multe legislaturi în diferite ipostaze – la guvernare în perioada 1998 – 2001, în opoziţie 2005 – 2009 şi din nou la guvernare din 2009 până în prezent.

Ultimul motiv, care de altfel, este unul important, îl reprezintă oamenii din cadrul PDM, care au o experienţă politică bogată, notorietate în ţară şi peste hotare, oameni cu care poţi lucra eficient şi de la care ai posibilitate să înveţi multe lucruri utile. De fapt, modestia, toleranţa, bunul simţ şi educaţia sunt elementele caracteristice marii majorităţi a membrilor Partidului Democrat din Moldova.

Consideri că Partidul Democrat din Moldova sau orice altă formaţiune din Republica Moldova care se declară de centru – stânga promovează anume ideile social-democrate? Dacă privim mai atent la ceea ce se întâmplă în cadrul formaţiunilor politice, atunci se observă destul de uşor confuzia pe care o mai fac cetăţenii moldoveni în ceea ce priveşte ideologiile. Maturitatea ideologică a electoratului din Republica Moldova poate fi atinsă prin alegeri repetate?

Voi începe cu a doua subîntrebare. Cunoaştem faptul că în RM cultura, cutuma şi tradiţiile politice nu sunt la cel mai înalt nivel comparativ cu ţările dezvoltate din Europa şi asta se referă atât la nivelul electoratului moldovenesc, cât şi la clasa politică autohtonă. De multe ori observăm că declaraţiile nu coincid cu acţiunile, iar o explicaţie în acest sens ar fi că în lumea politică moldovenească eficienţa şi calitatea compromisului, înţelegerii şi lucrului în echipa lasă de dorit, cu atât mai mult că în perioada 2001-2009 ţara a fost guvernată de un singur partid, nu în cel mai liber şi democratic mod. Toate acestea, inevitabil, s-au răsfrânt şi asupra percepţiei populaţiei, care deseori alătură partidele politice şi politicienii într-o singura oală, diferenţa ideologică şi doctrinară între partide diluându-se în acest sens. Şi în această situaţie eu nu văd vina doar în clasa politică, dar şi în electorat, care nu ştie că cel care îşi încalcă promisiunea şi angajamentele asumate trebuie taxat.

O altă explicaţie ar fi parcursul istoric al Moldovei şi anume că doar timp de 20 de ani avem un sistem politic multipartidist, ceea ce este insuficient  pentru înregimentarea şi cultivarea  unei cutume şi culturi politice corespunzătoare. În plus, această perioadă de tranziţie, însoţită de un şoc social, politic şi economic ca rezultat al destrămării URSS, s-a caracterizat printr-o fragmentare a spectrului politic din Moldova pe durata acestor 20 de ani, partidele politice apărând şi dispărând ca ,,ciupercile după ploaie”. Din aceste considerente am asistat la o oarecare bulversare şi neînţelegere din partea electoratului în ceea ce priveşte politicul. Cu toate acestea, ultimii ani au demonstrat că în Republica Moldova tabloul politic s-a mai stabilizat, iar nişele doctrinare au fost deja ocupate de partidele care au reuşit să se impună, partidelor mici fiindu-le extrem de complicat să apară în vizor, ceea ce a condus fie la dispariţia lor, fie la absorbţia lor în cadrul partidelor mai mari . Un exemplu în acest sens ne servesc Parlamentul actual şi consiliile raionale în urma alegerilor locale din 5 iunie 2011, în care se regăsesc patru partide ce acoperă tot spectrul politic: extrema stânga fiind ocupată de Partidul Comuniştilor (doctrina comunistă), centru-stânga de Partidul Democrat (doctrina social-democrată), centru-dreapta de Partidul Liberal-Democrat (doctrina conservatoare), iar dreapta de Partidul Liberal (doctrina liberală). O remarcă vreau sa fac: pe timpul guvernării comuniste, atunci când acest partid a fost susţinut masiv de oameni, este greşit să spunem ca acest partid a reuşit să se impună din punct de vedere ideologic şi doctrinar faţă de alegători, deoarece politica PCRM pe parcursul celor opt ani de guvernare a combinat diverse abordări, de la cele comuniste autoritare până la cele liberale, valorile şi principiile comunismului clasic fiind departe de realitate. Acest partid a reuşit să se impună mai mult prin manipulare şi să folosească în favoarea sa nostalgia comunistă sovietică, care s-a păstrat din păcate la un număr mare de alegători.

În prezent, electoratul deja începe să facă distincţia între partide şi să înţeleagă care este diferenţa ideologică între acestea. Însă, nu cred că în curând vom avea o distincţie clasică din punct de vedere ideologic şi doctrinar între partidele politice din ţară, deoarece la o privire generală asupra programelor politice ale partidelor din RM  găsim multe puncte comune. Acest lucru se explică prin aceea că RM are probleme foarte mari în majoritatea domeniilor publice, fapt ce obligă forţele politice să plaseze rezolvarea acestor probleme pe primul plan, care la rândul său depăşeşte şi chiar ignoră cadrul ideologic şi doctrinar. În acest sens fac referire la: combaterea sărăciei, dezvoltarea economică, a agriculturii, atragerea investiţiilor, combaterea corupţiei, democraţia, reformele sistemului de sănătate, educaţional, al organelor de drept, reglementarea conflictului transnistrean, integrarea europeana, drepturile omului etc. – probleme care necesită rezolvare imediată din partea politicului sub presiunea populaţiei, rivalitatea ideologico-doctrinară trecând pe alte planuri. La cele enumerate mai sus avem un consens între toate forţele politice din ţară, deoarece toţi îşi dau seama că fără o reformare şi modernizare în fiecare domeniu, ţara nu va avea un viitor mai bun.

În context aş putea remarca o oarecare diferenţă între partide  în ceea ce priveşte instrumentarul de implementare a politicilor de reformare, tenta ideologico-doctrinară fiind şi ea prezentă. Astfel, mă voi referi strict la Partidul Democrat din Moldova, care pune un accent mai mare pe domeniile sociale, adică salarii, pensii, indemnizaţii şi ajutor social în comparaţie cu partidele de dreapta. În ceea ce priveşte domeniul economic, politica PD este un pic diferită de cea a liberalilor. Democraţii sunt mai prudenţi atunci când este vorba despre privatizări, în special în domeniile strategice unde influenţa statului trebuie păstrată (securitate energetică, comunicaţii, transport). În politica externă există anumite diferenţe, unde PDM pledează pentru relaţii reciproc avantajoase atât cu Vestul, cât şi cu Estul, propunând ca Moldova să joace rolul de un pod de legătură între Occident şi Est şi nu un spaţiu de separare.

În cele din urmă, trebuie să menţionăm că promovarea unei politici doctrinare şi ideologice în sensul clasic al cuvântului aparţine viitorului şi asta nu că partidele politice nu şi-o doresc, situaţia în care se afla RM impune nişte acţiuni mai complexe şi mai eficiente, care obliga forţele politice să facă abstracţie de doctrină şi ideologie.

