Publicat la 12 May 2008; ; tag-uri: Republica Moldova, România, Rusia, SUA, Transnistria, Ucraina, UE
După summit-ul NATO din Bucureşti, integritatea teritorială a Ucrainei a devenit principalul subiect al discuţiilor. Mă refer la unele pretenţii teritoriale în adresa acestui stat, pe de o parte ale Rusie, pe de altă parte declaraţiile recente ale României. Asemenea evoluţie a evenimnetelor era previzibilă din moment ce politica externă a Ucraienei s-a reorientat la 180 grade, adică spre Vest, odată cu venirea la putere a forţelor pro-occidentale. Insă, dacă cauza pretenţiilor Rusiei este cunoscută şi percepută într-o oarecare măsură corect, atunci cea a României consider că are un alt substrat decît cel vehiculat în mass-media.
1. Cuaza pretenţiilor Rusiei
Este bine de remarcat că Ucraina, care nu a existat ca şi stat independent pînă la implozia URSS, reprezenta interfaţa europeană a Imperiului Rus şi Sovietic. În aceste condiţii Ucrainei îi revine rolul de pivot geopolitic, deoarece existenţa sa ca şi stat independent de Kremlin (independent în sensul strict al cuvîntului) contribuie la transformarea geopolitică a Rusiei. De fapt, geopolitic şi geostrategic Rusia nu poate fi în Europa dacă Ucraina nu este în ea, însă Ucraina poate fi în Europea fără ca Rusia să fie în ea. În cele din urma, independenţa politică a Ucrainei şi o eventuală aderare a sa la UE şi NATO sperie Kremlinul, deoarece în acest fel geografia va împinge Rusia, într-o oarecare masură, în Asia, de Europa legînd-o doar relaţiile economice şi energetice. Acest fapt este inadmisibil pentru Rusia, atît timp cît acest stat a jucat şi «mai joaca» un rol (geo)politic dominant în Europa pe parcursul ultimelor secole. Totodată, influienţarea acestui spaţiu din partea Moscovei reprezintă pentru Rusia un scut vis-à-vis de pericolul venit din Vest, mai cu seamă din partea NATO. Numai aşa se explică comportamentul Kremlinului şi ultimele declaraţii ale oficialilor ruşi faţă de orientarea vestică a Kievului.
Conform declaraţiei lui Putin în cadrul Consiliului Rusia-NATO desfaşurat la Bucureşti, Ucraina este un stat artificial, o parte a teritoriilor ei fiind ale Europei de Est, iar cealaltă parte, cea mai consistentă, reprezintind donaţia ruşilor către Kiev. Totodată, se mai precizează că Rusia nu va ezita să spargă unitatea teritorială a Ucrainei, adică va revendica Crimeea şi estul Ucrainei dacă aceasta va fi invitată să adere la NATO. Aceste declaraţii, altminteri, servesc ca şi argumente la aceea ce am relatat mai sus.
Pentru Rusia acest spaţiu este vital, în special Crimeea, deoarece cine deţine această peninsulă, deţine o poziţie cheie în regiunea Mării Negre. În plus, această regiune reprezintă «podul» de legătură cu Europa. Iată de ce o eventuală transformare a regiunii de prelungire europeană a Rusiei va fi dificil acceptată de Moscova. De facto, mulţi geopoliticieni atenţionează că conflictul din Crimeea poate trece de la faza pasivă la cea activă. În acest sens mai poate servi ca şi argument poziţia ostilă a Ucrainei faţă de flota rusă din Sevastopol. Recent Ucraina a înaintat Rusiei un plan de evacuare a forţelor militare ruseşti din Crimeea după 2017 (cînd expiră acordul bilateral de închiriere a portului din Sevastopol). Acest gest ne demonstrează că Kievul nu mai este predispus să accepte prezenţa rusă pe teritoriul său. În aceste condiţii un coflict politico-diplomatic nedorit dintre Kiev şi Moscova este mai mult ca probabil, care, de altfel, ar putea avea consecinţe nefaste pentru stabilitatea regională.
