Referindu-mă la latura energetică, remarc faptul că comportamentul dur al Gazprom-ului faţă de Ucraina şi Moldova are conotaţie de ordin (geo)politic şi (geo)economic, având tangenţă cu orientarea pro-occidentală a autorităţilor oficiale de la Kiev şi Chişinău. La nivel de declaraţii oficiale şi acţiuni, Moscova dă de înţeles într-o manieră expres că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan-occidentale în imediata vecinătate. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev şi Chişinău reprezintă doar un instrument de presiune în scopul asigurării securităţii naţionale ruse. Pe de o parte este un semnal pentru Occident în ceea ce priveşte extinderea influenţei sale spre Est (în special de ordin politic şi militar), care subminează interesul naţional al Rusiei în regiune. Pe de altă parte, aceste acţiuni reprezintă atenţionări permanente pentru Ucraina şi Moldova, determinându-le să-şi revadă propria poziţie vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale. În context, urmează a fi menţionată intenţia Moscovei de a influenţa situaţia politică internă din aceste două state, care este instabilă din cauza unor diferenţe de poziţii şi disensiuni dintre diferite forţe politice.

Republica Moldova
După destrămarea URSS, Republica Moldova, ca stat independent, recunoscut pe plan internaţional, a moştenit legal întregul sistem de transportare, tranzitare şi distribuire a gazului natural aflat pe teritoriul său. În anul 1992, după conflictul transnistrean, când Chişinăul pierde controlul asupra teritoriului din stânga râului Nistrului, o parte din acest patrimoniu trece sub controlul administrativ al autorităţilor separatiste (susţinute politic şi financiar de către Federaţia Rusă), deoarece localizarea nodului de compresiune a gazoductelor magistrale se află în oraşul Tiraspol.

În prezent industria gazului în Republica Moldova este dirijată din afară, fiind dependentă 100% de o singură piaţă de export – Federaţia Rusă, mai precis de un singur furnizor – S.A.R. „Gazprom”. Ba, mai mult, toată industria gazului din ţară este în mâinile acestui monopolistului rusesc, R. Moldova pierzând controlul acestei ramuri de o importanţă strategică . În cele din urmă, problema aprovizionării cu gaze naturale a consumatorilor casnici şi industriali din Republica Moldova a devenit o chestiune deosebit de sensibilă, fapt ce afectează direct securitatea energetică a RM . Situaţia delicată din sectorul energetic moldovenesc reprezintă un factor deosebit de grav, deoarece este deseori utilizat în diverse scenarii politice sau militare, practicate de Kremlin. Politica tarifară sau blocarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale creează numeroase „mine cu explozie întârziată” pentru stabilitatea şi cursul democratic al RM, instituind dependenţe periculoase pentru cursul modernizator al ţării, luând în consideraţie situaţia economică şi financiară a ţării şi capacitatea redusă de plată pentru resursa energetică importată.

Din păcate, până în prezent problema preţului pentru gazul importat din Federaţia Rusă rămâne una sensibilă pentru Republica Moldova în urma revizuirii relaţiilor companiei ruse Gazprom cu fostele republici sovietice, aceste schimbări cel mai dur fiind simţite de ţările cu orientare pro-occidentală. În acest sens, atragem atenţie la faptul că Gazprom-ul nu are semnate contracte de lungă durată care să stabilească preţul fix pentru resurse energetice cu multe state ex-sovietice.  Astfel, considerăm că în viitorul apropiat nici nu vor fi semnate, din anumite raţionamente politice şi strategice.  Aceasta ne determină să credem că Moscova va folosi în continuare arma energetică pentru influenţarea cursului politic al ţărilor slab dezvoltate şi 100% dependente energetic de ea, cum este şi cazul Republicii Moldova.

Un alt factor, care are repercusiuni politice şi nu numai sunt datoriile RM faţă de Federaţia Rusă pentru resursele de gaz natural importate. În prezent S.A. „Moldovagaz” are o datorie de aproximativ 2,4 miliarde USD pentru gazul importat din Rusia. Din această sumă, cca. 2 miliarde sunt datoriile Transnistriei . Datoria Tiraspolului revine întreprinderii “Tiraspoltransgaz” SRL, care administrează reţeaua de gaze din Transnistria, aceasta, însă, nu este parte la contractul de baza de cumpărare-vânzare a gazelor naturale încheiat între Gazprom şi Moldovagaz. În consecinţă, Gazprom-ul are dreptul legal de a cere de la noi achitarea tuturor datoriilor, atât a celor acumulate de Chişinău, cât şi a celor acumulate de Tiraspol . Ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principalul canal de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice. Astfel că datoriile Tiraspolului acumulate pe parcursul ultimilor 18 ani sunt “puse pe spatele” Chişinăului, care nici nu controlează teritoriul respectiv.

În prezent, administraţia de la Tiraspol negociază condiţiile de transmitere către Gazprom a cotei sale în Moldova-gaz. Tiraspolul vrea să obţină şi posibilitatea de a încheia contracte directe cu Gazprom privind livrarea de gaze în regiunea transnistreană. Totodată, este negociată şi o reeşalonare a plăţii enormelor datorii pe care le are Tiraspolul faţă de Gazprom. Ne vine greu să credem că un astfel de aranjament i-ar conveni Moscovei, deoarece Federaţia Rusă nu are nevoie de o Transnistrie independentă. Federaţia Rusă are nevoie de o Moldovă manevrabilă prin intermediul Transnistriei. În această ordine de idei, se explică votul de respingere al Dumei de stat privind independenţa „RMN” după declararea independenţei Kosovo sau după războiul din Georgia din vara anului 2008. În plus, ruşilor le convine ca această uriaşă datorie în creştere a Tiraspolului (cca 2 mlrd. USD) să fie “pusă pe spatele” Moldovei.

Până în anul 2008 autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova . Deci, nu este dificil să constatăm că datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chişinăului. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc . De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Remarcăm faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi suntem practic convinşi că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbră şi puţin observat, însă, avem convingerea că datoriile (aproximativ de 2,4 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi. Deoarece atât timp cât Transnistria nu este un subiect independent, interpretarea dreptului internaţional de către Rusia poate să se răsfrângă negativ asupra Moldovei privind achitarea datoriilor pentru gazul importat.

În acest context putem afirma că Moscova foloseşte Gazprom-ul drept un instrument de politică externă, încercând să valorifice lacunele cu care se confruntă Republica Moldova, în special vulnerabilităţile enorme în faţa riscurilor energetice. Astfel, Republica Moldova ar trebui să facă faţă dependenţei complete a ţării de importul de resurse energetice printr-o abordare integrată, constând în diversificarea mixtului de energie şi diversificarea surselor şi rutelor de alimentare cu energie importată: conservarea energiei, construcţia propriilor rezervoare de gaz, asigurarea legăturii cu sistemul de gaze din România în direcţia vest-est, etc.  În plus, exemplul ţărilor baltice, care depind în mare parte de un singur furnizor, este cât se poate de concludent pentru Chişinău. Or, se necesită o nouă abordare în strategia de asigurare a securităţii energetice, care ar determina creşterea capacităţii de plată pentru resursa energetică importată. În acest fel relaţiile moldo-ruse pe segmentul energetic ar căpăta o nouă abordare, bazate doar pe obligaţiunile asumate.

