Cartea „Managing Global Interdependencies” (Gestionarea interdependenţelor globale) reprezintă o lucrare în care autorul, prin prisma experienţei sale diplomatice şi academice, arată la ce etapă de evoluţie a ajuns sistemul internaţional de state şi explică conceptele specifice diplomaţiei internaţionale şi comunicării internaţionale din ziua de azi. Totodată, Vasile Puşcaş abordează aspectul interdependenţei globale în combinaţie cu analiza economicului, politicului, culturalului şi socialului.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, fiind vorba de Managementul interdependenţelor globale, Uniunea Europeană şi Interdependenţa Globală, Managementul regionalizării şi globalizării şi, respectiv, Cultura, istoria şi managementul internaţional.

La început autorul pune accent pe dimensiunea economică şi financiară a interdependenţei globale prin prisma crizei economice globale, restructurării sistemului financiar, cooperării instituţionalizate şi interguvernamentale şi integrării economice la nivel regional. Astfel, domnul Puşcaş ne demonstrează că interdependenţa globala nu presupune doar nivelul economic, dar a evoluat spre instituționalizare şi duce la un management mai bun a colaborării între actorii internaţionali şi a prevenirii sau soluţionării conflictelor. Drept exemplu în acest sens ne este prezentată Uniunea Europeană, în care se arată atât multiplele interdependenţe între statele membre la nivel economic, politic, social sau cultural, care a dus la dezvoltarea multilateralismului, cât şi aspectul relaţiilor inter-regionale, un exemplu servind relaţiile ruso-comunitare pe segmentul colaborării energetice. În viziunea autorului, interdependenţa dintre state a depăşit elementul spaţiului şi ar reprezenta una din principalele caracteristici ai sistemului internaţional contemporan,  atunci când actorii sau evenimentele, aflându-se în diferite părţi ale sistemului, se influenţează reciproc. Adică, procesul de globalizare exclude izolarea şi impune interacţiunea cu restul lumii.

În continuare, autorul cărţii face o paralelă între teoria procesului de integrare europeană şi experienţa de integrare europeană a României, proces la care a participat direct. Desprindem o descriere a tuturor etapelor de integrare europeană parcurse de România, actorii implicaţi în acest proces, procesul de negociere şi rezultatele obţinute. Totodată, autorul analizează care este co-relaţia între cetăţean, participarea democratică şi cursul politic al UE, ajungând la concluzia că UE reprezintă o versiune mai mica a globalizării şi este apropiată conceptului de democraţie cosmopolitană.

În capitolul trei se face o cercetare geopolitică a spaţiului mediteranean şi a ariei euro-mediteraneene în contextul global. Totodată, autorul analizează securitatea sănătăţii publice globale în corelaţie cu stabilitatea economică, politică şi demografică, interacţiunea dintre actorii statali şi non statali. La final Vasile Puşcaş abordează dimensiunea culturală şi istorică a interdependenţei globale prin prisma istoriografiei Războiului Rece în contextul geopolitic şi geostrategic.

Studiind lucrarea „Managing Global Interdependencies” (Gestionarea interdependenţelor globale)”, consider că aceasta este o combinaţie foarte reuşită dintre teoria relaţiilor internaţionale, globalizării, proceselor integraţioniste şi experienţa diplomatică a autorului, elemente ce se complementează reciproc şi construiesc o imagine naturală a diplomaţiei internaţionale actuale. Această carte este foarte utilă pentru specialiştii din domeniul politicii externe şi diplomaţiei şi o recomand masteranzilor şi doctoranzilor din domeniul relaţiilor internaţionale şi studii europene.

Alexandru Baltag
Doctorand, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca,
Expert asociat la Asociaţia pentru Politică Externă din Moldova

Susra: Asociaţia pentru Politică Externă din Moldova

Referindu-mă la latura energetică, remarc faptul că comportamentul dur al Gazprom-ului faţă de Ucraina şi Moldova are conotaţie de ordin (geo)politic şi (geo)economic, având tangenţă cu orientarea pro-occidentală a autorităţilor oficiale de la Kiev şi Chişinău. La nivel de declaraţii oficiale şi acţiuni, Moscova dă de înţeles într-o manieră expres că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan-occidentale în imediata vecinătate. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev şi Chişinău reprezintă doar un instrument de presiune în scopul asigurării securităţii naţionale ruse. Pe de o parte este un semnal pentru Occident în ceea ce priveşte extinderea influenţei sale spre Est (în special de ordin politic şi militar), care subminează interesul naţional al Rusiei în regiune. Pe de altă parte, aceste acţiuni reprezintă atenţionări permanente pentru Ucraina şi Moldova, determinându-le să-şi revadă propria poziţie vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale. În context, urmează a fi menţionată intenţia Moscovei de a influenţa situaţia politică internă din aceste două state, care este instabilă din cauza unor diferenţe de poziţii şi disensiuni dintre diferite forţe politice.

Republica Moldova
După destrămarea URSS, Republica Moldova, ca stat independent, recunoscut pe plan internaţional, a moştenit legal întregul sistem de transportare, tranzitare şi distribuire a gazului natural aflat pe teritoriul său. În anul 1992, după conflictul transnistrean, când Chişinăul pierde controlul asupra teritoriului din stânga râului Nistrului, o parte din acest patrimoniu trece sub controlul administrativ al autorităţilor separatiste (susţinute politic şi financiar de către Federaţia Rusă), deoarece localizarea nodului de compresiune a gazoductelor magistrale se află în oraşul Tiraspol.

În prezent industria gazului în Republica Moldova este dirijată din afară, fiind dependentă 100% de o singură piaţă de export – Federaţia Rusă, mai precis de un singur furnizor – S.A.R. „Gazprom”. Ba, mai mult, toată industria gazului din ţară este în mâinile acestui monopolistului rusesc, R. Moldova pierzând controlul acestei ramuri de o importanţă strategică . În cele din urmă, problema aprovizionării cu gaze naturale a consumatorilor casnici şi industriali din Republica Moldova a devenit o chestiune deosebit de sensibilă, fapt ce afectează direct securitatea energetică a RM . Situaţia delicată din sectorul energetic moldovenesc reprezintă un factor deosebit de grav, deoarece este deseori utilizat în diverse scenarii politice sau militare, practicate de Kremlin. Politica tarifară sau blocarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale creează numeroase „mine cu explozie întârziată” pentru stabilitatea şi cursul democratic al RM, instituind dependenţe periculoase pentru cursul modernizator al ţării, luând în consideraţie situaţia economică şi financiară a ţării şi capacitatea redusă de plată pentru resursa energetică importată.

Din păcate, până în prezent problema preţului pentru gazul importat din Federaţia Rusă rămâne una sensibilă pentru Republica Moldova în urma revizuirii relaţiilor companiei ruse Gazprom cu fostele republici sovietice, aceste schimbări cel mai dur fiind simţite de ţările cu orientare pro-occidentală. În acest sens, atragem atenţie la faptul că Gazprom-ul nu are semnate contracte de lungă durată care să stabilească preţul fix pentru resurse energetice cu multe state ex-sovietice.  Astfel, considerăm că în viitorul apropiat nici nu vor fi semnate, din anumite raţionamente politice şi strategice.  Aceasta ne determină să credem că Moscova va folosi în continuare arma energetică pentru influenţarea cursului politic al ţărilor slab dezvoltate şi 100% dependente energetic de ea, cum este şi cazul Republicii Moldova.

Un alt factor, care are repercusiuni politice şi nu numai sunt datoriile RM faţă de Federaţia Rusă pentru resursele de gaz natural importate. În prezent S.A. „Moldovagaz” are o datorie de aproximativ 2,4 miliarde USD pentru gazul importat din Rusia. Din această sumă, cca. 2 miliarde sunt datoriile Transnistriei . Datoria Tiraspolului revine întreprinderii “Tiraspoltransgaz” SRL, care administrează reţeaua de gaze din Transnistria, aceasta, însă, nu este parte la contractul de baza de cumpărare-vânzare a gazelor naturale încheiat între Gazprom şi Moldovagaz. În consecinţă, Gazprom-ul are dreptul legal de a cere de la noi achitarea tuturor datoriilor, atât a celor acumulate de Chişinău, cât şi a celor acumulate de Tiraspol . Ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principalul canal de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice. Astfel că datoriile Tiraspolului acumulate pe parcursul ultimilor 18 ani sunt “puse pe spatele” Chişinăului, care nici nu controlează teritoriul respectiv.