În ceea ce priveşte educarea electoratului, nu cred că alegerile repetate constituie unicul instrument, mult mai importantă fiind stabilitatea politică din ţară, care ar determina creionarea unui tablou politic integru. Iar, acest lucru ar duce după sine la creşterea calităţii acţiunilor politice şi a actorilor politici, care se află într-o corelaţie strânsă cu maturitatea ideologică a electoratului.

Cum apreciezi relaţiile de cooperare dintre Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România? Prin ce se deosebeşte relaţia de cooperare până şi după 05 aprilie 2009?

Colaborarea între Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România este una de durată, strânsă şi reciproc avantajoasă. Acordul de colaborare semnat de acestea două forţe politice demonstrează acest lucru, care presupune o colaborare fructuoasă şi eficientă la nivel politic, schimb de experienţă la nivelul organizaţiilor de partid (organizaţia de tineret, organizaţia de femei, aleşii locali). Există multe proiecte comune la nivel de comună, raion între aleşii locali exponenţi ai acestor două partide, lucru care este benefic pentru locuitorii din ambele ţări.  Totodată, colaborarea între PDM şi PSD se încadrează şi intr-un format mai extins şi anume în cadrul Internaţionalei Socialiste (membrii Internaţionalei Socialiste sunt cele mai importante partide social-democrate din lume) şi Partidul Socialiştilor Europeni.

Un lucru doresc să remarc, că raportul de cooperare între Partidul Democrat din Moldova şi Partidul Social-Democrat din România a avut o evoluţie continuă, adică fără întreruperi, şi progresivă, indiferent ce statut a avut pe scena politică unul dintre partide, fie că la putere, fie că în opoziţie sau chiar în afara Parlamentului. Colaborarea dintre cele două formaţiuni depăşeşte acest cadru şi îşi propune obiective nu doar pe termen scurt, dar şi pe cel mediu şi lung. În cele din urmă, pot afirma că anul 2009 nu a constituit o oarecare linie, sau o etapă de resetare a colaborării dintre PSD si PD. Astfel, sunt convins că relaţiile dintre aceste doua partide se vor menţine şi în continuare în albia unei colaborări strânse, susţinere şi avantaj reciproc, fapt care se regăseşte în cadrul obiectivelor propuse de ambele formaţiuni.

Cât de importantă este prezenţa unor formaţiuni politice româneşti la Chişinău? Cât de mult au contribuit acestea la impulsionarea transformării interne a partidelor politice din Moldova?

Colaborarea partidelor politice moldoveneşti cu cele româneşti se înscrie în cadrul procesului de iniţiere şi dezvoltare a relaţiilor cu forţele politice internaţionale, din statele UE, din SUA, dar şi din Est, cum sunt cele din Ucraina şi Rusia. Este evident faptul că se pune un accent deosebit asupra colaborării politice cu formaţiunile din statele membre ale UE, dat fiind faptul că direcţia strategică a Moldovei este una de integrare europeană. În acest sens, colaborarea cu partidele politice din România are drept scop preluarea acelei experienţe vaste pe care o au dobândit-o, practicile şi cutuma, care s-au dovedit a fi eficiente şi de perspectivă. Din acest punct de vedere, colaborarea dintre formaţiunile politice din Moldova şi cele din România este extrem de utilă şi oportună, care are un impact evident asupra dezvoltării interne, conform practicilor europene în cadrul partidelor politice din Moldova.

După evenimentele din aprilie 2009, Titus Corlăţean mergea foarte des la Chişinău. Prezenţa preşedintelui Comisiei pentru Politică Externă din Senatul României a avut efecte pe termen lung şi acest lucru s-a observat ulterior. Care era mesajul pe care îl aducea Titus Corlăţean de la Bucureşti? Dar de la Bruxelles? Mesajele aveau conţinut diferit sau aveau caracter unitar, coincidea voinţa Bucureştiului cu cea a Bruxelles-ului?

Vizitele dlui Titus Corlăţean în Republica Moldova, atât în calitatea Domniei sale de reprezentant al Partidului Social-Democrat din România, cât şi în calitatea de Preşedinte al Comisiei pentru politică externă din cadrul Senatului României, au fost destul de dese şi până în anul 2009. Mesajul cu care venea dumnealui a fost mereu acelaşi şi era în concordanţă cu poziţia oficială a PSD-lui, a Bucureştiului şi a Bruxelles-ului oficial vis-a-vis de Republica Moldova. Conţinutul mesajului era următorul: RM trebuie să se dezvolte mai departe ca un stat independent, suveran şi integru din punct de vedere teritorial, iar calea de integrare europeană este una fără alternativă pentru a asigura bunăstarea, securitatea şi dezvoltare statului şi cetăţenilor săi.  Totodată, mesajul dlui Corlăţean era că România va fi mereu alături de Moldova în parcursul său european, care ne va permite să beneficiem de toată experienţa Bucureştiului în acest proces. Şi, vreau să vă spun că acest suport politic, moral, dar şi economic a fost şi este benefic nouă, iar încurajările ce vin de la Bucureşti, Bruxelles, Berlin, Paris, Varşovia şi alte capitale europene sunt însoţite de mesajul că cu cât vom avansa mai mult pe cale democratizării statului, pe calea reformelor în toate domeniile publice conform criteriilor UE, pe respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, cu atât suportul politic şi economic din partea UE va fi mai mare, care la rândul său va spori şansele de integrare plenară a Moldovei în UE. Noi, cei de la Partidul Democrat din Moldova, dar cred că şi ceilalţi parteneri de alianţă, înţelegem destul de bine că nu există o altă cale pentru statul nostru decât cea de integrare europeană, de aceea depunem tot efortul pentru a atinge acest obiectiv. Iar axa Chişinău-Bucureşti, pe lângă legăturile noastre istorice şi culturale, este una prioritară pentru noi, un exemplu în acest sens servind buna colaborare între Comisia pentru politică externă şi integrare europeană din cadrul parlamentului RM, care este condusă de vicepreşedintele PDM, dl Igor Corman şi Comisia pentru politica externă din cadrul Senatului României, condusă de vicepreşedintele PSD, dl Titus Corlăţean.

În campaniile electorale din anul 2009 (29 iulie – alegeri parlamentare) şi mai apoi din anul 2010 s-a resimţit absenţa membrilor PDM la Bucureşti. Care este cauza acestui fenomen? De ce membrii PDM au comunicat mai puţin cu electoratul din România? Personalităţi marcante ale partidului şi-au anulat prezenţa la mai multe întruniri la Bucureşti, limitându-şi astfel posibilitatea de a comunica direct cu proprii alegători.

Este adevărat că prezenţa PDM în România a fost una insuficientă pe durata campaniilor electorale din 2009 şi 2010 şi aici trebuie sa ne asumăm această lacună. Chiar şi la nivel de conducere a partidului  a fost sesizat acest lucru ca urmare a unei evaluări. Admit că au fost nişte scăpări din partea noastră atunci când am elaborat strategia de campanie, practic toate forţele partidului fiind concentrate în interiorul ţării.