Ucraina
Poziţia geografică a Ucrainei şi reţeaua de gazoduct construită în timpul Uniunii Sovietice au determinat ca acest stat să joace un rol destul de important în sectorul energetic continental . În consecinţă, în prezent Ucraina se poziţionează ca un actor important în ceea ce priveşte securitatea europeană energetică, astfel că disputele energetice ruso-ucrainene reprezintă nu doar o problemă ucraineană sau rusă, dar obţin un caracter geopolitic. Menţionăm faptul ca via teritoriul ucrainean tranzitează cca 80% de resurse de gaz natural importat din Rusia de către UE, ceea ce reprezintă 25% din volumul total importat de statele comunităţii . La fel, regiunea ucraineană tranzitează coridorul vest-est, constituind o axă de conexiune între Europa continentală şi Asia Centrală şi regiunea caspică. Totodată, acest spaţiu formează coridorul nord-sud, o demonstrare în acest sens fiind gazoductul Blue Stream, care uneşte Rusia şi Turcia. Evident este faptul că există o competiţie între aceste două axe, caracterizându-se prin aspecte geopolitice, dar şi tehnice.

În prezent se duce o luptă diplomatică între Occident şi Rusia pentru această regiune, dat fiind faptul ca ea asigură acces spre o zonă bogată cu resurse energetice. În plus, dacă luăm în consideraţie ruta turcă, atunci observăm că ea nu reduce din importanţa Ucrainei în ceea ce priveşte tranzitul hidrocarburilor. Cartea ucraineană ar putea servi ca şi alternativă în cazul eventualelor evoluţii negative în regiunea turcă, de exemplu escaladarea conflictului în jurul minorităţilor curde.

Relaţiile bilaterale ruso-ucrainene pe segmentul energetic au cunoscut în ultimul timp mai multe divergenţe în ceea ce priveşte preţul la gaz şi la tranzit, fapt ce  reprezintă nişte semnale evidente atât pentru occidentali, cât şi pentru ucraineni. Politica dură a Gazprom-ului, ce a avut impact negativ atât asupra Kievului, cât şi asupra Bruxelului, scoate la suprafaţă în mod expres conotaţii politice şi geopolitice, la bază fiind interesele naţionale ale Rusiei în imediata sa proximitate . Moscova oficial dă de înţeles în repetate rânduri că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan occidentale în imediata vecinătate şi pentru prevenirea unei astfel de conjuncturi este capabilă să acţioneze în modul cel mai drastic. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev este doar un prim pas în scopul asigurării securităţii naţionale şi semnalării Occidentului de a se debarasa de politicile sale, care ating interesul naţional sau de stat al Rusiei, în cazul Ucrainei fiind unul vital. Totodată, reprezintă şi o atenţionare pentru Ucraina, determinând-o să-şi revadă propria poziţia vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale.

Evident este faptul că Kremlinul urmăreşte la fel anumite interese comerciale şi  energetice. Situaţia tensionată ar reprezenta o atenţionare pentru statele UE asupra instabilităţii tranzitului de resurse energetice via teritoriului ucrainean, fapt ce ar putea duce la încurajarea UE pentru a participa mai activ în cadrul proiectului North Stream şi South Stream. Pe de altă parte, acţiunile de presiune asupra Kievului au la bază interesul vădit din partea ruşilor în ceea ce priveşte achiziţionarea şi controlul infrastructurii energetice din Ucraina, progrese în acest sens fiind deocamdată neatinse .

În context, ar fi bine să  mai atragem atenţie la o nuanţă. Cauza oficială a conflictului gazelor între Ucraina şi Rusia a fost neachitarea din partea Kievului a datoriei pentru gaz. Însă, dacă nu uităm de faptul că datoria Transnistria este cu mult mai mare, atunci ne convingem o dată în plus că motivul real al conflictului dintre Kiev şi Moscova nu a avut conotaţie financiară, ci una geopolitică şi geo-energetică.

Chiar şi semnarea acordului de către Preşedintele rus Dmitri Medvedev şi omologul său ucrainean Viktor Ianukovici privind menţinerea bazei navale ruse în Ucraina până în anul 2042, în schimbul unei reduceri de 30% a preţului pentru gazele naturale ruse livrate Kievului, o reducere considerată o parte din chiria plătită de Moscova pentru această bază ,  demonstrează expres interesul de aducere a Ucrainei pe orbita Rusiei. De fapt, conflictele energetice dintre Ucraina şi Rusia din 2006 şi din 2009 au avut la bază divergenţe de ordin politic sau mai bine spus lipsa unei colaborări între aceste două state şi lezarea unor interese ale Rusiei în regiune. Consecinţele negative de ordin politic, social, economic şi energetic atât din Ucraina, cât şi din Europa, a dus la consolidarea poziţiilor Rusiei în regiune. Pe de o parte, Moscova şi-a înăsprit pretenţiile în ceea ce priveşte prezenţa sa militară la Marea Neagră, ca şi o contrapondere celei NATO din regiune. Pe de altă parte, asistăm la promovarea intereselor sale energetice în zonă prin intermediul proiectului South Stream, care rămâne a fi într-o strânsă concurenţă cu proiectul occidental Nabucco. Or, o consolidare a poziţiei ruse în regiunea pontică ar reprezenta un factor de stimulare în ceea ce priveşte accelerarea lansării gazoductului South Stream, pe fundalul păstrării interesului din partea Occidentului de a începe construcţia gazoductului Nabucco pentru a reduce dependenţa de gazul rusesc şi de a controla axa hidrocarburilor.

Noua conducere de la Kiev pare să fi abordat de o manieră progresistă relaţiile bilaterale ruso-ucrainene, care, altminteri sunt în avantajul tuturor părţilor implicate la proces. La fel, stabilitatea politică din Ucraina va juca un rol important în evoluţia ulterioară a evenimentelor din această regiune, luând în consideraţie criza economică globală, dar şi raporturile dintre marile puteri occidentale (în special SUA) şi Rusia. Luând în consideraţie faptul că Ucraina se confruntă cu o profundă criză economică , conducerea acestei ţări ar trebuie să facă faţă provocărilor şi să minimalizeze escaladarea unor crize de ordin diplomatic sau energetic. La momentul de faţă am putea constata că relaţiile ruso-ucrainene pe segmentul energetic au trecut într-o nouă fază, bazată pe consens politic şi dorinţa de a stabili bune relaţii de colaborare. Considerăm că schimbări radicale nu se vor produce, dat fiind faptul că fiecare stat îşi promovează propriile interese naţionale. În plus, Ucraina, confruntându-se cu grave probleme de ordin economic şi social, nu poate să-şi permită luxul de a face schimbări radicale în ceea ce priveşte priorităţile sale în materie de politică externă, de securitate energetică sau economică.