În prezent, administraţia de la Tiraspol negociază condiţiile de transmitere către Gazprom a cotei sale în Moldova-gaz. Tiraspolul vrea să obţină şi posibilitatea de a încheia contracte directe cu Gazprom privind livrarea de gaze în regiunea transnistreană. Totodată, este negociată şi o reeşalonare a plăţii enormelor datorii pe care le are Tiraspolul faţă de Gazprom. Ne vine greu să credem că un astfel de aranjament i-ar conveni Moscovei, deoarece Federaţia Rusă nu are nevoie de o Transnistrie independentă. Federaţia Rusă are nevoie de o Moldovă manevrabilă prin intermediul Transnistriei. În această ordine de idei, se explică votul de respingere al Dumei de stat privind independenţa „RMN” după declararea independenţei Kosovo sau după războiul din Georgia din vara anului 2008. În plus, ruşilor le convine ca această uriaşă datorie în creştere a Tiraspolului (cca 2 mlrd. USD) să fie “pusă pe spatele” Moldovei.

Până în anul 2008 autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova . Deci, nu este dificil să constatăm că datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care, în prezent devin automat datoriile Chişinăului. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc . De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Remarcăm faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi suntem practic convinşi că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbră şi puţin observat, însă, avem convingerea că datoriile (aproximativ de 2,4 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi. Deoarece atât timp cât Transnistria nu este un subiect independent, interpretarea dreptului internaţional de către Rusia poate să se răsfrângă negativ asupra Moldovei privind achitarea datoriilor pentru gazul importat.

În acest context putem afirma că Moscova foloseşte Gazprom-ul drept un instrument de politică externă, încercând să valorifice lacunele cu care se confruntă Republica Moldova, în special vulnerabilităţile enorme în faţa riscurilor energetice. Astfel, Republica Moldova ar trebui să facă faţă dependenţei complete a ţării de importul de resurse energetice printr-o abordare integrată, constând în diversificarea mixtului de energie şi diversificarea surselor şi rutelor de alimentare cu energie importată: conservarea energiei, construcţia propriilor rezervoare de gaz, asigurarea legăturii cu sistemul de gaze din România în direcţia vest-est, etc.  În plus, exemplul ţărilor baltice, care depind în mare parte de un singur furnizor, este cât se poate de concludent pentru Chişinău. Or, se necesită o nouă abordare în strategia de asigurare a securităţii energetice, care ar determina creşterea capacităţii de plată pentru resursa energetică importată. În acest fel relaţiile moldo-ruse pe segmentul energetic ar căpăta o nouă abordare, bazate doar pe obligaţiunile asumate.

Ucraina
Poziţia geografică a Ucrainei şi reţeaua de gazoduct construită în timpul Uniunii Sovietice au determinat ca acest stat să joace un rol destul de important în sectorul energetic continental . În consecinţă, în prezent Ucraina se poziţionează ca un actor important în ceea ce priveşte securitatea europeană energetică, astfel că disputele energetice ruso-ucrainene reprezintă nu doar o problemă ucraineană sau rusă, dar obţin un caracter geopolitic. Menţionăm faptul ca via teritoriul ucrainean tranzitează cca 80% de resurse de gaz natural importat din Rusia de către UE, ceea ce reprezintă 25% din volumul total importat de statele comunităţii . La fel, regiunea ucraineană tranzitează coridorul vest-est, constituind o axă de conexiune între Europa continentală şi Asia Centrală şi regiunea caspică. Totodată, acest spaţiu formează coridorul nord-sud, o demonstrare în acest sens fiind gazoductul Blue Stream, care uneşte Rusia şi Turcia. Evident este faptul că există o competiţie între aceste două axe, caracterizându-se prin aspecte geopolitice, dar şi tehnice.

În prezent se duce o luptă diplomatică între Occident şi Rusia pentru această regiune, dat fiind faptul ca ea asigură acces spre o zonă bogată cu resurse energetice. În plus, dacă luăm în consideraţie ruta turcă, atunci observăm că ea nu reduce din importanţa Ucrainei în ceea ce priveşte tranzitul hidrocarburilor. Cartea ucraineană ar putea servi ca şi alternativă în cazul eventualelor evoluţii negative în regiunea turcă, de exemplu escaladarea conflictului în jurul minorităţilor curde.

Relaţiile bilaterale ruso-ucrainene pe segmentul energetic au cunoscut în ultimul timp mai multe divergenţe în ceea ce priveşte preţul la gaz şi la tranzit, fapt ce  reprezintă nişte semnale evidente atât pentru occidentali, cât şi pentru ucraineni. Politica dură a Gazprom-ului, ce a avut impact negativ atât asupra Kievului, cât şi asupra Bruxelului, scoate la suprafaţă în mod expres conotaţii politice şi geopolitice, la bază fiind interesele naţionale ale Rusiei în imediata sa proximitate . Moscova oficial dă de înţeles în repetate rânduri că nu va accepta niciodată apropierea structurilor militare pan occidentale în imediata vecinătate şi pentru prevenirea unei astfel de conjuncturi este capabilă să acţioneze în modul cel mai drastic. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev este doar un prim pas în scopul asigurării securităţii naţionale şi semnalării Occidentului de a se debarasa de politicile sale, care ating interesul naţional sau de stat al Rusiei, în cazul Ucrainei fiind unul vital. Totodată, reprezintă şi o atenţionare pentru Ucraina, determinând-o să-şi revadă propria poziţia vis-à-vis de aderarea sa la structurile occidentale.

Evident este faptul că Kremlinul urmăreşte la fel anumite interese comerciale şi  energetice. Situaţia tensionată ar reprezenta o atenţionare pentru statele UE asupra instabilităţii tranzitului de resurse energetice via teritoriului ucrainean, fapt ce ar putea duce la încurajarea UE pentru a participa mai activ în cadrul proiectului North Stream şi South Stream. Pe de altă parte, acţiunile de presiune asupra Kievului au la bază interesul vădit din partea ruşilor în ceea ce priveşte achiziţionarea şi controlul infrastructurii energetice din Ucraina, progrese în acest sens fiind deocamdată neatinse .

În context, ar fi bine să  mai atragem atenţie la o nuanţă. Cauza oficială a conflictului gazelor între Ucraina şi Rusia a fost neachitarea din partea Kievului a datoriei pentru gaz. Însă, dacă nu uităm de faptul că datoria Transnistria este cu mult mai mare, atunci ne convingem o dată în plus că motivul real al conflictului dintre Kiev şi Moscova nu a avut conotaţie financiară, ci una geopolitică şi geo-energetică.

Chiar şi semnarea acordului de către Preşedintele rus Dmitri Medvedev şi omologul său ucrainean Viktor Ianukovici privind menţinerea bazei navale ruse în Ucraina până în anul 2042, în schimbul unei reduceri de 30% a preţului pentru gazele naturale ruse livrate Kievului, o reducere considerată o parte din chiria plătită de Moscova pentru această bază ,  demonstrează expres interesul de aducere a Ucrainei pe orbita Rusiei. De fapt, conflictele energetice dintre Ucraina şi Rusia din 2006 şi din 2009 au avut la bază divergenţe de ordin politic sau mai bine spus lipsa unei colaborări între aceste două state şi lezarea unor interese ale Rusiei în regiune. Consecinţele negative de ordin politic, social, economic şi energetic atât din Ucraina, cât şi din Europa, a dus la consolidarea poziţiilor Rusiei în regiune. Pe de o parte, Moscova şi-a înăsprit pretenţiile în ceea ce priveşte prezenţa sa militară la Marea Neagră, ca şi o contrapondere celei NATO din regiune. Pe de altă parte, asistăm la promovarea intereselor sale energetice în zonă prin intermediul proiectului South Stream, care rămâne a fi într-o strânsă concurenţă cu proiectul occidental Nabucco. Or, o consolidare a poziţiei ruse în regiunea pontică ar reprezenta un factor de stimulare în ceea ce priveşte accelerarea lansării gazoductului South Stream, pe fundalul păstrării interesului din partea Occidentului de a începe construcţia gazoductului Nabucco pentru a reduce dependenţa de gazul rusesc şi de a controla axa hidrocarburilor.