Cu toate că personal am fost responsabil pe campania electorala a PDM în birourile electorale de peste hotare, inclusiv în România, doresc să subliniez faptul că există mulţi susţinători ai PDM în rândul multor moldoveni care se află în România, în special printre tineri care îşi fac studiile acolo. De fapt, pe durata campaniei electorale din 2010 aceşti tineri au reprezentat un fel de portavoce a PDM în România. Sunt de acord că acest lucru nu este suficient, însă sunt sigur că pe viitor vom redresa starea lucrurilor şi vom depune un efort mult mai mare pentru ca poziţia PDM să fie mai vizibilă şi, desigur, susţinută în România, dar şi în alte state unde sunt mulţi conaţionali de-ai noştri.

În context, sunt obligat să accentuez că în campaniile electorale din 2009 şi din 2010 am primit un suport destul de mare din partea partenerilor noştri social-democraţi români, fapt pentru care le mulţumim cordial.

Interviu realizat de Angela Grămadă şi Iulia Modiga

Sursa: InfoPrut

Iniţial, titlul lucrării m-a făcut să cred că aceasta înglobează o reflecţie strictamente juridică, însă, după lecturare am sesizat o îmbinare perfectă de materiale ce ţin de domeniul istoriografic, valoric şi funcţional. Nu au fost ignorate nici reflecţiile despre previziuni şi perspective, într-adevăr reale şi care se referă la sistem. Culegerea reiterează internaţionalismul Uniunii Europene şi rolul acesteia în managementul interdependenţei globale.

Dimensiunea axiologică este reflectată de subiecte privind identitatea europeană în general în perioada pre şi post-Tratat, precum şi de studiul de caz referitor la România şi extinderea estică în cadrul valoric al Uniunii. Aspectul juridico-funcţional este valorificat prin abordările ce se referă la instituţii europene, integrarea instituţiilor locale în domeniul de referinţă european, parlamentarism. De o importanţă deosebită se bucură subiectele economice remarcate prin obiectivul competitivităţii globale şi impactul acestuia asupra politicilor locale, precum şi dezbaterile privind adoptarea monedei Euro de către România.

Un alt domeniu de referinţă analizat în culegere vizează politica de vecinătate a UE şi impactul Tratatului de la Lisabona asupra acesteia. Aici identificăm şi un studiu de caz despre integrarea europeană a Republicii Moldova şi impactul Tratatului asupra acestui proces.

Culegerea este realizată într-o manieră academică, dar analizele sunt destul de accesibile pentru publicul larg. De aceea, cartea poate servi nu doar ca material auxiliar pentru cei versaţi în tematica culegerii, dar şi pentru cei care doresc să cunoască sau să asimileze cunoştinţe de bază despre subiectul Tratatului de la Lisabona. Totodată, materialele culegerii sunt utile pentru realizarea unor teze ştiinţifice, suporturi de curs pentru studiile universitare, de masterat sau chiar de doctorat, precum şi pentru actorii instituţionali implicaţi în procesele de integrare şi cooperare cu structurile Uniunii Europene.

drd. Dorian Bodiu,

Institutul de Integrare Europeana şi Ştiinţe Politice,

Academia de Ştiinţe a Moldovei

Convorbire cu prof. univ. dr. Vasile Puşcaş, fost negociator-şef al României în perioada de preaderare la UE, fost ministru pentru Afacerile Europene

Consiliul European de toamnă s-a terminat, cum s-ar spune într-o formulă neacademică, „în coadă de peşte”. Elementele strict informative, în limitele surselor oficiale, au fost prezentate în ziarul nostru la timpul cuvenit. Deşi n-au trecut prea multe zile de la încheierea Summit-ului, o serie de ecouri din presa internaţională, ca şi observaţiile directe ale unor personalităţi care au luat contact cu autorităţile de la Bruxelles, între care şi interlocutorul nostru de astăzi, permit să se constate că discuţiile nu au adus clarificări suficiente, inclusiv în sfera de preocupări care prezintă cel mai mare interes pentru România. Ne referim aici la o serie de aspecte legate de conexiunea dintre Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional în derularea Acordului stand-by, la evaluarea modului în care au fost îndeplinite angajamentele la nivel guvernamental, la problema atât de complicată şi delicată a rromilor, ca şi la pericolul de a primi sancţiuni în legătură cu o gamă destul de variată de domenii, de la Justiţie până la potecţia mediului.

La unele dintre acestea ne vom referi, în continuare, sub semnul expertizei unei personalităţi care şi-a legat numele de ansamblul procesului de integrare europeană a României.

Teodor Brateş: Domnule profesor, intervenţiile dumneavoastră pe temele integrării europene a ţării noastre tot mai frecvente în ultimul timp – şi în acest sens relev satisfacţia noastră, a celor de la „Economistul”, de a le prezenta cititorilor – ne duc la ideea că vă preocupă, în cel mai înalt grad, prevenirea unor derapaje şi, totodată, fructificarea unor oportunităţi care să ne permită să nu mai fim „oaia neagră” a comunităţii din care am dorit cu atâta ardoare să facem parte.

Vasile Puşcaş: Aţi sesizat corect scopul demersurilor mele, iar în această privinţă nu am de adăugat nimic..

T.B.: Această precizare îndreptăţeşte propunerea de a intra direct în subiect. Acum se pregăteşte proiectul de buget al Uniunii Europene pentru exerciţiul de după 2013. Nu cumva prin comportamentul autorităţilor de la Bucureşti se accentuează pericolul de a nu avea parte de o finanţare consistentă, exact în perioada decisivă a procesului de consolidare a poziţiei României în calitate de stat membru al UE?

V.P.: Într-adevăr, ne aflăm într-o perioadă extrem de importantă când se fac – cum se spune – „marile jocuri” bugetare. Există, inevitabil, în asemenea perioade, o concurenţă acerbă, ceea ce este, până la un punct, perfect normal. De aceea se impune nu numai o participare activă, calificată, la discuţiile care au loc în prezent pe tema viitorului buget comunitar, ci şi o întărire semnificativă a capacităţii de negociere.

T.B.: Tocmai pentru că vă referiţi la acest punct nevralgic, vă rugăm să abordaţi, în continuare, un element esenţial al poziţiei de negociere, şi anume modul în care ne respectăm cuvântul dat.

V.P.: Este chiar aspectul pe care doream să-l tratez cu precădere.

T.B.: Vă rog…

V.P.: Nu putem eluda, sub niciun motiv, modul în care suntem percepuţi, în special la Bruxelles. Nu putem, deci, să ne facem că nu observăm că, în ultimele luni, s-au înmulţit vocile de la sediul UE şi din capitalele statelor componente, care afirmă că România nu-şi ţine promisiunile faţă de Uniunea Europeană şi membrii ei. Şi mai grav este că aceste percepţii s-ar putea transforma într-o manieră comportamentală, cu efecte dezastruoase în procesul decizional european sau/şi internaţional. Ferestrele de oportunitate deschise ţării noastre de aderarea la UE s-ar putea opaciza, iar procesul restructurării sistemului internaţional postcriză ne-ar putea poziţiona într-un cotlon obscur al viitoarelor evoluţii regionale şi globale. Relaţiile noastre internaţionale ar putea excela doar în acorduri cu FMI, adică de debitor-creditor! Ceea ce n-ar fi deloc de dorit.

T.B.: S-ar impune să se contracareze situaţia pe care o evocaţi, în deplină cunoştinţă de cauză.