Nu cred că pentru cineva a fost o surpriză o astfel de evoluţie a ultimelor evenimente din Ucraina, dar cred că ar fi prematur să tragem acum anumite concluzii de ordin politic şi geopolitic. Foarte mult depinde cum vor evolua lucrurile în interiorul Ucrainei şi al relaţiilor dintre marile puteri. În orice caz, pentru Ucraina este vital să menţină relaţii de colaborare şi prietenie cu vecinii, în special cu marele puteri, precum este Federaţia Rusă, UE şi SUA.

Concluzii
Atât Republica Moldova, cât şi Ucraina, vor încerca să-şi consolideze independenţa lor fragilă, gestionând inteligent relaţiile de dependenţă economică şi energetică faţă de Federaţia Rusă. Elitele oficiale ale acestor două state conştientizează că sunt necesare reforme structurale şi sistemice pe interior pentru a minimaliza vulnerabilitatea ţărilor faţă de eventuale provocări ce ar putea apărea, fie şi artificial. Criza gazelor din 2006 şi din 2009 a demonstrat o dată în plus lipsa pregătirii şi prezenţa panicii în rândul clasei politice moldoveneşti şi ucrainene, dar şi a societăţilor în ansamblu, fapt ce determină la apariţia unor situaţie de instabilitate cu consecinţe nefaste corespunzătoare.

Pe plan regional, concurenţa dintre cele două centre de putere – Federaţia Rusă şi Occidentul – va continua, astfel prefigurându-se o nouă dinamică şi abordare geopolitică în regiune. Or, percepem o relansare a relaţiilor bilaterale ruso-americane şi noile provocări de ordin economic, politic şi militar care apar pe continentul european. Iar Moldovei şi Ucrainei nu le rămâne decât să participe activ în cadrul acestor procese cu scopul de a consolida şi de a restabili  consensul naţional privind păstrarea statului unitar.

Mulţi comentatori politici anticipează deja o reorientare politică şi diplomatică a Ucrainei după ce la putere a venit un preşedinte considerat pro-rus. Or, noi considerăm că un ciclu electoral nu poate defini tabloul complet al regiunii. În plus, evoluţia evenimentelor din regiune în mare parte depinde de factorul extern şi de acest fapt deja ne-am convins: Ianukovici nu a avut marja de manevră în negocierile cu Rusia privind flota din Marea Neagră şi preţul gazelor, dat fiind faptul că Ucraina a fost foarte puternic lovită de criza economică globală, economia ţării fiind în pericol. La momentul de faţă nu se prefigurează căi energetice alternative pentru Moldova şi Ucraina, fapt ce impune aceste două state să facă faţă dependenţei complete de resursa energetică importată printr-o abordare integrată, încercând să facă o delimitare a politicului de energetică, după exemplul ţărilor baltice, Bulgariei, Slovaciei, Poloniei.

Alexandru Baltag
Expert Asociat
Asociaţia pentru Politică Externă

Sursa: http://ape.md/doc.php?l=ro&idc=156&id=1139 (document disponibil şi în limba engleză)

Invitaţi: Radu Vrabie, Director de programe în cadrul Asociaţiei pentru Politică Externă şi Alexandru Baltag, doctorand în Relaţii Internaţionale

     Ce pays de quatre millions d’habitants, situé entre la Roumanie et l’Ukraine, se trouve en effet en proie à une crise extrêmement grave, que l’Union européenne ne peut ignorer. L’idée qui vient spontanément à l’esprit en regardant les manifestants de Chisinau est celle de la vague de ” révolutions colorées “, que l’on a observée en Géorgie (2003), en Ukraine (2004) et au Kirghizistan (2005). Dans les différents cas, des élites corrompues ont été contraintes de rendre le pouvoir après des élections reconnues comme impropres, sous la pression de manifestants, beaucoup venant de manière spontanée. Néanmoins, il paraît difficile de recourir à cette grille de lecture ici. Il existe par exemple deux différences majeures avec la situation ukrainienne en 2004. Tout d’abord, l’OSCE a reconnu immédiatement dans le cas présent la légitimité des élections. Or, ce qui a donné de la légitimité aux manifestants de 2004 était précisément le fait de pouvoir s’appuyer sur un organe extérieur dénonçant les fraudes. Ensuite, le rapport de force entre la majorité et l’opposition n’est pas encore clair : le parti communiste draine une bonne partie de l’électorat sur son nom, et dispose de réels soutiens dans la population ; l’opposition, pour sa part, n’a pas réussi à s’unir pour ces élections, malgré une tentative à l’hiver 2008.

      Les manifestations ont connu des débordements, et témoignent du constat suivant : si la Moldavie a évité jusqu’à présent des excès d’autoritarisme comparables à la Russie ou la Biélorussie , elle n’a pas réussi à mettre en place les réformes nécessaires pour l’Etat de droit ou à démocratiser son système politique. Au-delà de l’actualité la plus brûlante, toujours fluide et insaisissable, nous entendons donner ici les lignes d’interprétation de ce qui est en train de s’y jouer actuellement. L’UE, seul acteur crédible dans cette situation auprès de l’ensemble des protagonistes, se doit de réagir plus vigoureusement qu’elle ne l’a fait lors des premiers jours de la crise.

 1. Les fondements de la crise

      La crise actuelle prend ses sources dans un système politique polarisé, et dans un contexte économique largement paupérisé.

      La République de Moldavie est un régime parlementaire (depuis 2000) et multipartite. Parmi les principaux partis, on retrouve le parti communiste, qui a été recréé en 1994 ; il est assez loin d’être monolithique, dans la mesure où l’on trouve schématiquement une “vieille garde” marginalisée, un certain nombre de réformateurs (comme Marian Lupu) et un grand nombre d’affairistes autour du président Voronine. Par contraste, les partis d’opposition mobilisent une intelligentsia urbaine ainsi que la jeunesse. Ainsi, la capitale est actuellement dirigée par le maire Dorin Chirtoaca, un libéral dynamique d’une trentaine d’années. Il convient de remarquer que le vif clivage droite – gauche ne se cristallise pas en Moldavie autour de questions économiques (les communistes peuvent proposer un programme libéral sur le plan économique, et la droite une plateforme sociale), mais ethnoculturelles – la droite étant traditionnellement pro-roumaine, alors que la gauche en est méfiante (et pro-russe). Ce n’est donc guère étonnant de voir le Président Voronine dénoncer une ingérence roumaine (il l’a fait lors de précédentes crises internes, comme en 2002), et les manifestants tenir des drapeaux roumains. Cette crise est l’illustration de cette polarisation, mais on ne peut l’y réduire. Une partie de sa population, particulièrement la jeunesse, s’identifie directement au pays d’une nation voisine – la Roumanie , avec lequel elle partage une langue et des références culturelles. Ce fait est particulièrement visible dans les manifestations après le 5 avril, où les drapeaux roumains fleurissent aux côtés de ceux à douze étoiles. Néanmoins, si les enjeux ethnoculturels étaient centraux dans les premières années de l’indépendance, c’est dorénavant les questions économiques et sociales qui préoccupent le plus les citoyens.