Noua conducere de la Kiev pare să fi abordat de o manieră progresistă relaţiile bilaterale ruso-ucrainene, care, altminteri sunt în avantajul tuturor părţilor implicate la proces. La fel, stabilitatea politică din Ucraina va juca un rol important în evoluţia ulterioară a evenimentelor din această regiune, luând în consideraţie criza economică globală, dar şi raporturile dintre marile puteri occidentale (în special SUA) şi Rusia. Luând în consideraţie faptul că Ucraina se confruntă cu o profundă criză economică , conducerea acestei ţări ar trebuie să facă faţă provocărilor şi să minimalizeze escaladarea unor crize de ordin diplomatic sau energetic. La momentul de faţă am putea constata că relaţiile ruso-ucrainene pe segmentul energetic au trecut într-o nouă fază, bazată pe consens politic şi dorinţa de a stabili bune relaţii de colaborare. Considerăm că schimbări radicale nu se vor produce, dat fiind faptul că fiecare stat îşi promovează propriile interese naţionale. În plus, Ucraina, confruntându-se cu grave probleme de ordin economic şi social, nu poate să-şi permită luxul de a face schimbări radicale în ceea ce priveşte priorităţile sale în materie de politică externă, de securitate energetică sau economică.

Nu cred că pentru cineva a fost o surpriză o astfel de evoluţie a ultimelor evenimente din Ucraina, dar cred că ar fi prematur să tragem acum anumite concluzii de ordin politic şi geopolitic. Foarte mult depinde cum vor evolua lucrurile în interiorul Ucrainei şi al relaţiilor dintre marile puteri. În orice caz, pentru Ucraina este vital să menţină relaţii de colaborare şi prietenie cu vecinii, în special cu marele puteri, precum este Federaţia Rusă, UE şi SUA.

Concluzii
Atât Republica Moldova, cât şi Ucraina, vor încerca să-şi consolideze independenţa lor fragilă, gestionând inteligent relaţiile de dependenţă economică şi energetică faţă de Federaţia Rusă. Elitele oficiale ale acestor două state conştientizează că sunt necesare reforme structurale şi sistemice pe interior pentru a minimaliza vulnerabilitatea ţărilor faţă de eventuale provocări ce ar putea apărea, fie şi artificial. Criza gazelor din 2006 şi din 2009 a demonstrat o dată în plus lipsa pregătirii şi prezenţa panicii în rândul clasei politice moldoveneşti şi ucrainene, dar şi a societăţilor în ansamblu, fapt ce determină la apariţia unor situaţie de instabilitate cu consecinţe nefaste corespunzătoare.

Pe plan regional, concurenţa dintre cele două centre de putere – Federaţia Rusă şi Occidentul – va continua, astfel prefigurându-se o nouă dinamică şi abordare geopolitică în regiune. Or, percepem o relansare a relaţiilor bilaterale ruso-americane şi noile provocări de ordin economic, politic şi militar care apar pe continentul european. Iar Moldovei şi Ucrainei nu le rămâne decât să participe activ în cadrul acestor procese cu scopul de a consolida şi de a restabili  consensul naţional privind păstrarea statului unitar.

Mulţi comentatori politici anticipează deja o reorientare politică şi diplomatică a Ucrainei după ce la putere a venit un preşedinte considerat pro-rus. Or, noi considerăm că un ciclu electoral nu poate defini tabloul complet al regiunii. În plus, evoluţia evenimentelor din regiune în mare parte depinde de factorul extern şi de acest fapt deja ne-am convins: Ianukovici nu a avut marja de manevră în negocierile cu Rusia privind flota din Marea Neagră şi preţul gazelor, dat fiind faptul că Ucraina a fost foarte puternic lovită de criza economică globală, economia ţării fiind în pericol. La momentul de faţă nu se prefigurează căi energetice alternative pentru Moldova şi Ucraina, fapt ce impune aceste două state să facă faţă dependenţei complete de resursa energetică importată printr-o abordare integrată, încercând să facă o delimitare a politicului de energetică, după exemplul ţărilor baltice, Bulgariei, Slovaciei, Poloniei.

Alexandru Baltag
Expert Asociat
Asociaţia pentru Politică Externă

Sursa: http://ape.md/doc.php?l=ro&idc=156&id=1139 (document disponibil şi în limba engleză)

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).

În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este “dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine “în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

Constatăm cu îngrijorare faptul că situaţia la care s-a ajuns este în defavoarea RM privind aderarea sa la structurile occidentale, întrucît rigorile impuse sunt cu totul altele, în primul rînd stabilitatea politică şi economică. Trebuie să recunoaşte că Moldova împreuna cu alte state ex-sovietice, din punct de vedere geopolitic, constituie o zonă tampon între două parţi antagoniste ale lumii – Occidentul şi Federaţia Rusă, totodată, fiind un stat care se află în imediata vecinatatea cu UE şi NATO şi care are un conflict îngheţat.

Mulţi politologi şi analişti susţin faptul că strategia Moscovei în raport cu imediata vecinătate este de a menţine statele ex-sovietice în sfera sa de influienţă prin intermediul instabilitaţii interne a acestora (cazul Moldovei, Ucrainei, Georgiei). Făcînd referinţă la RM, este ştiut faptul că Rusia nu are nevoie de o Transnsitrie independentă. Dar, Rusia are nevoie de o Moldovă instabilă, fragmentată, şantajabilă şi manevrabilă. În acest context, nu excludem faptul că atît timp cît va supraveţui regimul separatis în partea stîngă a Nistrului, vom asista la provocări de ordin intern şi extern.

Referindu-ne la situaţia politică internă din RM, cu toţi cunoaştem faptul că factorul rusesc a fost în permanenţă activ şi generator de confruntări politice de ordin intern. Voi face referinţă la situaţia alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 şi din 5 aprilie 2009. Altminteri, voi menţiona faptul că Rusia de fiecare dată a avut o poziţie clară, bine determinată, susţinînd deschis fie o forţă politică, fie alta în compraţie cu comportamnetul aparent neutru şi rezervat al Occidentului. În 2005 Moscova a susţinut expres opoziţia de astăzi, în mare parte, pe cînd în 2009 tabloul s-a schimbat radical. Şi nu este vorba de simpatia liderilor de la Kremlin pentru un lider politic sau altul de la Chişinău, strategia este de a antagoniza aceste forţe politice pe plan intern, sub pretextul diverselor motive, fie de ordin lingvistic, naţional sau etnic. Adică, se urmăreşte unul şi acelaşi scop: menţinerea instabilităţii interne a RM, care, eventual determină tergiversare procesului de reglementare a conflictului transnistrian. Or primul şi al doilea obiectiv sunt într-o corelaţie organică.

Suntem conştienţi de faptul că atragerea malului stîng de cel drept al Nistrului ar trebui să fie pe modelul Ciprului. Or în realităţile de astăzi o altă soluţie nu există, decît să devenim atractivi şi credibili pentru populaţia din regiunea separatistă. Din păcate, RM este în imposibilitate să ofere acest lucru în momentul de faţă. Într-un cuvînt, situaţia la zi defavorizează ţara noastră atît în aspiraţiile sale europene, cît şi în cele de reintegrare.

Aş dori să subliniez un aspect. Recent liderul de la Tiraspol a declarat că este dispus să acorde ajutor autorităţile de la Chişinău, în caz de nevoie, privind înăbuşirea acţiunilor de protest din capitală. Eu nu cred că agest gest din partea administraţiei de la Tiraspol a survenit din prietenia şi bunăvoinţa sa faţă de guvernarea de la Chişinău. Obiectivul a fost de a evidenţia o dată în plus slăbiciunea şi neajunsurile RM, precum şi de a demonstra în repetate rînduri populaţiei din Transnstria că „acolo (RM) este mai rău decît aici (rmn)”. Prin acest fapt, ne putem aştepta la acutizarea divergenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol, precum şi la o instabilitate socială mai accentuată în perimetrul frontierilor RM recunoscute pe plan internaţional.

Avînd o experienţa amarnică timp de 20 ani, elita politică din Moldova trebuie să conştientizeze că fără modernizarea şi dezvoltarea situaţiei interne din ţară, aspiraţiile noastre de a deveni parte din marea familie europeană în calitate de stat reintegrat rămîn a fi utopice. Este nevoie de o abordare pragmatică a relaţiilor noastre atît cu Occidentul, cît şu cu Rusia, dar în strictă conformitate cu interesele noastre naţionale. Or, politicienii noştri, în mare parte, sunt confuzi şi interpretează diferit interesele şi priorităţile societăţii moldoveneşti.