V.P.: Ar fi dificil, dacă nu chiar imposibil de contraargumentat asemenea percepţii, ştiind că decizionalul politico-statal de la noi a pus în arhivă Tratatul de Aderare a României la UE, imediat după ce l-a semnat. În politica internaţională şi dreptul internaţional există un principiu care defineşte comportamentul statelor şi conducătorilor lor prin modul cum se raportează la tratate şi angajamente internaţionale.

Or, recent, chiar un membru al cabinetului de la Bucureşti recunoştea public faptul că guvernele care s-au succedat după semnarea Tratatului de Aderare nu au îndeplinit între alte angajamente pe cel care se referă la modernizarea sistemului energetic. Este vorba de o perioadă de tranziţie, respectiv de un interval pe care România şi l-a asumat şi pe care UE l-a acceptat, în vederea scutirii contribuabililor români de costuri mari pentru eficientizarea energetică. Mă limitez la acest element, suficient de concludent pentru ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă. Recunoaşterea păcatului nu înseamnă, însă, iertarea lui şi a păcătosului! Şi aceasta pentru că angajamentul asumat prin Tratatul de Aderare era, în fapt, o obligaţie de gospodărire raţională a bugetului public, de a oferi cetăţenilor români produse şi servicii publice, plătite din banii lor!

T.B.: Din păcate, exemplul nu este singular. Tocmai de aceea tema abordată – aşa cum aţi reamintit şi dumneavoastră – prezintă un interes major pentru fiecare dintre noi.

V.P.: Aşa este. Se pot menţiona numeroase documente ale UE care constată că România nu-şi respectă angajamentele în relaţia cu partenerii comunitari. Se înmulţesc şi ecourile aceluiaşi tip de mesaj în capitalele statelor europene. Un comportament similar este înfăţişat opiniei publice chiar din interiorul instituţiilor statului român! Nu este firesc, în aceste circumstanţe, să ne întrebăm şi noi, în acelaşi timp cu cei menţionaţi anterior, ce fel de stat român mai există?! De ce-i sunt pervertite destinele, cine şi când va deconta păcatele iresponsabilităţilor contemporane? Generaţiile tinere? Tinerii au alte aspiraţii şi, ca semn de protest, dar şi ca soluţii individuale, părăsesc ţara şi se îndreaptă spre cele patru zări! Vârstnicii? Ei au sentimentul perpetuu că au fost generaţii „de sacrificiu” şi nu vor decât sursa supravieţuirii ca persoane! Nu mai rămâne decât ca înşişi componenţii actualului sistem politic să aibă curajul răspunderii, chiar şi în ultimul ceas, pentru păcatele faţă de statul român şi cetăţenii lui. Ceea ce nu înseamnă o rezolvare, dar măcar s-ar ivi şansa curăţirii spaţiului public şi apariţiei unor actori politici dedicaţi binelui public şi ţării.

T.B.: Mesajul dumneavoastră, asemenea unui semnal de alarmă, s-ar impune să fie receptat nu numai la întreaga lui însemnătate politică, economică, socială şi morală, ci şi ca unul care impune măsuri de maximă urgenţă.

V.P.: Aprecierea este corectă. Factorul timp capătă o însemnătate decisivă. România a obţinut, la negocierile de aderare la Uniunea Europeană, cele mai numeroase perioade de tranziţie, cuprinse în Tratatul de Aderare, şi probabil cele mai sensibile. E necesar să reamintim că pe parcursul procesului ratificării acestui tratat, parlamentele unor state membre au reproşat CE şi Consiliului European că au acordat ţării noastre aceste facilitări, care aveau drept obiectiv o cât mai bună pregătire internă, cu gradualizarea cheltuielilor şi investiţiilor publice. Din fericire, cei care se opuneau facilitărilor respective nu au avut câştig de cauză. Dar, din nou, din păcate, cetăţenii români nu au devenit beneficiarii lor, deoarece guvernele României nu prea au ţinut cont, aşa cum am văzut, de perioadele de tranziţie incluse în Tratatul de Aderare. Nici cele pentru agricultură şi mediu, obţinute numai prin dificile eforturi, nici pentru infrastructură şi energie şi nici chiar cele financiare.

T.B.: Adică nu stăm deloc bine, iar necesitatea de a recupera restanţele a devenit mai mult decât stringentă.

V.P.: Se cuvine să prezentăm lucrurile la dimensiunile lor reale. Acum, în contextul crizei economico-financiare şi guvernărilor haotice din ultimii ani, rămânerile în urmă vor fi mult mai greu de eliminat şi cu mult mai costisitoare. Numai că, la aceste probleme, pe care autorităţile ar fi trebuit să le transforme în beneficii pentru cetăţeni şi ţară, s-ar putea adăuga şi costurile necredibilităţii şi impredictibilităţii statului, prin nerespectarea angajamentelor şi neasumarea responsabilităţilor din relaţiile cu UE şi comunitatea internaţională.

T.B.: De aici şi urgenţele la care v-aţi referit. Ele se cer incluse pe agenda politică, dacă nu vrem să ne ratăm, în continuare, şansele. S-ar putea considera că aceasta reprezintă şi concluzia convorbirii noastre?

V.P.: Evident.

Sursa: Economistul

Invitaţi: Radu Vrabie, Director de programe în cadrul Asociaţiei pentru Politică Externă şi Alexandru Baltag, doctorand în Relaţii Internaţionale

Un politician sau o forţă politică riscă mult atunci cînd întreprinde măsuri radicale şi agresive (chiar dacă la moment este în interesul său politic), mai ales atunci cînd este vorba de unele probleme delicate şi sensibile pentru societate. Referindu-ne la Republica Moldova, unde se atestă o atmosferă socială (interetnică, întergeneraţii), politică şi economică instabilă, dar unde există cât de cât pluralismul de opinie, asemenea măsuri radicale ar putea aduce dividende şi avantaje politice doar pe termen scurt şi nicidecum pe termen mediu sau lung. Acest fapt se explică prin aceea că nu avem condiţii de stabilitate şi armonie în rîndul societăţii moldoveneşti. Este ceva de genul cînd doreşti să pui acoperiş la o casă în timp ce fundamentul său este firav. Pentru început o să fii protejat de ploi în această casă, dar riscul de a se ruina mai tîrziu persistă în permanenţă.

O societate în tranziţie, care trece printr-un schimb de generaţii (inclusiv politice) şi valori este vulnerabilă acţiunilor radicale şi agresive. Asta cum a-i aprinde muzică la maxim unui om care se află la spital. O politică de succes a unei guvernări poate fi atunci cînd este racordată la tipajul psihologic, la starea de spirit şi la comportamentul societăţii. Atunci cînd atmosfera din societate este agitată, schimbările ar trebui să fie făcute de o manieră graduală, însoţite desigur de o anumită pregătire a omului. Un fel de anestezie înainte de operaţie, ca să nu fie dureros (societatea este ca şi un organism viu şi acest fapt este deseori uitat).  Deoarece omul de la origini se împotriveşte continuităţii deciziilor cu caracter constrângător şi radical. Astfel, ideologia unui regim democratic ar trebui sa vină în întîmpinare prin dialog şi arta compromisului.