      En effet, le mécontentement de la population – et de la jeunesse – se comprend à travers l’étude de la situation économique du pays. Entre 1991 et 2000, la richesse par habitant a été divisée par quatre. Cette paupérisation a entraîné une vague migratoire sans précédent, puisque les estimations mentionnent jusqu’à un million de travailleurs saisonniers, souvent illégaux. Les transferts de fonds représentent près de 40% de la richesse nationale, ce qui en fait le deuxième pays receveur au monde par rapport au PIB. Les activités agro-industrielles ont chuté du fait de la perte de marchés post-soviétiques, et de la difficulté d’exporter vers les marchés européens en raison des normes sanitaires et phyto-sanitaires. En outre, une grande partie des industries se trouvaient en Transnistrie, région sécessionniste de la Moldavie depuis 1990, où un conflit a éclaté en 1991-1992. Bien sûr, la croissance est repartie depuis 2000, et l’investissement augmente depuis trois ans, mais la population reste globalement mécontente de son niveau de vie, puisque l’augmentation des richesses a connu une répartition inégale et s’est accompagnée d’une très forte inflation.

 2. L’Etat de droit en Moldavie : un impératif européen

      Il n’appartient pas à l’UE de juger des questions nationales en Moldavie, c’est-à-dire de se prononcer sur le “débat roumain” interne à ce pays. Cela relève du choix des citoyens moldaves eux-mêmes. En revanche, la promotion de l’Etat de droit fait partie des objectifs principaux de la politique européenne de voisinage ; l’Etat de droit est une valeur fondatrice de l’Union, une part de son identité et de son message. Or, la crise actuelle résulte des dysfonctionnements de l’Etat dans ses relations avec la société. Ils sont multiples, et appellent symétriquement une demande d’Etat de droit ; pour simplifier, nous mentionnerons le respect du scrutin, la défiance envers les institutions étatiques (comme la police) et la corruption des élites.

      Premièrement, l’Etat de droit concerne les élections à proprement parler. Selon des membres de l’opposition, l’OSCE a cette fois-ci procédé à cette reconnaissance bien trop tôt. Lors de la campagne électorale, les médias publics ont outrageusement favorisé le pouvoir en place. Plus encore, les accusations de l’opposition portent sur les fraudes lors du scrutin. L’utilisation de la “ressource administrative” pour remporter les élections est dénoncée vivement par l’opposition : inclusions dans les listes des votants décédés, votation multiple en base des fiches d’identité plurielles et des listes supplémentaires dans plusieurs bureaux électoraux, doute sur la validité des observateurs dans les zones rurales, peu de bureaux de vote à l’étranger, etc.

      Deuxièmement, l’Etat de droit fait signe vers des institutions encadrées par la loi. De ce point de vue, la méfiance entre la police et la population a également nourri le ressentiment au sein des manifestants. La police est l’une des institutions dans lesquelles les Moldaves ont le moins confiance. Le harcèlement contre l’opposition jette l’opprobre sur l’ensemble du ministère de l’intérieur. Pour beaucoup, le ministère agit comme une aile coercitive du gouvernement communiste, plutôt que comme une institution indépendante. Les détentions arbitraires et les mauvais traitements renforcent la détermination des manifestants, et multiplient les risques d’incidents. De même, l’adresse du Président Voronine aux universités et directeurs d’établissements scolaires de Chisinau le 8 avril, les enjoignant de surveiller étroitement lycéens et étudiants, l’intimidation physique à l’encontre de la jeunesse suite aux premières manifestations, tout ceci est parfaitement inacceptable, et se doit d’être dénoncée par l’UE.

      Troisièmement, il existe de la part du pouvoir en place une volonté de capter les ressources, de garder une rente de situation. En effet, les manifestants, tout autant que l’opposition, dénoncent la corruption régnant au plus haut niveau de l’Etat, tournant notamment autour du désormais ancien Président. Le souhait de Vladimir Voronine de garder une place importante au sein de l’exécutif (peut-être en tant que Président du Parlement), après ses deux mandats, semble constituer pour beaucoup un intolérable contournement des règles politiques (et une recherche d’immunité). On le voit bien, les relations entre l’Etat et la société concentrent un certain nombre de difficultés. A présent, il est temps de se tourner vers le rôle et les responsabilités de l’UE dans la crise.

 3. L’UE face à la crise : quelle attitude adopter ?

      Un mois avant le lancement du Partenariat oriental (prévu le 7 mai à Prague), quelques mois après la guerre russo-géorgienne (août 2008) et la crise gazière russo-ukrainienne (janvier 2009), l’UE se retrouve face à un nouveau défi dans son voisinage. L’UE ne peut rester inactive à l’heure actuelle, puisque l’un de ses membres – la Roumanie – est directement prise à parti par les dirigeants moldaves. Le renvoi de l’Ambassadeur roumain, la quasi-fermeture des frontières et les accusations d’ingérence témoignent de la tension actuelle.

      La priorité immédiate de l’UE consiste à assurer la stabilité à ses frontières, et en particulier veiller à la sécurité des citoyens moldaves, ainsi qu’à leur liberté d’expression et de manifestation pacifique. Ici, la stabilisation de la Moldavie passe par un accord politique entre la majorité et l’opposition autour de règles du jeu acceptables par tous, et en accord avec les valeurs et normes européennes. L’UE peut envoyer des observateurs pour le nouveau décompte des voix, à condition qu’il s’accompagne d’une vérification des listes électorales dans leur ensemble.

      En outre, l’envoi d’une mission européenne pour enquêter sur les violences et l’incendie du mardi 7 avril semble nécessaire, afin d’identifier les coupables, et les éventuelles complicités au sein de l’Etat. Cette enquête doit être menée par une institution extérieure à la Moldavie , qui soit acceptable par les deux parties, la majorité comme l’opposition. Le pouvoir en place en rejette la responsabilité directement sur les manifestants, voire pointe du doigt en direction du voisin roumain. L’opposition y voit l’infiltration d’agents gouvernementaux, qui ont agi afin de discréditer le mouvement. Tous les partis d’opposition se sont d’ailleurs désolidarisés de ces actes.