     Situaţia energetică încordată dintre Rusia şi Ucraina denotă, în repetate rînduri, nişte semnale evidente atît pentru occidentali, cît şi pentru ucraineni. Printre altele, “războiul gazelor” ruso-ucrainean, avut loc cîţiva ani la rînd, nu este întîmplător şi surprinzător. Astfel, înainte de a trece la analiza propriu-zisă, aş dori să fac unele referinţe de ordin geopolitic în ceea ce priveşte (co)relaţia Rusia – Ucraina.

     Ucraina, care nu a existat ca şi stat independent pînă la implozia URSS, reprezenta interfaţa europeană a Imperiului Rus şi apoi Sovietic. În aceste condiţii, Ucrainei îi revine rolul de pivot geopolitic, deoarece existenţa sa ca şi stat independent de Kremlin (independent în sensul strict al cuvîntului) contribuie la transformarea geopolitică a Rusiei. De fapt, geopolitic şi geostrategic Rusia nu poate fi în Europa, dacă Ucraina nu este în ea, însă Ucraina poate fi în Europa fără ca Rusia să fie în ea. În cele din urma, independenţa politică a Ucrainei şi o eventuală aderare a sa la UE şi NATO sperie Kremlinul, deoarece, în acest fel, geografia va împinge Rusia, într-o oarecare masură, în Asia, de Europa legînd-o doar relaţiile economice şi energetice. Acest fapt este inadmisibil pentru Federaţia Rusă, atît timp cît acest stat a jucat şi «mai joacă» un rol (geo)politic dominant în Europa pe parcursul ultimelor secole. Totodată, influienţarea acestui spaţiu din partea Moscovei reprezintă pentru Rusia un scut vis-à-vis de pericolul venit din Vest, mai cu seamă din partea NATO. Numai aşa se explică comportamentul negativ al Kremlinului faţă de Ucraina şi ultimele/permanentele disensiuni între aceste două state.

     În acest context, este oportun sa-l cităm pe Zbigniew Brzezinski: “…făra Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina, mai întîi amăgită şi, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu”.

     Pentru Rusia acest spaţiu este vital, în special Crimeea, deoarece cine deţine această peninsulă, deţine o poziţie cheie în regiunea Mării Negre. În plus, această regiune reprezintă «podul» de legătură cu Europa. Iată de ce o eventuală transformare a regiunii de prelungire europeană a Rusiei va fi dificil acceptată de Moscova.

     Revenind la subiectul analizei, remarcăm faptul că comportamentul dur al Gazpromului faţă de Ucraina, care are impact negativ şi asupra statelor europene, are conotaţie de ordin (geo)politic şi (geo)economic şi are tangenţă cu orientarea pro-occidentală tot mai accentuată a autorităţilor oficiale de la Kiev. Federaţia Rusă aplică toate mijloacele existente pentru a-şi apăra interesele politice şi economice în regiunea respectivă.

     Din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, Moscova dă de înţeles expres că nu o să accepte niciodată apropierea structurilor militare panoccidentale în imediata vecinătate. Astfel, şantajul energetic faţă de Kiev este doar un prim pas în scopul asigurării securităţii naţionale. Pe de o parte este un semnal pentru Occident privind extinderea influenţei sale spre Est (specialmente de ordin politic şi militar), care subminează interesul naţional al Rusiei în regiune. Pe de altă parte, aceste acţiuni reprezintă atenţionări permanente pentru Ucraina, determinînd-o să-şi revadă propria poziţia vis-à-vis de aderarea sa la NATO. Tot aici, urmează a fi menţionată intenţia Moscovei de a influienţa situaţia politică internă din Ucraina în favoarea sa, care este instabilă din cauza unor diferenţe de poziţii şi disensiuni dintre Preşedintele Iuşcenko şi Prim-ministrul Timoşenko.

     În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta încearcă din greu să limiteze prezenţa Gazpromului pe piaţa sa internă, însă, experţii susţin că în 5-6 ani fiecare stat din Europa va trebui să coopereze cu gigantul rusesc. Va fi o necesitate pentru a nu rămîne fără gaz.

     Întorcînd moneda pe altă parte, observăm nuanţa energetică şi economică a conflictului. Amintesc că cearta dintre fraţii slavoni a (re)apărut din cauza neînţelegerilor privind stabilirea noului preţ la gaz, la tranzit şi refuzul din partea Naftogaz de a plăti penalităţile pentru restanţele la plata gazelor faţă de Gazprom, care constau în 614 milioane USD. Deci, asistăm la presiuni puternice de ordin economic din partea Rusiei faţă de Ucraina, în timp ce această ţară este într-o situaţie economică dezastruoasă din cauza crizei financiare mondiale, fiind nevoită să apeleze la împrumuturi externe.

     Pe lîngă interese (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri  economico-energetice. Este vorba de dorinţa inevitabilă a Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană. Prin cei 35.200 km de conducte din Ucraina, Gazprom livrează anual 120-130 de miliarde de metri cubi, concernul rus fiind vital interesat în a-şi asigura controlul asupra sistemului de transport din Ucraina. În ciuda insistenţelor Rusiei, Ucraina refuză să cedeze controlul asupra sistemului de conducte companiei Gazprom, parlamentarii Ucrainei adoptînd, în acest sens, şi o lege care interzice vînzarea sau înstrăinarea în orice fel a acestui sistem de conducte unei alte ţări.

     Situaţia tensionată dintre Kiev şi Moscova constituie motiv suplimentar pentru Rusia de a avertiza, în repetate rînduri, statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriului ucrainean. Aici trebuie să atragem atenţie asupra faptului că în prezent Ucraina asigură 80% din exportul de gaze din Rusia spre UE sau circa o cincime din gazul importat de UE. Astfel, conflictul energetic ruso-ucrainean se rasfrînge direct asupra UE, fapt demonstrat prin scăderea volumului de gaze livrate ţărilor membre ale UE şi vizita actuală a delegaţiei ucrainene în capitalele ţărilor UE pentru a discuta despre problema gazului.

     Rusia doreşte încurajarea UE pentru a participa mai activ în cadrul proiectelor North Stream şi South Stream. În această ordine de idei, ar trebui să îndreptăm privirea asupra proiectului ruso-european South Stream, care ar putea întîmpina piedici. Problema este că porţiunea marină traversată de gazoduct trece prin zonele economice ale României şi Ucrainei. Aproape tot traseul South Stream este dispus în perimetrul platoului continental al Ucrainei, o parte trecînd pe platoul românesc. Kievul ar putea întîrzia realizarea proiectului pentru a primi un nou instrument de presiune asupra Moscovei şi a negocierilor vizînd livrările de gaze naturale.

     Din cele menţionate mai sus observăm că Ucraina este incontestabil o zonă de contrast, constituind un teatru unei lupte de influienţă dintre marii actori. În prezent două părţi ale lumii, Occidentul şi Rusia, îşi construiesc concepţiile lor strategice, politice şi economice în regiune, ţinînd cont de spaţiile adiacente ale Ucrainei. Consider că un consens pe termen scurt dintre părţi este mai mult ca probabil. Or, este posibil că acest „mariaj” va fi consolidat de unele angajamente din partea subiecţilor implicaţi, care se aşteaptă a fi negociate. Însă, succesul acestor negocieri este imprevizibil, cu atît mai mult durata lui, dacă luăm în consideraţie condiţiile actuale de pe scena internaţională.

Alexandru Baltag

     Însă, toţi ne dăm seama că măsurile luate de marii actori vor avea efecte reale pe termen mediu, deoarece conştientizăm faptul că în situaţia creată pe lîngă business se face şi politică. Ca şi exemplu poate fi luată reducerea din septembrie-octombrie anunţată de OPEC, numai că de atunci, numai cca 60% din reducerea anunţată s-a şi concretizat. În plus, observăm că preţul la petrol se ieftineşte în continuu din cauza speculaţiilor, lipsei de încredere şi  cererii scăzute.

     Analizînd cazul Gazprom-ului, aflăm că monopolistul rusesc preconizează să scadă preţul la gazele naturale exportate în UE, anunţînd la mijlocul lui decembrie curent cifra de 280 – 300 USD/1000 m.c. pentru prima jumătate a anului 2009, în comparaţie cu 460 – 500 USD/1000 m. c. în ultimul trimestru al anului 2008. În aceste condiţii, pierderile Gazpromu-ului se estimează la 20 mlrd USD, care, logic, vor trebuie să fie compensate pe parcursul perioadei de stagnare a economiei Rusiei, a preţului redus la petrol şi a crizei financiare mondiale.