Aş dori sa remarc că un regim politic sau o guvernare venită în urma unor evenimente „violente” va întîmpina dificultăţi atunci cînd va trebui să interzică folosirea violenţei împotriva sa, motiv pentru care va fi nevoită să ducă o politică pentru a  arăta şi a convinge că există o discontinuitate categorică între noul regim şi cel anterior.  În acest sens aş insista pe faptul că guvernarea ar trebui să se ghideze exclusiv de interesele întregii societăţi şi să găsească acel mijloc de aur, care este foarte necesar pentru Republica Moldova, luînd în consideraţie situaţia incertă prin care trecem.

În majoritatea cazurilor politica externă a unui stat este o continuare a politicii sale interne. Însă, pentru statele mici şi mai puţin dezvoltate, cum este Republica Moldova, situaţia este viceversa deseori, adică politica internă este o continuare a politicii externe. Acest fapt se explică prin aceea că statele mici sunt extrem de dependente şi vulnerabile faţă de factorul extern, de evoluţia evenimentelor din exterior. Din aceste considerente, normal este ca fiecare stat mic să-şi construiască o diplomaţie moderată, echilibrată, cu alte cuvinte – non de extremă. Altminteri, un stat printr-o politică externă de extremă (unilaterală) riscă să fie izolat sau parţial izolat pe plan internaţional. Acest fapt priveşte cu desăvîrşire Republica Moldova, care se află la confluenţa unor puteri mondiale şi regionale.

Dacă ne referim la politica internă a unui stat, în special a Republicii Moldova, la început voi face referinţă la articolul lui Nicu Popescu („Centrismul noii guvernări”), în care se spune că orice guvernare „are tendinţa de a migra spre centru”, în pofida faptului că anterior în opoziţie sau în timpul campaniei electorale avea un mesaj mai de extremă (mai radical) . Sunt total de acord cu cele expuse de Nicu Popescu şi argumentez aceasta prin faptul că orice guvernare, indiferent de culoare şi structură, încearcă permanent să-şi extindă aria de manevră pentru a-şi asigura continuitate. Iar aceasta, consider eu, se poate obţine doar prin acoperirea şi centrului politic, nu numai a unei din extreme, în special în cazul RM. Tendinţa de a se deplasa spre centru, uneori involuntară, se explică prin faptul că partidul/partidele care guvernează sunt mai prudente în declaraţii şi echilibrate în acţiuni decît atunci cînd se află în opoziţie sau în campanie electorală. Deoarece el/ele sunt în centrul atenţiei  şi în vizorul întregii populaţii, avînd, totodată, şi o responsabilitate mai mare. Cînd eşti la guvernare este destul de periculos să rişti sau să întreprinzi schimbări radicale şi rapide la unele probleme sensibile pe care nu le împărtăşeşte un numar mare al populaţiei la momentul respectiv.

În plus, trebuie să remarcăm faptul că guvernarea trebuie să reprezinte întreaga populaţie şi nu numai alegătorii care au votat pentru partidul/partidele care sunt la putere. Altminteri, o politică guvernamentală exclusiv de extremă ar putea duce deseori la nemulţumiri din partea unei părţi a societăţii (în special în statele mai puţin dezvoltate ), şterbindu-i din imagine şi încredere.

Doresc să menţionez faptul că corelaţia dintre politica externă şi cea internă este evidentă, deoarece o politică externă de extremă impune deseori o politică internă de extremă şi invers. În cazul RM putem uşor presupune care ar putea fi impactul pe interior dacă s-ar duce o politică externă de extremă de genul: pro-rusă şi anti occidentală/română sau pro-occidental/română şi anti-rusă…

În cele din urmă, putem afrma că pentru o guvernare acoperirea centrului politic este un garant al continuităţii şi stabilităţii sale. Deoarece, nu-mi aduc aminte ca într-un stat democrartic un guvern, promovînd doar o politică de extremă, să-şi ducă cu succes mandatul pînă la bun sfîrşit şi, mai cu seamă, partidul/partidele din această guvernare să cîştige din nou alegerile în asemenea situaţie.

     Ce pays de quatre millions d’habitants, situé entre la Roumanie et l’Ukraine, se trouve en effet en proie à une crise extrêmement grave, que l’Union européenne ne peut ignorer. L’idée qui vient spontanément à l’esprit en regardant les manifestants de Chisinau est celle de la vague de ” révolutions colorées “, que l’on a observée en Géorgie (2003), en Ukraine (2004) et au Kirghizistan (2005). Dans les différents cas, des élites corrompues ont été contraintes de rendre le pouvoir après des élections reconnues comme impropres, sous la pression de manifestants, beaucoup venant de manière spontanée. Néanmoins, il paraît difficile de recourir à cette grille de lecture ici. Il existe par exemple deux différences majeures avec la situation ukrainienne en 2004. Tout d’abord, l’OSCE a reconnu immédiatement dans le cas présent la légitimité des élections. Or, ce qui a donné de la légitimité aux manifestants de 2004 était précisément le fait de pouvoir s’appuyer sur un organe extérieur dénonçant les fraudes. Ensuite, le rapport de force entre la majorité et l’opposition n’est pas encore clair : le parti communiste draine une bonne partie de l’électorat sur son nom, et dispose de réels soutiens dans la population ; l’opposition, pour sa part, n’a pas réussi à s’unir pour ces élections, malgré une tentative à l’hiver 2008.

      Les manifestations ont connu des débordements, et témoignent du constat suivant : si la Moldavie a évité jusqu’à présent des excès d’autoritarisme comparables à la Russie ou la Biélorussie , elle n’a pas réussi à mettre en place les réformes nécessaires pour l’Etat de droit ou à démocratiser son système politique. Au-delà de l’actualité la plus brûlante, toujours fluide et insaisissable, nous entendons donner ici les lignes d’interprétation de ce qui est en train de s’y jouer actuellement. L’UE, seul acteur crédible dans cette situation auprès de l’ensemble des protagonistes, se doit de réagir plus vigoureusement qu’elle ne l’a fait lors des premiers jours de la crise.

 1. Les fondements de la crise

      La crise actuelle prend ses sources dans un système politique polarisé, et dans un contexte économique largement paupérisé.

      La République de Moldavie est un régime parlementaire (depuis 2000) et multipartite. Parmi les principaux partis, on retrouve le parti communiste, qui a été recréé en 1994 ; il est assez loin d’être monolithique, dans la mesure où l’on trouve schématiquement une “vieille garde” marginalisée, un certain nombre de réformateurs (comme Marian Lupu) et un grand nombre d’affairistes autour du président Voronine. Par contraste, les partis d’opposition mobilisent une intelligentsia urbaine ainsi que la jeunesse. Ainsi, la capitale est actuellement dirigée par le maire Dorin Chirtoaca, un libéral dynamique d’une trentaine d’années. Il convient de remarquer que le vif clivage droite – gauche ne se cristallise pas en Moldavie autour de questions économiques (les communistes peuvent proposer un programme libéral sur le plan économique, et la droite une plateforme sociale), mais ethnoculturelles – la droite étant traditionnellement pro-roumaine, alors que la gauche en est méfiante (et pro-russe). Ce n’est donc guère étonnant de voir le Président Voronine dénoncer une ingérence roumaine (il l’a fait lors de précédentes crises internes, comme en 2002), et les manifestants tenir des drapeaux roumains. Cette crise est l’illustration de cette polarisation, mais on ne peut l’y réduire. Une partie de sa population, particulièrement la jeunesse, s’identifie directement au pays d’une nation voisine – la Roumanie , avec lequel elle partage une langue et des références culturelles. Ce fait est particulièrement visible dans les manifestations après le 5 avril, où les drapeaux roumains fleurissent aux côtés de ceux à douze étoiles. Néanmoins, si les enjeux ethnoculturels étaient centraux dans les premières années de l’indépendance, c’est dorénavant les questions économiques et sociales qui préoccupent le plus les citoyens.