Auteur : Florent Parmentier

Docteur en science politique, ancien boursier de la Fondation Robert Schuman. Actuellement assistant au Centre d’études européennes de Sciences-Po.

•    SUA va instala în Polonia şi Cehia elemente scutului anti-rachetă. Totodată, oficilaii de la Kremlin au atenţionat că gazdele scutului american antirachetă ar putea deveni ţintele rachetelor intercontinentale ale Rusiei.

 •    Rusia ar putea disloca în regiunea Kaliningrad sisteme de armament de mare precizie şi ogive nucleare tactice, ca raspuns la amplasarea în Polonia şi Cehia a elementelor sistemului american de apărare aeriană. Ideea este discutată în comisia Dumei de stat pentru aparare.

 •    Rusia va construi, pînă în 2015, opt submarine nucleare echipate cu rachete strategice Bulava, capabile să străpungă scutul american care va fi amplasat în Europa. O racheta de acest fel este capabilă să atingă ţinte aflate la 8.000 de km distanţă şi fiecare dintre ele poate fi echipată cu pînă la zece focoase nucleare cu traiectorie independentă.

 •    Departamentul american pentru Apărare a notificat Congresul asupra intenţiei de a vinde Israelului 1.000 de bombe inteligente capabile să penetreze buncare subterane. Acest tip de bombă ar putea fi folosit în eventualitatea unei lovituri militare asupra facilităţilor nucleare ale Iranului.

 •    Administraţia americană intenţionează să vîndă Emiratelor Arabe Unite un sistem avansat de apărare anti-rachetă, evaluat la peste 7 miliarde de dolari, care ar putea fi folosit împotriva rachetelor balistice ale Iranului.

 •    Premierul rus, Vladimir Putin, i-a propus preşedintelui venezuelean Hugo Chavez să coopereze în domeniul nuclear, în condiţiile în care cele două ţări îşi intensifică relaţiile militare.

 •    Totodată, mai multe nave ale flotei ruse, printre care crucişătorul cu propulsie nucleară “Petru cel Mare” şi “Amiralul Ciabanenko”, navă de atac împotriva submarinelor, vor ajunge de asemenea în Venezuela pînă la sfîrşitul lui 2008, pentru a efectua în apele Venezuelei manevre navale fără precedent de la sfîrşitul Războiului Rece. În acelaşi timp Rusia va deplasa “temporar” în Venezuela avioane militare anti-submarin în cadrul exerciţiilor militare comune ale Rusiei şi Venezuelei în apele teritoriale venezuelene.

 •    Rusia a decis acordarea unui împrumut de un miliard de dolari Venezuelei, pentru realizarea programului cooperării tehnico-militare.

 •    Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a declarat că Moscova se va concentra pe reînnoirea echipamentului militar de care dispune, în urma conflictului din Caucaz.

 •    Preşedintele George W. Bush a aprobat un ordin secret, care permite forţelor speciale americane să desfăşoare atacuri terestre în interiorul Pakistanului, fără aprobarea autorităţilor de la Islamabad.

 •    Flota militară maritimă a Rusiei a început să-şi extindă prezenţa în portul sirian Tartus, unde se află deja în prezent portavionul rusesc “Amiral Kuznetov”. Portavionului rusesc “Amiral Kuznetov”, din portul sirian Tartus, urmează să i se alăture cît de curînd nava amiral a Flotei Rusiei din Marea Neagră, crucişătorul “Moskva”, şi încă patru submarine nucleare ruseşti.

 •    Rusia a decis să furnizeze Uzbekistanului arme “ultramoderne”, considerînd această fostă republică sovietică drept un aliat de nadejde.

 •    Plasată la graniţa dintre Kosovo şi Macedonia, “Camp Bondsteel” a fost prima dintr-o vastă reţea de baze ale SUA, constituite în ultimul deceniu. Inaugurată în vara lui 1999, ea viza direct Orientul Mijlociu, dar şi teritoriul Rusiei. “Bondsteel” este cea mai mare bază americană construită după războiul din Vietnam, incluzînd circa 7000 de militari.

 •    “Camp Bondsteel” a fost modelul altor baze strategice, construite ulterior de SUA în Ungaria, Bosnia, Albania şi Macedonia. Una din cele mai importante baze americane, construite în ultimii zece ani – rareori menţionată de mass-media – se găseşte la Bezmer, în Bulgaria. Are misiunea să “monitorizeze” teritoriul Rusiei. Şi în România se află în construcţie trei baze americane.

 •    Alte trei baze militare strategice ale SUA au fost construite în Afganistan: “Bagram Air Field”, la nord de Kabul, unul din cele mai importante centre logistice din zonă; “Kandahar Air Field”, în sudul Afganistanului; şi “Shindand Air Field” din vestul provinciei Herat. Interesant, baza aeriană Shindand este cea mai mare din Afganistan şi se găseşte la doar 100 de km de graniţa cu Iranul.

 •    Putin a declarat ziariştilor ruşi că desfaşurarea noului tip de rachete balistice “TOPOL-M”, este crucială pentru securitatea Rusiei. Ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov, a anunţat că, în următorii zece ani, Rusia va construi 63 de noi silozuri pentru sistemul “TOPOL-M”.

 •    Serghei Ivanov a declarat, în ianuarie 2006, că Rusia dispunea de 927 de mijloace mobile pentru rachetele nucleare, şi de 4279 de focoase nucleare, faţă de 1225, respectiv 5966, cît aveau, în acel moment, Statele Unite. Nici o altă ţară din lume nu poate să rivalizeze cu asemenea capacităţi nucleare.

 •    Rusia a testat cu succes un nou tip de rachetă, “K65M-K”, ultra-secretă, capabilă să penetreze sistemul anti-balistic american. Noua rachetă rusească poate fi lansată de pe pamînt sau de pe mare, este hipersonică şi poate să-şi modifice “urmele de zbor” de pe radare.

 •    Pentagonul a încheiat înţelegeri cu guvernul Kîrgîstanului şi a obţinut de la autorităţi aprobarea pentru a construi o bază militară de mare importanţă strategică – “Manas Air Base”- lîngă aeroportul Internaţional de la Bişkek, capitala ţării. Un amplasament perfect pentru supravegherea resurselor de petrol şi gaze naturale de la Marea Caspica, dar şi pentru monitorizarea Rusiei şi Chinei.

 • Presedintele rus, Vladimir Putin a avertizat că, teoretic, Rusia îşi poate îndrepta rachetele spre Ucraina, dacă această ţară aderă la NATO

 •    Oficialii NATO analizează alcătuirea unei forţe de reacţie rapidă care să protejeze ţările NATO de la hotarul cu Federaţia Rusă în cazul în care s-ar putea reactualiza o situaţie similară cu cea din Georgia. Alături de SUA, Polonia s-a dovedit principalul susţinător al creării acestei structuri militare chiar dacă ar stârni nemulţumirea Rusiei.