     O sursă de venit pentru Gazprom este mărirea preţului gazelor naturale pentru Belarus, de la 128 USD/1000 m.c. la 240 USD/1000 m.c. Altminteri, îmi vine greu să estimez cu cît va fi diminuat preţul la gazele naturale ruseşti importate de Moldova. În general, îmi pun întrebarea: vom asista la o reducere semnificativă sau la una simbolică?

     Acordul semnat dintre Moldovagaz şi Gazprom stipulează expres modalitatea de armonizare a preţului pentru gazul rusesc pentru Moldova în raport cu preţul stabilit ţărilor europene, astfel ca în 2011 vom trebui să plătim un preţ mediu european pentru resursa energetică importată. Totodată, noul tarif la gazul importat de noi se calculează în funcţie de cotaţiile produselor petroliere vechi de şase-nouă luni.

     Dacă atragem atenţie la modul de armonizare a preţului la gazul importat, atunci avem :
• preţul în 2008 – 75 % din preţul mediu european,
• 85% în 2009,
• 90% în 2010,
• un preţ mediu european în 2011.

     Dacă la începutul lui 2009 UE va plăti în mediu 280 – 300 USD/1000 m.c., atunci, conform Acordului, RM va trebui să platească cca. 240 – 255 USD/1000 m.c. (la moment RM plăteşte 280 USD/1000 m.c.) Adică, tot atît cît am plătit în perioada 1 iulie – 1 octombrie 2008.

     În context vreau să aduc aminte faptul că Guvernul RM a majorat preţul la gaz pentru consumatorul final de la 1 august curent, cînd aveam preţul, pe care îl mai putem obţine încă o dată. Astfel, îmi vine greu să spun în ce măsură va afecta pozitiv consumatorul final din ţară o eventuală micşorare a preţului la gazul natural rusesc importat. Aici mai adaug angajamentele Moldovagaz privind achitarea datoriilor uriaşe faţă de Gazprom. Şi în plus, nu trebuie să sperăm că situaţia momentană va fi pînă la nesfîrşit, deoarece preţul barilului de ţiţei va reveni după ce economia mondială îşi va reveni de pe urma crizei financiare (experţii estimează că redresarea economiei mondiale va începe spre finele anului 2009 sau în primele luni din 2010).

     În continuare voi atrage atenţia la un fapt. Scăderea mult aşteptată a preţului la gezele naturale ruseşti, dacă va avea loc, atunci se va produce în primăvara lui 2009, adică după alegerile parlamentare. În context, nu este exclusă tenta politică în procesul de stabilire a noului tarif.

     Un factor este  interesant. Preţul la gaz pentru RM este luat în raport cu preţul european, din care se scade preţul de transport al resursei energetice. Nu ştiu în ce măsură noi suntem bine informaţi cu costul real privind transportul acesteia. În cele din urmă, Gazprom-ul ar putea folosi această lacună privind stabilirea preţului conform intereselor sale în Moldova.

     Deci, ne putem aştepta din nou la manipulări şi «surpirze», în caz că nu sunt satisfăcute unele cerinţe de tip economic, strategic şi politic ale Kremlinului. Un subiect al discuţiilor între RM şi Rusia ar putea fi modalitatea de reorganizare a Moldovagaz (Gazprom insistă obţinerea unei cote de 75% din capitalul Moldovagaz) sau/şi privatizarea CET-lor (oficialii de la Gazprom de multe ori au manifestat ineres pentru a investi în cele 3 CET-uri moldoveneşti)… Acest fapt nu poate fi exclus, în timp ce Moldova a cedat deja reţeaua sa de distribuţie a gazului natural în gestiunea Gazprom.

     Ca şi concluzie aş doris să spun că nu trebuie să ne facem iluzii sau să credem că vom avea parte de «daruri» din partea Rusiei. Chiar dacă se va produce o micşorare a preţului la gaz, ea va fi una bine calculată şi nu pentru o perioadă lungă de timp. Totodată, diminuarea preţului va fi legată direct de eventualele compromisuri şi înţelegeri stabilite între Moldovagaz (Gazprom-ul deţine pachetul majoritar de acţiuni în S.A. Moldovagaz) şi Gazprom.

Alexandru Baltag

    Vreau să atrag atenţie la faptul că în interesul naţional al fiecărui stat se includ şi interesele sale vitale (care determină existenţa statului respectiv), cum ar fi integritatea sa teritorială, suveranitatea şi stabilitatea statului. Totodată, mai există interese vitale economice, ce ţin de asigurarea cu resurse energetice sau asigurarea pieţelor de desfacere, dacă statul rspectiv este hiperdependent de export.

      Deseori prin interes naţional se subînţelege interesul vital al statului. Însă, dacă ne referim la state mari, atunci observăm o oarecare delimitare între acestea două noţiuni (ex: influienţarea Moldovei de către Moscova este un interes naţional al Rusiei şi, în nici un caz unul vital, care, ar determina existenţa Federaţiei Ruse ca şi subiect de drept internaţional). Pentru state mici, precum este Republica Moldova sau Georgia, interesul naţional practic se egalează cu interesul vital, deoarece statele mici de la apariţia sa se luptă pentru existenţă, pentru a nu fi „înghiţite” de marile puteri.

      În continuare voi încerca să analizez poziţia şi reacţia Republicii Moldova vis-à-vis de conflictul ruso-georgian şi de recunoaşterea de către Kremlin a Osetiei de Sud şi a Abhaziei prin prisma intereselor noastre naţionale (vitale). Însă, înainte de a trece la analiza propriu-zisă, voi evidenţia interesele naţionale (vitale) ale Moldovei, care, consider că le cunoaşte (trebuie să le cunoască) fiecare cetăţean moldovean.

      În acest mod, aş evidenţia: integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova, securitatea energetică, pieţe de desfacere pentru export, investiţii, societate sănătoasă şi aptă de muncă, integrarea în structurile occidentale, relaţii de prietenie, cooperare şi colaborare cu vecinii şi cu marii actori regionali şi mondiali, etc. Prin urmare, Moldova va înceta să mai existe ca şi subiect al dreptului internaţional, dacă, Chişinăul nu va aplica politicile de interes naţional (vital) – (statul este ca şi un corp uman, care are nevoie de corp şi imunitate, de hrană şi energie, de grijă şi susţinere).

      Trecînd la subiectul analizei, aş dori sa amintesc comportamentul Chişinăului faţă de conflictul din Georgia, care constă în aliniere la Declaraţia Preşedinţiei franceze a Uniunii Europene. Potrivit ei s-a exprimat o preocupare deosebită faţă de confruntările violente care au avut loc în Osetia de Sud (Georgia) şi se adresează tuturor părţilor un mesaj de renunţare imediată la ostilităţi şi să se preia neîntârziat negocierile, pentru a permite soluţionarea politică a crizei, respectând suveranitatea şi integritatea teritorială a Georgiei. Totodată, s-a condamnat recunoaşterea de către Rusia a independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud.

      Citind printre rînduri, observăm că poziţia RM ca şi a Franţei, Germaniei şi Italiei faţă de conflict şi recunoaştere a fost una prudentă (reacţia Guvernului de la Chişinău a constat doar într-un comunicat). Reeşind din termeni diplomatici, nu am văzut o poziţie dură şi fermă fie pentru o parte sau alta a conflictului. În plus, ne amintim cu toţii, că la 1 septembrei a.c. Consiliul UE nu a sancţionat Rusia pentru nerespectarea angajamentelor luate în urma întîlnirii Medvedev-Sarkozy de la 12 august curent, aşa cum se promitea (împotriva sancţiunilor s-a pronunţat şi România). Acest fapt se explică prin aceea că pentru europeni, la general, şi pentru statele locomotive (Franţa, Germania, Italia), în particular, interesul său naţional este primordial (securitate energetică, relaţii bune cu Rusia, etc.). Într-un cuvînt, aceste state au considerat că nu se merită să te cerţi TARE cu Moscova în favoare Georgiei. Altmineri, poziţia europenilor este bine înţeleasă, argumentată şi „nolens volens” acceptată.