      En effet, le mécontentement de la population – et de la jeunesse – se comprend à travers l’étude de la situation économique du pays. Entre 1991 et 2000, la richesse par habitant a été divisée par quatre. Cette paupérisation a entraîné une vague migratoire sans précédent, puisque les estimations mentionnent jusqu’à un million de travailleurs saisonniers, souvent illégaux. Les transferts de fonds représentent près de 40% de la richesse nationale, ce qui en fait le deuxième pays receveur au monde par rapport au PIB. Les activités agro-industrielles ont chuté du fait de la perte de marchés post-soviétiques, et de la difficulté d’exporter vers les marchés européens en raison des normes sanitaires et phyto-sanitaires. En outre, une grande partie des industries se trouvaient en Transnistrie, région sécessionniste de la Moldavie depuis 1990, où un conflit a éclaté en 1991-1992. Bien sûr, la croissance est repartie depuis 2000, et l’investissement augmente depuis trois ans, mais la population reste globalement mécontente de son niveau de vie, puisque l’augmentation des richesses a connu une répartition inégale et s’est accompagnée d’une très forte inflation.

 2. L’Etat de droit en Moldavie : un impératif européen

      Il n’appartient pas à l’UE de juger des questions nationales en Moldavie, c’est-à-dire de se prononcer sur le “débat roumain” interne à ce pays. Cela relève du choix des citoyens moldaves eux-mêmes. En revanche, la promotion de l’Etat de droit fait partie des objectifs principaux de la politique européenne de voisinage ; l’Etat de droit est une valeur fondatrice de l’Union, une part de son identité et de son message. Or, la crise actuelle résulte des dysfonctionnements de l’Etat dans ses relations avec la société. Ils sont multiples, et appellent symétriquement une demande d’Etat de droit ; pour simplifier, nous mentionnerons le respect du scrutin, la défiance envers les institutions étatiques (comme la police) et la corruption des élites.

      Premièrement, l’Etat de droit concerne les élections à proprement parler. Selon des membres de l’opposition, l’OSCE a cette fois-ci procédé à cette reconnaissance bien trop tôt. Lors de la campagne électorale, les médias publics ont outrageusement favorisé le pouvoir en place. Plus encore, les accusations de l’opposition portent sur les fraudes lors du scrutin. L’utilisation de la “ressource administrative” pour remporter les élections est dénoncée vivement par l’opposition : inclusions dans les listes des votants décédés, votation multiple en base des fiches d’identité plurielles et des listes supplémentaires dans plusieurs bureaux électoraux, doute sur la validité des observateurs dans les zones rurales, peu de bureaux de vote à l’étranger, etc.

      Deuxièmement, l’Etat de droit fait signe vers des institutions encadrées par la loi. De ce point de vue, la méfiance entre la police et la population a également nourri le ressentiment au sein des manifestants. La police est l’une des institutions dans lesquelles les Moldaves ont le moins confiance. Le harcèlement contre l’opposition jette l’opprobre sur l’ensemble du ministère de l’intérieur. Pour beaucoup, le ministère agit comme une aile coercitive du gouvernement communiste, plutôt que comme une institution indépendante. Les détentions arbitraires et les mauvais traitements renforcent la détermination des manifestants, et multiplient les risques d’incidents. De même, l’adresse du Président Voronine aux universités et directeurs d’établissements scolaires de Chisinau le 8 avril, les enjoignant de surveiller étroitement lycéens et étudiants, l’intimidation physique à l’encontre de la jeunesse suite aux premières manifestations, tout ceci est parfaitement inacceptable, et se doit d’être dénoncée par l’UE.

      Troisièmement, il existe de la part du pouvoir en place une volonté de capter les ressources, de garder une rente de situation. En effet, les manifestants, tout autant que l’opposition, dénoncent la corruption régnant au plus haut niveau de l’Etat, tournant notamment autour du désormais ancien Président. Le souhait de Vladimir Voronine de garder une place importante au sein de l’exécutif (peut-être en tant que Président du Parlement), après ses deux mandats, semble constituer pour beaucoup un intolérable contournement des règles politiques (et une recherche d’immunité). On le voit bien, les relations entre l’Etat et la société concentrent un certain nombre de difficultés. A présent, il est temps de se tourner vers le rôle et les responsabilités de l’UE dans la crise.

 3. L’UE face à la crise : quelle attitude adopter ?

      Un mois avant le lancement du Partenariat oriental (prévu le 7 mai à Prague), quelques mois après la guerre russo-géorgienne (août 2008) et la crise gazière russo-ukrainienne (janvier 2009), l’UE se retrouve face à un nouveau défi dans son voisinage. L’UE ne peut rester inactive à l’heure actuelle, puisque l’un de ses membres – la Roumanie – est directement prise à parti par les dirigeants moldaves. Le renvoi de l’Ambassadeur roumain, la quasi-fermeture des frontières et les accusations d’ingérence témoignent de la tension actuelle.

      La priorité immédiate de l’UE consiste à assurer la stabilité à ses frontières, et en particulier veiller à la sécurité des citoyens moldaves, ainsi qu’à leur liberté d’expression et de manifestation pacifique. Ici, la stabilisation de la Moldavie passe par un accord politique entre la majorité et l’opposition autour de règles du jeu acceptables par tous, et en accord avec les valeurs et normes européennes. L’UE peut envoyer des observateurs pour le nouveau décompte des voix, à condition qu’il s’accompagne d’une vérification des listes électorales dans leur ensemble.

      En outre, l’envoi d’une mission européenne pour enquêter sur les violences et l’incendie du mardi 7 avril semble nécessaire, afin d’identifier les coupables, et les éventuelles complicités au sein de l’Etat. Cette enquête doit être menée par une institution extérieure à la Moldavie , qui soit acceptable par les deux parties, la majorité comme l’opposition. Le pouvoir en place en rejette la responsabilité directement sur les manifestants, voire pointe du doigt en direction du voisin roumain. L’opposition y voit l’infiltration d’agents gouvernementaux, qui ont agi afin de discréditer le mouvement. Tous les partis d’opposition se sont d’ailleurs désolidarisés de ces actes.

Auteur : Florent Parmentier

Docteur en science politique, ancien boursier de la Fondation Robert Schuman. Actuellement assistant au Centre d’études européennes de Sciences-Po.