      Informaţia prezentată constituie o mică parte din realităţile care au loc în prezent pe globul pămîntesc. Consider că este alarmant ceea ce se întîmplă. Unde se doreşte să se ajungă ? Spre o nouă conflagraţie mondială? Spre “nimicirea” planetei? Sau…

 Alexandru Baltag

     După summit-ul NATO din Bucureşti, integritatea teritorială a Ucrainei a devenit principalul subiect al discuţiilor. Mă refer la unele pretenţii teritoriale în adresa acestui stat, pe de o parte ale Rusie, pe de altă parte declaraţiile recente ale României. Asemenea evoluţie a evenimnetelor era previzibilă din moment ce politica externă a Ucraienei s-a reorientat la 180 grade, adică spre Vest, odată cu venirea la putere a forţelor pro-occidentale. Insă, dacă cauza pretenţiilor Rusiei este cunoscută şi percepută într-o oarecare măsură corect, atunci cea a României consider că are un alt substrat decît cel vehiculat în mass-media.

1.      Cuaza pretenţiilor Rusiei

      Este bine de remarcat că Ucraina, care nu a existat ca şi stat independent pînă la implozia URSS, reprezenta interfaţa europeană a Imperiului Rus şi Sovietic. În aceste condiţii Ucrainei îi revine rolul de pivot geopolitic, deoarece existenţa sa ca şi stat independent de Kremlin (independent în sensul strict al cuvîntului) contribuie la transformarea geopolitică a Rusiei. De fapt, geopolitic şi geostrategic Rusia nu poate fi în Europa dacă Ucraina nu este în ea, însă Ucraina poate fi în Europea fără ca Rusia să fie în ea. În cele din urma,  independenţa politică a Ucrainei şi o eventuală aderare a sa la UE şi NATO sperie Kremlinul, deoarece în acest fel geografia va împinge Rusia, într-o oarecare masură, în Asia, de Europa legînd-o doar relaţiile economice şi energetice. Acest fapt este inadmisibil pentru Rusia, atît timp cît acest stat a  jucat şi «mai joaca» un rol (geo)politic dominant  în Europa pe parcursul ultimelor secole. Totodată, influienţarea acestui spaţiu din partea Moscovei reprezintă pentru Rusia un scut vis-à-vis de pericolul venit din Vest, mai cu seamă din partea NATO. Numai aşa se explică comportamentul Kremlinului şi ultimele declaraţii ale oficialilor ruşi faţă de orientarea vestică a Kievului.

      Conform declaraţiei lui Putin în cadrul Consiliului Rusia-NATO desfaşurat la Bucureşti, Ucraina este un stat artificial, o parte a teritoriilor ei fiind ale Europei de Est, iar cealaltă parte, cea mai consistentă, reprezintind donaţia ruşilor către Kiev. Totodată, se mai precizează că Rusia nu va ezita să spargă unitatea teritorială a Ucrainei, adică va revendica Crimeea şi estul Ucrainei dacă aceasta va fi invitată să adere la NATO. Aceste declaraţii, altminteri, servesc ca şi argumente la aceea ce am relatat mai sus.

      Pentru Rusia acest spaţiu este vital, în special Crimeea, deoarece cine deţine această peninsulă, deţine o poziţie cheie în regiunea Mării  Negre. În plus, această regiune reprezintă «podul» de legătură cu Europa. Iată de ce o eventuală transformare a regiunii de prelungire europeană a Rusiei va fi dificil acceptată de Moscova. De facto, mulţi geopoliticieni atenţionează că conflictul din Crimeea poate trece de la faza pasivă la cea activă. În acest sens mai poate servi ca şi argument poziţia ostilă a Ucrainei faţă de flota rusă din Sevastopol. Recent Ucraina a înaintat Rusiei un plan de evacuare a forţelor militare ruseşti din Crimeea după 2017 (cînd expiră acordul bilateral de închiriere a portului din Sevastopol). Acest gest ne demonstrează că Kievul nu mai este predispus să accepte prezenţa rusă pe teritoriul său. În aceste condiţii un coflict politico-diplomatic nedorit dintre Kiev şi Moscova este mai mult ca probabil, care, de altfel, ar putea avea consecinţe nefaste pentru stabilitatea regională.

2.      Declaraţia Preşedintelui Băsescu

      Declaraţia spune că sudul Basarabiei trebuie să revină, conform dreptului istoric, Republicii Moldova, ceea ce ar fi trebuit să servească Chişinăului drept argument pentru a exprima pretenţii teritoriale Ucrainei. Consider că aceste cuvinte conţin un alt substrat decît cel de pretenţii teritoriale vehiculat în mass-media. Nu în zadar Băsescu a declarat că poziţia României de susţinere a integrării Ucrainei în NATO ­este “în strînsă legătură cu politica pe care România o are faţă de Republica Moldova”. De facto, prin aceste declaraţii, consider că Băsescu nu doreşte ca România sau Moldova să revendice de la Ucraina teritoriile menţionate, ci doreşte să determine Kievul să renunţe la aparenta neutralitate în procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi să meargă în tandem cu Bruxelul şi Chişinăul.

      Să luăm lucrurile pe rînd  şi propun să ne întoarcem puţin în trecut. Trebuie să cad de acord cu afirmaţiile lui Oleg SEREBRIAN („Geopolitica spaţiului pontic”) că acest litigiu a fost provocat de Moscova, însă, tot atît de adevărat este faptul că Ucraina a fost acea care l-a menţinut. Aş mai remarca că Kievul a permis o conexiune directă între Tiraspol şi Moscova atît în timpul razboiului din 1992, cît şi în prezent (de fapt, graţie acestei conexiuni mai supravieţuieşte acest regim separatist). Argumentez prin aceea că şi în prezent liderii separatişti circulă liber prin spaţiul ucrainean (în detrimentul deciziei UE de a-i declara persona non grata), toate afacerile financiare ilegale au ca şi punct de plecare portul din Odesa şi nu numai. În plus, aeroportul de la Odesa reprezintă un punct de legatura aerian între Tiraspol şi Moscova. etc.

      Este clar că iniţial interesele Kievului în menţinerea acestui conflict au fost de a sustrage atenţia autorităţilor de la Chşinău aspra sudului şi nordului Basarabiei (deoarece eu nu cred că pentru Ucraina, Tiraspolul şi Dubasariul reprezintă ceva mai important din punct de vedere geopolitic decît Izmailul şi Cernăuţiul). Aş remarca că în prezent Kievul are cu totul alte interese în această zonă decît cele din 1992 şi aceste interese nu sunt atît de natură politică sau geopolitică, cît de natură economică şi financiară. Într-un cuvînt, mulţi (ex)funcţionari ucraineni de rang superiori au fost şi sunt implicaţi în afacerile comerciale ilegale din această zonă din care sustrag venituri fabuloase.