       Cît priveşte Republica Moldova, propun să analizăm dacă pozţia oficială a Chişinăului faţă de conflict este con vinabilă pentru noi şi dacă nu neglijează interesele noastre naţionale (vitale). Să începem cu aceea că Moldova se luptă cu aceleaşi probleme ca şi Georgia; este vorba de separatismul din Transnistria şi de prezenţa armatei ruseşti de acolo. Rezolvarea „oricum” şi „oricînd” a conflictului de pe Nistru nu reprezintă pentru noi preocuparea Nr.1. Este cunoscut faptul că problema principală pentru noi este dezvoltarea economică pe malul drept al Nistrului, bunăstarea socială, stoparea emigraţiei populaţiei, etc. Totodată, dacă se doreşte reintegrarea Moldovei în interesul Chişinăului şi nu a Tiraspolului sau a Moscovei, este nevoie de o poziţie fermă, categorică şi nu oscilantă. Se cere o colaborare şi o cooperare cu statele care se confruntă cu probleme similare (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, cu toate că cel din urmă a dezamăgit cu comportamentul său ambiguu în timpul conflictului din Caucaz, avînd, în acelaşi timp, un focar mult mai mare şi mai periculos decît în Transnsitria sau Crimeea – de altfel, am rezerve faţă de viabilitatea GUAM-uli pe viitor, dar asta e o alta întrebare) şi cu statele care susţin reglementarea conflitului în interesul naţional al Moldovei (România, SUA, UE; în acest şir Rusia nu se încadrează, deoarece ea este parte implicată direct în conflict – caz similar cu cel al Georgiei).

      Întorcînd moneda pe altă parte, avem depenenţa energetică totală a Moldovei faţă de Rusia. Dar, şi aici, există unele nuanţe. Gazprom-ul duce o politică de stabilire a preţurilor de piaţă pentru resursa energetică exportată pentru toţi partenerii, inclusiv pentru cei din vecinătatea apropiată. Un argument poate servi Acordul dintre Moldova-gaz şi Gazprom, care spune expres că începînd cu 2011 RM va trebui să plătească un preţ mediu european pentru resursa energetică importată. Este adevărat că pentru noi chestiunea gazului este vitală, dar, tot atît de adevărat este că noi nu vom mai avea preţuri preferenţiale de adinioarea.

      În context, atragem atenţia la piaţa de desfacere din Rusia, de care exportatorii din ţară  depind mult. Însă, să nu uităm de faptul că piaţa rusă nu este unica în regiune şi asupra căreia trebuie să ne limităm. Avem alături Ucraina cu o populaţie de cca. 50 mln de locuitori, România cu 20 mln, Turcia cu 65 mln, etc. În plus, piaţa UE este deschisă pentru produsele moldoveneşti. Problema că produsele noastre nu sunt competitive şi nu suportă concurenţa în Occident, este o problema internă a Moldovei şi, nicidecum, rezolvarea ei nu depinde de Rusia. Dar, oricum, spre asta vom fi obligaţi să mergem în condiţiile economiei de piaţă, dacă dorim să supraveţuim ca şi stat.

      Deci, la moment avem o dependenţă faţă de Moscova privind resursa energetică, conflictul din Transnsitria (nu trebuie să negăm importanţa părţii ruseşti în formatul de negocieri), piaţa de desfacere. Însă, trebuie să recunoaştem că avem soluţii de alternativă la această dependenţă:

 1. să ne dezvoltăm economic pentru a fi capabili să achităm preţul de piaţă pentru gaz (exemplul României, Ţărilor Baltice, Poloniei este cît se poate concludent). În aceste condiţii şantajul rusesc privind preţul la gaz este exclus. Preţul oricum va creşte şi el oricum va trebui achitat de noi, vrem noi asta sau nu vrem.

 2. să ameliorăm calitatea produselor exportatoare pentru a fi competitive cu produsele europene (aici se cer investiţii străine în ţară).

 3. să ducem o politică de prietenie şi colaborare cu vecinii şi să ne arătăm verticalitatea în problema transnsistreană, etc. (decît să fie rezolvat conflictul în interesul Moscovei/Tiraspolului şi în detrimentul Chişinăului sau negocierile de reglementare să fie tărăgănate încă pe mult timp, consider că mai bine e să fie îngheţat, frontiera de pe Nistru securizată şi să se meargă pe exemplul Ciprului).

      Referindu-mă la poziţia Chiţinăului vis-à-vis de conflictul din Caucaz şi recunoaşterea celor două regiuni separatiste prin prisma celor scrise mai sus, nu-mi rămîne decît să constat cu regret o prudenţă exagerată a Chişinăului faţă de Kremlin şi o neglijare parţială a intereselor noastre naţionale. Personal susţin că prin metode diplomatice trebuia de „afişat” o opoziţie mai fermă şi mai categorică vis-à-vis de cele întîmplate, pentru a arăta caracter şi atitudine. Printre altele, consider, că un astfel de comportament nu ar fi dus, nici într-un caz, la deteriorarea relaţiilor cu Rusia, cu care trebuie să menţinem relaţii de colaborare şi compromis, dar în limetele interesul nostru naţional (vital).

      Este adevărat, că nici conjunctura internaţională nu ne-a fost destul de favorabilă, dacă atrag atenţia la faptul că nici statele mici nu au avut o poziţie comună în timpul conflictului din Caucaz, nu mai zic de cele mari. Cu regret, dar mulţi s-au condus după interesul său naţional şi nu după moralitate (de exemplu, eu aş avea rezerve că Ucrainei ar fi avut aceeaşi reacţie în cazul Moldovei ca şi în cazul Georgiei în cazul escaladării conflictului din Transnsitria). Cu părere de rău, dar constat că Moldova nu face parte din lista acestor mulţi, că Moldova s-a condus în mare parte după alţi factori şi nu după propriul interesul naţional (vital).

      În cele din urmă, las la discreţia fiecărui cititor să se pronunţe pe marginea acestui subiect: a fost mai important şi mai presus pentru Moldova interesul său naţional (vital) în timpul conflictului din Georgia?

Alexandru Baltag

     Aş remarca că la moment preţul mediu european la gazele naturale stabilit de Gazprom este de 401 – 402 USD pentru 1000 mc în comparaţie cu 272 USD/1000mc din 2007. Observăm, deci, că în decursul unui un an de zile s-a produs un salt spectaculos al preţului cu aproximativ 40%. Noul preţ îşi găseşte explicaţia în scumpirea petrolului, ţinînd cont de faptul că în contractele Gazprom-ului cu partenerii lui, tariful la gazul exportat se calculează în funcţie de cotaţiile produselor petroliere vechi de şase-nouă luni.

      În continuare aş dori să atrag atenţia la următoarele declaraţii:

 1. Alexei Miller, CEO Gazprom, a declarat că preţul petrolului va depăşi, “în curînd”, pragul de 250 de USD/baril, iar preţul gazelor naturale vîndute de Gazprom în Europa Occidentală ar putea ajunge la finalul anului 2008 la 500 de USD/1000 mc, faţă de aproximativ 370 USD în martie 2008.

2. preţul petrolului ar putea creşte pînă la 500 USD/baril în decurs de cîţiva ani, dacă va continua deprecierea dolarului american şi se vor intensifica divergenţele politice (dacă Iranul va fi atacat din cauza programului său nuclear controversat), a declarat oficialul iranian al Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Mohammad Ali Khatibi.

3. o ipoteză similară a formulat şi Robert Hirsch, unul dintre cei mai apreciaţi analişti ai pieţei energetice, potrivit căruia barilul de petrol va urca pînă la 500 USD/baril în următorii 3-5 ani, iar directorul general al Agenţiei Internaţionale a Energiei, Nobuo Tanaka, prognozează că “situaţia pe piaţa petrolului va ramîne tensionată în mod sigur pînă în 2013″.

      Într-o primă etapă, piaţa se va destinde pînă în 2009-2010, graţie unei creşteri previzibile a ofertei în urma exploatării unor noi locuri de producţie, însă, oferta va scădea ulterior, iar cererea va creşte, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.

      Deci, dacă la sîrşitul anului se aşteaptă ca preţul mediu european pentru gazele naturale să ajungă la 500 USD/1000 mc, atunci, în 3-4 ani (adica în 2011-2013), este real ca el să atingă cifra de 1000 USD/1000mc. Exact în această perioadă, după cum am remarcat la început şi după cum este stipulat în contractul dintre Moldova-gaz şi Gazprom, RM ar trebui să plăteasca un preţ mediu european pentru resursa energetică importată.

      Preţul de 401-402 USD de acum şi cel de 1000 USD în 3-5 ani nu este o mare tragedie pentru ţările UE în condiţiile în care în Europa, datorită intermediarilor, preţul care este plătit de consumatori se apropie de 1000 USD pe mia metri. Însă, pentru RM, consider că acestă situaţie ar reprezenta o tragedie, dacă vor fi impuse în totalitate regulile pieţei.