Constatăm cu îngrijorare faptul că situaţia la care s-a ajuns este în defavoarea RM privind aderarea sa la structurile occidentale, întrucît rigorile impuse sunt cu totul altele, în primul rînd stabilitatea politică şi economică. Trebuie să recunoaşte că Moldova împreuna cu alte state ex-sovietice, din punct de vedere geopolitic, constituie o zonă tampon între două parţi antagoniste ale lumii – Occidentul şi Federaţia Rusă, totodată, fiind un stat care se află în imediata vecinatatea cu UE şi NATO şi care are un conflict îngheţat.

Mulţi politologi şi analişti susţin faptul că strategia Moscovei în raport cu imediata vecinătate este de a menţine statele ex-sovietice în sfera sa de influienţă prin intermediul instabilitaţii interne a acestora (cazul Moldovei, Ucrainei, Georgiei). Făcînd referinţă la RM, este ştiut faptul că Rusia nu are nevoie de o Transnsitrie independentă. Dar, Rusia are nevoie de o Moldovă instabilă, fragmentată, şantajabilă şi manevrabilă. În acest context, nu excludem faptul că atît timp cît va supraveţui regimul separatis în partea stîngă a Nistrului, vom asista la provocări de ordin intern şi extern.

Referindu-ne la situaţia politică internă din RM, cu toţi cunoaştem faptul că factorul rusesc a fost în permanenţă activ şi generator de confruntări politice de ordin intern. Voi face referinţă la situaţia alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 şi din 5 aprilie 2009. Altminteri, voi menţiona faptul că Rusia de fiecare dată a avut o poziţie clară, bine determinată, susţinînd deschis fie o forţă politică, fie alta în compraţie cu comportamnetul aparent neutru şi rezervat al Occidentului. În 2005 Moscova a susţinut expres opoziţia de astăzi, în mare parte, pe cînd în 2009 tabloul s-a schimbat radical. Şi nu este vorba de simpatia liderilor de la Kremlin pentru un lider politic sau altul de la Chişinău, strategia este de a antagoniza aceste forţe politice pe plan intern, sub pretextul diverselor motive, fie de ordin lingvistic, naţional sau etnic. Adică, se urmăreşte unul şi acelaşi scop: menţinerea instabilităţii interne a RM, care, eventual determină tergiversare procesului de reglementare a conflictului transnistrian. Or primul şi al doilea obiectiv sunt într-o corelaţie organică.

Suntem conştienţi de faptul că atragerea malului stîng de cel drept al Nistrului ar trebui să fie pe modelul Ciprului. Or în realităţile de astăzi o altă soluţie nu există, decît să devenim atractivi şi credibili pentru populaţia din regiunea separatistă. Din păcate, RM este în imposibilitate să ofere acest lucru în momentul de faţă. Într-un cuvînt, situaţia la zi defavorizează ţara noastră atît în aspiraţiile sale europene, cît şi în cele de reintegrare.

Aş dori să subliniez un aspect. Recent liderul de la Tiraspol a declarat că este dispus să acorde ajutor autorităţile de la Chişinău, în caz de nevoie, privind înăbuşirea acţiunilor de protest din capitală. Eu nu cred că agest gest din partea administraţiei de la Tiraspol a survenit din prietenia şi bunăvoinţa sa faţă de guvernarea de la Chişinău. Obiectivul a fost de a evidenţia o dată în plus slăbiciunea şi neajunsurile RM, precum şi de a demonstra în repetate rînduri populaţiei din Transnstria că „acolo (RM) este mai rău decît aici (rmn)”. Prin acest fapt, ne putem aştepta la acutizarea divergenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol, precum şi la o instabilitate socială mai accentuată în perimetrul frontierilor RM recunoscute pe plan internaţional.

Avînd o experienţa amarnică timp de 20 ani, elita politică din Moldova trebuie să conştientizeze că fără modernizarea şi dezvoltarea situaţiei interne din ţară, aspiraţiile noastre de a deveni parte din marea familie europeană în calitate de stat reintegrat rămîn a fi utopice. Este nevoie de o abordare pragmatică a relaţiilor noastre atît cu Occidentul, cît şu cu Rusia, dar în strictă conformitate cu interesele noastre naţionale. Or, politicienii noştri, în mare parte, sunt confuzi şi interpretează diferit interesele şi priorităţile societăţii moldoveneşti.

    Vreau să atrag atenţie la faptul că în interesul naţional al fiecărui stat se includ şi interesele sale vitale (care determină existenţa statului respectiv), cum ar fi integritatea sa teritorială, suveranitatea şi stabilitatea statului. Totodată, mai există interese vitale economice, ce ţin de asigurarea cu resurse energetice sau asigurarea pieţelor de desfacere, dacă statul rspectiv este hiperdependent de export.

      Deseori prin interes naţional se subînţelege interesul vital al statului. Însă, dacă ne referim la state mari, atunci observăm o oarecare delimitare între acestea două noţiuni (ex: influienţarea Moldovei de către Moscova este un interes naţional al Rusiei şi, în nici un caz unul vital, care, ar determina existenţa Federaţiei Ruse ca şi subiect de drept internaţional). Pentru state mici, precum este Republica Moldova sau Georgia, interesul naţional practic se egalează cu interesul vital, deoarece statele mici de la apariţia sa se luptă pentru existenţă, pentru a nu fi „înghiţite” de marile puteri.

      În continuare voi încerca să analizez poziţia şi reacţia Republicii Moldova vis-à-vis de conflictul ruso-georgian şi de recunoaşterea de către Kremlin a Osetiei de Sud şi a Abhaziei prin prisma intereselor noastre naţionale (vitale). Însă, înainte de a trece la analiza propriu-zisă, voi evidenţia interesele naţionale (vitale) ale Moldovei, care, consider că le cunoaşte (trebuie să le cunoască) fiecare cetăţean moldovean.

      În acest mod, aş evidenţia: integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova, securitatea energetică, pieţe de desfacere pentru export, investiţii, societate sănătoasă şi aptă de muncă, integrarea în structurile occidentale, relaţii de prietenie, cooperare şi colaborare cu vecinii şi cu marii actori regionali şi mondiali, etc. Prin urmare, Moldova va înceta să mai existe ca şi subiect al dreptului internaţional, dacă, Chişinăul nu va aplica politicile de interes naţional (vital) – (statul este ca şi un corp uman, care are nevoie de corp şi imunitate, de hrană şi energie, de grijă şi susţinere).

      Trecînd la subiectul analizei, aş dori sa amintesc comportamentul Chişinăului faţă de conflictul din Georgia, care constă în aliniere la Declaraţia Preşedinţiei franceze a Uniunii Europene. Potrivit ei s-a exprimat o preocupare deosebită faţă de confruntările violente care au avut loc în Osetia de Sud (Georgia) şi se adresează tuturor părţilor un mesaj de renunţare imediată la ostilităţi şi să se preia neîntârziat negocierile, pentru a permite soluţionarea politică a crizei, respectând suveranitatea şi integritatea teritorială a Georgiei. Totodată, s-a condamnat recunoaşterea de către Rusia a independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud.