      Dacă să fim realişti, în prezent asemenea pretenţii teritoriale din partea Chişinăului pot fi doar platonice. Pe de o parte, este adevărat că astfel de pretenţii au dreptul la viaţă, deoarece încă nu a fost semnat şi ratificat un tratat de frontieră  dintre RM şi Ucraina (acum, după declaraţiile lui Băsescu, Kievul oficial s-a activizat pentru a semna acordul respectiv). Însă pe de altă parte, referindu-ne la conjunctura politică regională şi europeană, la uzanţele diplomatice contemporane şi la dreptul internaţional, trebuie să constatam că asemenea pretenţii teritoriale ale RM faţă de Ucraina constituie un non-sens. Altminteri, acest fapt este inteles în Bruxel, Bucureşti, Chişinău şi Kiev.

      Analizînd geopolitic, zona din partea de est a RM reprezintă o enclavă continentală, înconjurată geografic de teritoriul naţional ucrainean şi cel moldovenesc. De altfel, separatismul trasnistrean supravieţuieşte economic atît timp cît permite Kievul (timp cît porţiunea de frontieră moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean va fi deschisă pentru agenţii economici ai rmn, deoarece graţie banilor obţinuţi ilegal se mai ţine economia acestei regiuni separatiste). Acest fapt, altminteri, este inţeles atît la Moscova şi Tiraspol cît şi la Chişinău şi Bruxel. În context aş mai adăuga că dacă Ucraina s-ar alătura RM şi UE, atunci şi prezenţa armatei ruseşti în Transnistria ar deveni cu timpul un non sens pentru Kremlin, deoarece, în acest fel, armata s-ar regăsi înconjurată „geografic” de subiecţii menţionaţi mai sus, fără a avea vreo legătură cu „Patria”, adică va fi izolată. În aceste condiţii ne este clar care ar putea fi deznodămîntul existenţei separatismului din rmn, care este sustinut ştim noi de cine.

      Tocmai acest substrat consider că se conţine în declaraţia lui Băsescu (care, de facto, a fost, dacă nu regizată, atunci consultată cu Bruxelul şi Washingtonul), adică de a determina Ucraina să ia poziţia Uniunii în chestiunea transnistreană. Să nu uitam faptul că vocea Bucureştiului reprezintă într-o oarecare măsura şi vocea UE, deoarece toate statele care fac parte din Uniune sunt nevoite sa respecte unele angajamente şi rigori. În plus, Bucureştiul nu poate avea nicio pretenţie teritorială faţă de Kiev în moment ce între aceste doua state a fost semnat Tratatul de frontieră la Cernăuţi, la 17 iunie 2003 (Cap.I, Art 1. al Tratatului: „Frontiera de stat între România şi Ucraina trece pe teren astfel cum este definită şi descrisă în Tratatul dintre Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, semnat la Bucureşti, la 27 februarie 1961”). Tot în Tratat se menţionează că Capitolele I şi VII se vor prelungi automat pe noi perioade de 5 ani şi nu se supun denunţării. Deci, vedem că renegocierea Tratatului de frontieră dintre România şi Ucraina este daca nu imposibi, atunci extrem de dificil, fapt recunoscut chiar de Preşedintele Băsescu.

      În context aş mai remarca un moment interesant. După declaraţiile Bucureştiului, atît presa occidentală cît şi Bruxelul oficial au reacţionat protocolar, ca să nu zic deloc (în comparaţie cu presa rusă şi ucraineană). Consider că mesajul lui Băsescu a fost sesizat de Kievul oficial, care, de altfel, a reacţionat şi el conform uzanţelor diplomatice şi nimic mai mult.

      În concluzie aş vrea să spun că din punct de vedere geopolitic rezolvarea conflictului trarnsitrean depinde în mare parte de vointa politică a Ucrainei (adică de a se alătura RM şi UE) şi nu a Rusiei (care nu se va schimba niciodată). Dar existenţa Ucrainei în graniţele actuale depinde de politica marilor puteri (Rusia şi Occidentul). Astfel, înteleg perfect şi sunt de acrod într-o oarecare măsura cu poziţia rezervată a UE şi SUA în aceste două probleme delicate (care se interpatrund reciproc), ca şi exemplu servind, de altfel, declaraţia Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă al UE, Havier SOLANA: Ucraina încă nu este pregătită să adere la UE şi NATO. Deoarece atît cazul Transnistriei cît şi cazul Ucrainei sunt prea sensibile (fapt inţeles de toţi) şi pentru a evita eventuale tulburenţe în zonă este inevitabil de recurs numai la măsuri diplomatie şi de compromis.

Alexandru Baltag

      Il est évident que l’Ukraine, située au bord de la mer Noire, est incontestablement une zone de contrastes. En effet, elle constitue le théâtre de luttes d’influence tant à travers l’histoire qu’à présent. Ce pays pendant trois millénaires s’est trouvé dans le milieu d’une histoire troublée. Maintenant, deux parts du monde, c’est-à-dire la Russie et l’Occident, construisent leurs conceptions stratégiques, politiques et économiques dans cette région, tenant compte de l’espace adjacent  à la zone analysée. Le grand intérêt des grandes puissances dans la région s’explique par l’importance géopolitique, géostratégique, géoéconomique et géo-énergétique de l’espace, aussi par son puissance transfrontalière et de transit.

      Aujourd’hui, les dissensions diplomatiques autour de cet espace deviennent de plus en plus évidentes, la cause étant tant la réorientation de la politique étrangère de Kiev vers l’Ouest, que la perception russe de l’élargissement de l’UE et de l’OTAN vers l’est comme une menace nationale. En fait l’Ukraine n’existant pas comme pays indépendants jusqu’à l’implosion de l’URSS, représentait l’interface européenne de l’Empire russe et puis soviétique. Dans cette mesure cette région devient comme un pivot géopolitique, puisque l’existence de l’Ukraine comme un pays indépendant en face du Kremlin (indépendants dans le sens stricte du mot) contribue à la transformation de la Russie. C’est-à-dire que sans la présence russe dans la région ukrainienne, la Fédération Russe perd son importance (géo) politique et (géo) stratégique dans l’Europe. Ainsi, une éventuelle adhésion de l’Ukraine dans l’UE et l’OTAN effraie le Kremlin. Parce que cela ferait basculer géographiquement la Russie en Asie, de l’Europe la liant uniquement les relations économiques et énergétiques.

      Dans ce contexte il est bon de citer Zbigniew Brzezinski qui dit que “sans l’Ukraine, la Russie cesse d’être un empire, mais avec l’Ukraine, premièrement trompée et puis subordonnée, la Russie devient automatiquement un empire”.