      Este adevărat că declaraţiile de mai sus ar putea fi speculative. Dar, nu trebuie de uitat că bursele internaţionale sunt deseori vulnerabile la speculaţii. În plus, declaraţiile sus menţionate nu vin de “oriunde” şi de la “oricine”. De exemplu, în prezent Iranul are un venit de 300 mln USD/zi în urma vînzărilor de petrol. Dacă preţul la petrol va fi conform estimărilor prezentate, atunci Iranul va obţine zilnic 1,25 mlrd USD. În această ordine de idei, avem tot temeiul să credem că aceste declaraţii nu sunt zadarnice şi susţin că ele nu ar trebui neglijate.

      Privind Gazprom-ul sau Rusia, consider că sunt cunoscute avantajele sale financiare şi politice în cazul majorării preţului la resursa energetică. Gazul rusesc acoperă mai mult de un sfert din piata energetică europenă, iar în unele ţări Gazprom-ul asigură  pînă la 100% din consumul intern de gaz (printre care este şi Republica Moldova).

      În concluzie aş remarca că cifrele şi declaraţiile menţionate vizează direct segmentul energetic şi economic al Moldovei. Deoarece, la moment trebuie să recunoaştem că ne este destul de dificil să achităm 256 USD/1000mc şi nu cred că în 3-5 ani bugetul de stat va înregistra o creştere similară cu cea a preţului resurselor energetice (aproximativ de 4 ori).

 Alexandru Baltag

După cum menţionasem şi în una din analizele anterioare, un astfel de aranjament este destul de „înţepător” pentru bugetul de stat, în condiţiile în care ritmul de dezvoltare al economiei naţionale rămâne în urmă faţă de ritmul creşterii preţului la gazele naturale (trebuie de luat în considerare un factor: preţul la gazele naturale se stabileşte în concordanţă cu preţul la petrol, adică se indexează). Aici se mai adaugă datoriile Moldovei faţă de Gazprom, care au crescut în ultimii trei ani cu 60%, constituind în jur de 207,89 mil. USD (fără penalităţi).

În acelaşi context, mai menţionăm datoria regiunii separatiste pentru gaze, care constituia la 1 ianuarie 2008 1,677 mlrd. USD, dintre care 200,82 mil. USD sunt datorii acumulate pe parcursul anului 2007, ceea ce semnifică că regiunea nu a plătit nici măcar 20% din valoarea gazelor primite de la Gazprom.

Datele prezentate mai sus sunt bine cunoscute publicului larg. Astfel, în continuare îmi propun să fac o mică analiză în ceea ce priveşte dependenţa energetică a RM faţă de Rusia în cazul reintegrării statului, operând, desigur, cu cifrele menţionate.

În ultimul timp se aud tot mai multe voci, atât la Chişinău, cât şi la Moscova şi Bruxel, că reglementarea conflictului transnistrean a trecut în faza finală. Nu pot exclude acest fapt atunci când am asistat cu toţii la întilnirea lui Voronin cu Smirnov, sau la votul de nerecunoaştere a independenţei „rmn” de către Duma rusă după declararea independenţei Kosovo, sau, chiar, la disponibilitatea Occidentului de a asista financiar procesul de reintegrare al Republicii Moldova. Axându-mă pe domeniul energetic, domeniul destul de sensibil pentru autorităţile şi populaţia din Moldova, apare o situaţie de incertitudine pentru noi în ccea ce priveşte achitarea datoriilor pentru gaz ale regiunii secesioniste.

Făcând o retrospectivă a evenimentelor, aş dori să remarc un fapt. Până în anul 2008, în perioada de „neclaritate” dintre Chişinău-Moscova în problema transnistreană (nu pot să zic că acum este destul de clară pentru un cetăţean simplu), adică până în perioada când s-au activizat negocierile (ne amintim multiplele întâlniri dintre oficialii de la Chişinău şi Moscova începând cu ultimele luni ale anului 2007 şi până în prezent), autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova (conform declaraţiilor oficiale).

Deci, nu este dificil să constatăm că, datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care automat devin datoriile Chişinăului, dacă se ajunge la reintegrare. Mai completăm tabloul cu datoriile oficiale ale Chişinăului, care vor creşte şi ele, având ca şi bază legală Acordul Moldova-gaz – Gazprom, menţionat la început. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc, chiar şi reintegrat. Consider că fără nicio dificultate sau opoziţie din partea autorităţilor de la Chişinău, Gazprom-ul va putea achiziţiona pachetul de acţiuni de aproximativ 30% ce revine Transnistriei în compania mixtă Moldova-gaz, unde concernul rus deja deţine 50% plus o acţiune. De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Aici aş mai evidenţia o nuanţă interesantă, care constă în aceea că Gazprom-ul a decis transmiterea unei părţi a datoriilor regiunii transnistrene pentru consumul de gaze naturale holdingului industrial „Metalloinvest” din Federaţia Rusă. La prima vedere pare convenabil, însă dacă atragem atenţia la faptul că „Metalloinvest” este co-proprietar al Uzinei metalurgice moldoveneşti din oraşul transnistrean Râbniţa (una din cele mai prospere uzine metalurgice din spaţiul CSI), imediat ne dăm seama în ce constă toată această afacere şi cine stă în spatele ei.

Remarc faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi sunt practic convins că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, în momentul când toţi actorii implicaţi în procesul de negocieri sunt optimişti în rezolvarea paşnică a conflictului, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbra şi puţin observat, însă, am convingerea că datoriile (aproximativ de 2 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi.

Concluzionând, nu-mi rămâne decât să regret acest fapt, deoarece toată această schemă a fost fabricată artificial, deliberat şi cu un scop. Nu este adevărat că Chişinăul nu a sesizat-o, este adevărat că a neglijat-o, pe alocuri conştient. Dar, aşa cum în politică şi diplomaţie mereu pot fi găsite lacune, nu ne rămâne decât să găsim metode de valorificare a lor.

Alexandru Baltag

     După summit-ul NATO din Bucureşti, integritatea teritorială a Ucrainei a devenit principalul subiect al discuţiilor. Mă refer la unele pretenţii teritoriale în adresa acestui stat, pe de o parte ale Rusie, pe de altă parte declaraţiile recente ale României. Asemenea evoluţie a evenimnetelor era previzibilă din moment ce politica externă a Ucraienei s-a reorientat la 180 grade, adică spre Vest, odată cu venirea la putere a forţelor pro-occidentale. Insă, dacă cauza pretenţiilor Rusiei este cunoscută şi percepută într-o oarecare măsură corect, atunci cea a României consider că are un alt substrat decît cel vehiculat în mass-media.

1.      Cuaza pretenţiilor Rusiei

      Este bine de remarcat că Ucraina, care nu a existat ca şi stat independent pînă la implozia URSS, reprezenta interfaţa europeană a Imperiului Rus şi Sovietic. În aceste condiţii Ucrainei îi revine rolul de pivot geopolitic, deoarece existenţa sa ca şi stat independent de Kremlin (independent în sensul strict al cuvîntului) contribuie la transformarea geopolitică a Rusiei. De fapt, geopolitic şi geostrategic Rusia nu poate fi în Europa dacă Ucraina nu este în ea, însă Ucraina poate fi în Europea fără ca Rusia să fie în ea. În cele din urma,  independenţa politică a Ucrainei şi o eventuală aderare a sa la UE şi NATO sperie Kremlinul, deoarece în acest fel geografia va împinge Rusia, într-o oarecare masură, în Asia, de Europa legînd-o doar relaţiile economice şi energetice. Acest fapt este inadmisibil pentru Rusia, atît timp cît acest stat a  jucat şi «mai joaca» un rol (geo)politic dominant  în Europa pe parcursul ultimelor secole. Totodată, influienţarea acestui spaţiu din partea Moscovei reprezintă pentru Rusia un scut vis-à-vis de pericolul venit din Vest, mai cu seamă din partea NATO. Numai aşa se explică comportamentul Kremlinului şi ultimele declaraţii ale oficialilor ruşi faţă de orientarea vestică a Kievului.

      Conform declaraţiei lui Putin în cadrul Consiliului Rusia-NATO desfaşurat la Bucureşti, Ucraina este un stat artificial, o parte a teritoriilor ei fiind ale Europei de Est, iar cealaltă parte, cea mai consistentă, reprezintind donaţia ruşilor către Kiev. Totodată, se mai precizează că Rusia nu va ezita să spargă unitatea teritorială a Ucrainei, adică va revendica Crimeea şi estul Ucrainei dacă aceasta va fi invitată să adere la NATO. Aceste declaraţii, altminteri, servesc ca şi argumente la aceea ce am relatat mai sus.