      Citind printre rînduri, observăm că poziţia RM ca şi a Franţei, Germaniei şi Italiei faţă de conflict şi recunoaştere a fost una prudentă (reacţia Guvernului de la Chişinău a constat doar într-un comunicat). Reeşind din termeni diplomatici, nu am văzut o poziţie dură şi fermă fie pentru o parte sau alta a conflictului. În plus, ne amintim cu toţii, că la 1 septembrei a.c. Consiliul UE nu a sancţionat Rusia pentru nerespectarea angajamentelor luate în urma întîlnirii Medvedev-Sarkozy de la 12 august curent, aşa cum se promitea (împotriva sancţiunilor s-a pronunţat şi România). Acest fapt se explică prin aceea că pentru europeni, la general, şi pentru statele locomotive (Franţa, Germania, Italia), în particular, interesul său naţional este primordial (securitate energetică, relaţii bune cu Rusia, etc.). Într-un cuvînt, aceste state au considerat că nu se merită să te cerţi TARE cu Moscova în favoare Georgiei. Altmineri, poziţia europenilor este bine înţeleasă, argumentată şi „nolens volens” acceptată.

       Cît priveşte Republica Moldova, propun să analizăm dacă pozţia oficială a Chişinăului faţă de conflict este con vinabilă pentru noi şi dacă nu neglijează interesele noastre naţionale (vitale). Să începem cu aceea că Moldova se luptă cu aceleaşi probleme ca şi Georgia; este vorba de separatismul din Transnistria şi de prezenţa armatei ruseşti de acolo. Rezolvarea „oricum” şi „oricînd” a conflictului de pe Nistru nu reprezintă pentru noi preocuparea Nr.1. Este cunoscut faptul că problema principală pentru noi este dezvoltarea economică pe malul drept al Nistrului, bunăstarea socială, stoparea emigraţiei populaţiei, etc. Totodată, dacă se doreşte reintegrarea Moldovei în interesul Chişinăului şi nu a Tiraspolului sau a Moscovei, este nevoie de o poziţie fermă, categorică şi nu oscilantă. Se cere o colaborare şi o cooperare cu statele care se confruntă cu probleme similare (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, cu toate că cel din urmă a dezamăgit cu comportamentul său ambiguu în timpul conflictului din Caucaz, avînd, în acelaşi timp, un focar mult mai mare şi mai periculos decît în Transnsitria sau Crimeea – de altfel, am rezerve faţă de viabilitatea GUAM-uli pe viitor, dar asta e o alta întrebare) şi cu statele care susţin reglementarea conflitului în interesul naţional al Moldovei (România, SUA, UE; în acest şir Rusia nu se încadrează, deoarece ea este parte implicată direct în conflict – caz similar cu cel al Georgiei).

      Întorcînd moneda pe altă parte, avem depenenţa energetică totală a Moldovei faţă de Rusia. Dar, şi aici, există unele nuanţe. Gazprom-ul duce o politică de stabilire a preţurilor de piaţă pentru resursa energetică exportată pentru toţi partenerii, inclusiv pentru cei din vecinătatea apropiată. Un argument poate servi Acordul dintre Moldova-gaz şi Gazprom, care spune expres că începînd cu 2011 RM va trebui să plătească un preţ mediu european pentru resursa energetică importată. Este adevărat că pentru noi chestiunea gazului este vitală, dar, tot atît de adevărat este că noi nu vom mai avea preţuri preferenţiale de adinioarea.

      În context, atragem atenţia la piaţa de desfacere din Rusia, de care exportatorii din ţară  depind mult. Însă, să nu uităm de faptul că piaţa rusă nu este unica în regiune şi asupra căreia trebuie să ne limităm. Avem alături Ucraina cu o populaţie de cca. 50 mln de locuitori, România cu 20 mln, Turcia cu 65 mln, etc. În plus, piaţa UE este deschisă pentru produsele moldoveneşti. Problema că produsele noastre nu sunt competitive şi nu suportă concurenţa în Occident, este o problema internă a Moldovei şi, nicidecum, rezolvarea ei nu depinde de Rusia. Dar, oricum, spre asta vom fi obligaţi să mergem în condiţiile economiei de piaţă, dacă dorim să supraveţuim ca şi stat.

      Deci, la moment avem o dependenţă faţă de Moscova privind resursa energetică, conflictul din Transnsitria (nu trebuie să negăm importanţa părţii ruseşti în formatul de negocieri), piaţa de desfacere. Însă, trebuie să recunoaştem că avem soluţii de alternativă la această dependenţă:

 1. să ne dezvoltăm economic pentru a fi capabili să achităm preţul de piaţă pentru gaz (exemplul României, Ţărilor Baltice, Poloniei este cît se poate concludent). În aceste condiţii şantajul rusesc privind preţul la gaz este exclus. Preţul oricum va creşte şi el oricum va trebui achitat de noi, vrem noi asta sau nu vrem.

 2. să ameliorăm calitatea produselor exportatoare pentru a fi competitive cu produsele europene (aici se cer investiţii străine în ţară).

 3. să ducem o politică de prietenie şi colaborare cu vecinii şi să ne arătăm verticalitatea în problema transnsistreană, etc. (decît să fie rezolvat conflictul în interesul Moscovei/Tiraspolului şi în detrimentul Chişinăului sau negocierile de reglementare să fie tărăgănate încă pe mult timp, consider că mai bine e să fie îngheţat, frontiera de pe Nistru securizată şi să se meargă pe exemplul Ciprului).

      Referindu-mă la poziţia Chiţinăului vis-à-vis de conflictul din Caucaz şi recunoaşterea celor două regiuni separatiste prin prisma celor scrise mai sus, nu-mi rămîne decît să constat cu regret o prudenţă exagerată a Chişinăului faţă de Kremlin şi o neglijare parţială a intereselor noastre naţionale. Personal susţin că prin metode diplomatice trebuia de „afişat” o opoziţie mai fermă şi mai categorică vis-à-vis de cele întîmplate, pentru a arăta caracter şi atitudine. Printre altele, consider, că un astfel de comportament nu ar fi dus, nici într-un caz, la deteriorarea relaţiilor cu Rusia, cu care trebuie să menţinem relaţii de colaborare şi compromis, dar în limetele interesul nostru naţional (vital).

      Este adevărat, că nici conjunctura internaţională nu ne-a fost destul de favorabilă, dacă atrag atenţia la faptul că nici statele mici nu au avut o poziţie comună în timpul conflictului din Caucaz, nu mai zic de cele mari. Cu regret, dar mulţi s-au condus după interesul său naţional şi nu după moralitate (de exemplu, eu aş avea rezerve că Ucrainei ar fi avut aceeaşi reacţie în cazul Moldovei ca şi în cazul Georgiei în cazul escaladării conflictului din Transnsitria). Cu părere de rău, dar constat că Moldova nu face parte din lista acestor mulţi, că Moldova s-a condus în mare parte după alţi factori şi nu după propriul interesul naţional (vital).

      În cele din urmă, las la discreţia fiecărui cititor să se pronunţe pe marginea acestui subiect: a fost mai important şi mai presus pentru Moldova interesul său naţional (vital) în timpul conflictului din Georgia?

Alexandru Baltag