      La perte de l’Ukraine est inadmissible pour la Russie tandis que cet Etat a joué et “joue” encore un rôle (géo) politique dominant en Europe pendant les derniers siècles. En même temps, l’influence de cet espace de par Moscou représente pour la Russie un bouclier vis-à-vis de péril venu de l’Ouest, en particulière de la parte de l’OTAN. Ceci  explique le comportement dur de la Russie vis-à-vis de l’orientation européenne de Kiev et l’émancipation d’une confrontation diplomatique plus évidente entre l’Est et l’Ouest pour cette région, surtout sur la question de l’adhésion de l’Ukraine à l’OTAN. Prenons comme exemple les déclarations de l’ex-président russe V. V. Putin (en présent le premier-ministre) pendant le Conseil Russie – OTAN  le 4 avril 2008 de Bucarest: “l’Ukraine est un Etat artificiel, une partie de son territoire étant de l’Europe de l’Est, l’autre partie, la plus consistante, représentant la donation des Russes vers le Kiev”. En même temps, Putin a précisé que la Russie n’hésitera pas casser l’unité territoriale de l’Ukraine, c’est-à-dire va revendiquer la Crimée et la partie de l’est de l’Ukraine si le Kiev est invité à adhérer à l’OTAN.

      Par ailleurs il y a une explication de la nervosité de la Russie, puisque, comme je viens déjà de mentionner, cet espace pour elle est vital, surtout la Crimée, puisque qui contrôle cette péninsule, détient une position clé dans la région de la mer Noire. En plus, la Crimée représente le “pont” de liaison avec l’Europe. C’est pourquoi une éventuelle transformation de la région de la prolongation européenne de la Russie va être difficilement acceptée par la Moscou. Selon moi  la Russie ne peut pas être en Europe sans que l’Ukraine soit en Europe, tandis que l’Ukraine peut être en Europe sans que la Russie y soit.

      De facto, plusieurs géopoliticiens sont soucieux de l’avenir de l’Ukraine et ses régions adjacentes qui pourraient devenir une zone active de confrontation. L’un des arguments est  le conflit de la Transnistrie, dont la solution est encore vague et peu claire, et d’autre part la Crimée, c’est-à-dire la position hostile de l’Ukraine vis-à-vis de la flotte russe en Sébastopol. Récemment, l’Ukraine a proposé à la Russie un plan d’évacuation des forces militaires russes de Crimée après 2017 (quand expire l’accord bilatéral concernant le louage du port de Sébastopol). Ce geste nous démontre que Kiev ne soit plus prédisposé  à accepter la présence russe sur son territoire national. Dans ces conditions, je pense qu’un conflit politique-diplomatique indésirable entre Kiev et Moscou est plus que probable, ce qui, d’ailleurs, pourrait avoir des conséquences néfastes pour la stabilité régionale.

      Je pense également que personne ne désire une déstabilisation de la région, tant pour la Russie, que l’UE dont la frontière de l’est se trouve immédiatement.  Ainsi, je comprends parfaitement la position réservée de l’UE et des Etats-Unis concernant la région moldo-ukrainienne. Prenons comme exemple la déclaration du Haut Représentant de l’UE pour la politique étrangère, Xavier Solana: “l’Ukraine n’est pas encore prête pour adhérer à l’Union Européenne et l’OTAN”. Puisque le cas de la région moldo-ukrainienne est assez sensible, le fait compris par tous, et pour éviter des éventuelles turbulences dans la zone il est essentiel de recourir à des mesures diplomatiques et de compromis.  

      Finalement, nous avons la situation suivante: l’Ukraine, dont une grande partie de la population partage les valeurs culturelles et historiques paneuropéennes et avec une orientation pro-européenne en matière de la politique étrangère –  l’Occident, c’est-à-dire l’Union Européenne et les Etats-Unis, avec une position assez réservée et prudente visant une implication plus active dans la région –  la Fédération Russe avec une politique agressive pour maintenir cet zone sous sa sphère d’influence, gardant son interface européenne, sa place importante géopolitique et géostratégique dans l’Europe et une un contre poids vis-à-vis de l’OTAN.

      Dans cette situation, il est assez difficile de pronostiquer la future direction politique de l’Ukraine et de la Moldavie, tant à la cause du triangle confus présenté ci-dessus, qu’à cause d’une instabilité politique interne des pays analysés et d’un amalgame socio-ethnique de la région.

      En faisant une opération mathématique simple: l’orientation pro-européenne du Kiev officiel + le désir de l’Occident de contrôler cette région, d’une côté, et l’opposition dure de parte de la Russie + la position réservée de l’Occident de s’impliquer plus activement, de l’autre côté, nous obtenons presque une égalité. Néanmoins, selon mon avis, les règles mathématiques sont relatives pour les jeux (géo) politiques, surtout dans les conditions de l’évolution permanente des relations internationales contemporaines. Tellement l’espace ukrainien, comme je viens de mentionner au débout, reste encore une zone de transition géopolitique et caractérisée par la transition, dont l’évolution dépende tans des facteurs extérieurs (du comportement et de la politique (diplomatie) des grandes puissances mondiales), que de ceux intérieure (stabilité politique interne et le consens national concernant son orientation de la politique étrangère).

Alexandru Baltag,

République de Moldavie

După cum informează NewsReport, litigiul dintre Romania si Ucraina nu se refera doar la Insula Serpilor, aceasta fiind numai una din cinci insule disputate. De fapt, situata in Marea Neagra, la 45 de kilometri de uscat, este cea mai importanta, alte trei dintre ele sunt ostroave de pe bratul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic si Coasta Dracului. A patra se situeaza la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba.

Trebuie de remarcat faptul că conform legislatiei internationale, fiecare tara are o platforma continentala pana la 200 de metri adancime si o zona economica exclusiva care se intinde 200 de mile marine in larg. Revenind la Insula Serpilor, aceasta are o suprafata de 17 hectare si poate fi strabatuta usor de la un capat la altul in circa o ora.

O zona stancoasa cu vegetatie saraca, insula isi datoreaza numele sarpelui de apa ce se gasea pe insula, care a disparut definitiv in urma amplelor lucrari secrete desfasurate de sovietici in anii 50. Insula Serpilor a inceput sa aiba importanta economica in 2005, odata cu descoperirea unor importante rezerve de petrol si gaze naturale in subsolul platoului continental din jurul insulei.

Acesta este si motivul inversunarii Ucrainei: luna trecuta, Ministerul Economiei a prezentat un proiect de lege pentru crearea pe Insula Serpilor a unei zone economice libere, Ahilia. Oficial, proiectul doreste sa atraga investitii pe care sa le utilizeze eficient pentru dezvoltarea turistica a insulei, pentru protectia resurselor naturale, dezvoltarea infrastructurii si intensificarea activitatii economice.