      Pentru Rusia acest spaţiu este vital, în special Crimeea, deoarece cine deţine această peninsulă, deţine o poziţie cheie în regiunea Mării  Negre. În plus, această regiune reprezintă «podul» de legătură cu Europa. Iată de ce o eventuală transformare a regiunii de prelungire europeană a Rusiei va fi dificil acceptată de Moscova. De facto, mulţi geopoliticieni atenţionează că conflictul din Crimeea poate trece de la faza pasivă la cea activă. În acest sens mai poate servi ca şi argument poziţia ostilă a Ucrainei faţă de flota rusă din Sevastopol. Recent Ucraina a înaintat Rusiei un plan de evacuare a forţelor militare ruseşti din Crimeea după 2017 (cînd expiră acordul bilateral de închiriere a portului din Sevastopol). Acest gest ne demonstrează că Kievul nu mai este predispus să accepte prezenţa rusă pe teritoriul său. În aceste condiţii un coflict politico-diplomatic nedorit dintre Kiev şi Moscova este mai mult ca probabil, care, de altfel, ar putea avea consecinţe nefaste pentru stabilitatea regională.

2.      Declaraţia Preşedintelui Băsescu

      Declaraţia spune că sudul Basarabiei trebuie să revină, conform dreptului istoric, Republicii Moldova, ceea ce ar fi trebuit să servească Chişinăului drept argument pentru a exprima pretenţii teritoriale Ucrainei. Consider că aceste cuvinte conţin un alt substrat decît cel de pretenţii teritoriale vehiculat în mass-media. Nu în zadar Băsescu a declarat că poziţia României de susţinere a integrării Ucrainei în NATO ­este “în strînsă legătură cu politica pe care România o are faţă de Republica Moldova”. De facto, prin aceste declaraţii, consider că Băsescu nu doreşte ca România sau Moldova să revendice de la Ucraina teritoriile menţionate, ci doreşte să determine Kievul să renunţe la aparenta neutralitate în procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi să meargă în tandem cu Bruxelul şi Chişinăul.

      Să luăm lucrurile pe rînd  şi propun să ne întoarcem puţin în trecut. Trebuie să cad de acord cu afirmaţiile lui Oleg SEREBRIAN („Geopolitica spaţiului pontic”) că acest litigiu a fost provocat de Moscova, însă, tot atît de adevărat este faptul că Ucraina a fost acea care l-a menţinut. Aş mai remarca că Kievul a permis o conexiune directă între Tiraspol şi Moscova atît în timpul razboiului din 1992, cît şi în prezent (de fapt, graţie acestei conexiuni mai supravieţuieşte acest regim separatist). Argumentez prin aceea că şi în prezent liderii separatişti circulă liber prin spaţiul ucrainean (în detrimentul deciziei UE de a-i declara persona non grata), toate afacerile financiare ilegale au ca şi punct de plecare portul din Odesa şi nu numai. În plus, aeroportul de la Odesa reprezintă un punct de legatura aerian între Tiraspol şi Moscova. etc.

      Este clar că iniţial interesele Kievului în menţinerea acestui conflict au fost de a sustrage atenţia autorităţilor de la Chşinău aspra sudului şi nordului Basarabiei (deoarece eu nu cred că pentru Ucraina, Tiraspolul şi Dubasariul reprezintă ceva mai important din punct de vedere geopolitic decît Izmailul şi Cernăuţiul). Aş remarca că în prezent Kievul are cu totul alte interese în această zonă decît cele din 1992 şi aceste interese nu sunt atît de natură politică sau geopolitică, cît de natură economică şi financiară. Într-un cuvînt, mulţi (ex)funcţionari ucraineni de rang superiori au fost şi sunt implicaţi în afacerile comerciale ilegale din această zonă din care sustrag venituri fabuloase.

      Dacă să fim realişti, în prezent asemenea pretenţii teritoriale din partea Chişinăului pot fi doar platonice. Pe de o parte, este adevărat că astfel de pretenţii au dreptul la viaţă, deoarece încă nu a fost semnat şi ratificat un tratat de frontieră  dintre RM şi Ucraina (acum, după declaraţiile lui Băsescu, Kievul oficial s-a activizat pentru a semna acordul respectiv). Însă pe de altă parte, referindu-ne la conjunctura politică regională şi europeană, la uzanţele diplomatice contemporane şi la dreptul internaţional, trebuie să constatam că asemenea pretenţii teritoriale ale RM faţă de Ucraina constituie un non-sens. Altminteri, acest fapt este inteles în Bruxel, Bucureşti, Chişinău şi Kiev.

      Analizînd geopolitic, zona din partea de est a RM reprezintă o enclavă continentală, înconjurată geografic de teritoriul naţional ucrainean şi cel moldovenesc. De altfel, separatismul trasnistrean supravieţuieşte economic atît timp cît permite Kievul (timp cît porţiunea de frontieră moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean va fi deschisă pentru agenţii economici ai rmn, deoarece graţie banilor obţinuţi ilegal se mai ţine economia acestei regiuni separatiste). Acest fapt, altminteri, este inţeles atît la Moscova şi Tiraspol cît şi la Chişinău şi Bruxel. În context aş mai adăuga că dacă Ucraina s-ar alătura RM şi UE, atunci şi prezenţa armatei ruseşti în Transnistria ar deveni cu timpul un non sens pentru Kremlin, deoarece, în acest fel, armata s-ar regăsi înconjurată „geografic” de subiecţii menţionaţi mai sus, fără a avea vreo legătură cu „Patria”, adică va fi izolată. În aceste condiţii ne este clar care ar putea fi deznodămîntul existenţei separatismului din rmn, care este sustinut ştim noi de cine.

      Tocmai acest substrat consider că se conţine în declaraţia lui Băsescu (care, de facto, a fost, dacă nu regizată, atunci consultată cu Bruxelul şi Washingtonul), adică de a determina Ucraina să ia poziţia Uniunii în chestiunea transnistreană. Să nu uitam faptul că vocea Bucureştiului reprezintă într-o oarecare măsura şi vocea UE, deoarece toate statele care fac parte din Uniune sunt nevoite sa respecte unele angajamente şi rigori. În plus, Bucureştiul nu poate avea nicio pretenţie teritorială faţă de Kiev în moment ce între aceste doua state a fost semnat Tratatul de frontieră la Cernăuţi, la 17 iunie 2003 (Cap.I, Art 1. al Tratatului: „Frontiera de stat între România şi Ucraina trece pe teren astfel cum este definită şi descrisă în Tratatul dintre Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, semnat la Bucureşti, la 27 februarie 1961”). Tot în Tratat se menţionează că Capitolele I şi VII se vor prelungi automat pe noi perioade de 5 ani şi nu se supun denunţării. Deci, vedem că renegocierea Tratatului de frontieră dintre România şi Ucraina este daca nu imposibi, atunci extrem de dificil, fapt recunoscut chiar de Preşedintele Băsescu.

      În context aş mai remarca un moment interesant. După declaraţiile Bucureştiului, atît presa occidentală cît şi Bruxelul oficial au reacţionat protocolar, ca să nu zic deloc (în comparaţie cu presa rusă şi ucraineană). Consider că mesajul lui Băsescu a fost sesizat de Kievul oficial, care, de altfel, a reacţionat şi el conform uzanţelor diplomatice şi nimic mai mult.

      În concluzie aş vrea să spun că din punct de vedere geopolitic rezolvarea conflictului trarnsitrean depinde în mare parte de vointa politică a Ucrainei (adică de a se alătura RM şi UE) şi nu a Rusiei (care nu se va schimba niciodată). Dar existenţa Ucrainei în graniţele actuale depinde de politica marilor puteri (Rusia şi Occidentul). Astfel, înteleg perfect şi sunt de acrod într-o oarecare măsura cu poziţia rezervată a UE şi SUA în aceste două probleme delicate (care se interpatrund reciproc), ca şi exemplu servind, de altfel, declaraţia Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă al UE, Havier SOLANA: Ucraina încă nu este pregătită să adere la UE şi NATO. Deoarece atît cazul Transnistriei cît şi cazul Ucrainei sunt prea sensibile (fapt inţeles de toţi) şi pentru a evita eventuale tulburenţe în zonă este inevitabil de recurs numai la măsuri diplomatie şi de compromis.

Alexandru Baltag