2. Declaraţia Preşedintelui Băsescu
Declaraţia spune că sudul Basarabiei trebuie să revină, conform dreptului istoric, Republicii Moldova, ceea ce ar fi trebuit să servească Chişinăului drept argument pentru a exprima pretenţii teritoriale Ucrainei. Consider că aceste cuvinte conţin un alt substrat decît cel de pretenţii teritoriale vehiculat în mass-media. Nu în zadar Băsescu a declarat că poziţia României de susţinere a integrării Ucrainei în NATO este “în strînsă legătură cu politica pe care România o are faţă de Republica Moldova”. De facto, prin aceste declaraţii, consider că Băsescu nu doreşte ca România sau Moldova să revendice de la Ucraina teritoriile menţionate, ci doreşte să determine Kievul să renunţe la aparenta neutralitate în procesul de reglementare a conflictului transnistrean şi să meargă în tandem cu Bruxelul şi Chişinăul.
Să luăm lucrurile pe rînd şi propun să ne întoarcem puţin în trecut. Trebuie să cad de acord cu afirmaţiile lui Oleg SEREBRIAN („Geopolitica spaţiului pontic”) că acest litigiu a fost provocat de Moscova, însă, tot atît de adevărat este faptul că Ucraina a fost acea care l-a menţinut. Aş mai remarca că Kievul a permis o conexiune directă între Tiraspol şi Moscova atît în timpul razboiului din 1992, cît şi în prezent (de fapt, graţie acestei conexiuni mai supravieţuieşte acest regim separatist). Argumentez prin aceea că şi în prezent liderii separatişti circulă liber prin spaţiul ucrainean (în detrimentul deciziei UE de a-i declara persona non grata), toate afacerile financiare ilegale au ca şi punct de plecare portul din Odesa şi nu numai. În plus, aeroportul de la Odesa reprezintă un punct de legatura aerian între Tiraspol şi Moscova. etc.
Este clar că iniţial interesele Kievului în menţinerea acestui conflict au fost de a sustrage atenţia autorităţilor de la Chşinău aspra sudului şi nordului Basarabiei (deoarece eu nu cred că pentru Ucraina, Tiraspolul şi Dubasariul reprezintă ceva mai important din punct de vedere geopolitic decît Izmailul şi Cernăuţiul). Aş remarca că în prezent Kievul are cu totul alte interese în această zonă decît cele din 1992 şi aceste interese nu sunt atît de natură politică sau geopolitică, cît de natură economică şi financiară. Într-un cuvînt, mulţi (ex)funcţionari ucraineni de rang superiori au fost şi sunt implicaţi în afacerile comerciale ilegale din această zonă din care sustrag venituri fabuloase.
Dacă să fim realişti, în prezent asemenea pretenţii teritoriale din partea Chişinăului pot fi doar platonice. Pe de o parte, este adevărat că astfel de pretenţii au dreptul la viaţă, deoarece încă nu a fost semnat şi ratificat un tratat de frontieră dintre RM şi Ucraina (acum, după declaraţiile lui Băsescu, Kievul oficial s-a activizat pentru a semna acordul respectiv). Însă pe de altă parte, referindu-ne la conjunctura politică regională şi europeană, la uzanţele diplomatice contemporane şi la dreptul internaţional, trebuie să constatam că asemenea pretenţii teritoriale ale RM faţă de Ucraina constituie un non-sens. Altminteri, acest fapt este inteles în Bruxel, Bucureşti, Chişinău şi Kiev.
Analizînd geopolitic, zona din partea de est a RM reprezintă o enclavă continentală, înconjurată geografic de teritoriul naţional ucrainean şi cel moldovenesc. De altfel, separatismul trasnistrean supravieţuieşte economic atît timp cît permite Kievul (timp cît porţiunea de frontieră moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean va fi deschisă pentru agenţii economici ai rmn, deoarece graţie banilor obţinuţi ilegal se mai ţine economia acestei regiuni separatiste). Acest fapt, altminteri, este inţeles atît la Moscova şi Tiraspol cît şi la Chişinău şi Bruxel. În context aş mai adăuga că dacă Ucraina s-ar alătura RM şi UE, atunci şi prezenţa armatei ruseşti în Transnistria ar deveni cu timpul un non sens pentru Kremlin, deoarece, în acest fel, armata s-ar regăsi înconjurată „geografic” de subiecţii menţionaţi mai sus, fără a avea vreo legătură cu „Patria”, adică va fi izolată. În aceste condiţii ne este clar care ar putea fi deznodămîntul existenţei separatismului din rmn, care este sustinut ştim noi de cine.
Tocmai acest substrat consider că se conţine în declaraţia lui Băsescu (care, de facto, a fost, dacă nu regizată, atunci consultată cu Bruxelul şi Washingtonul), adică de a determina Ucraina să ia poziţia Uniunii în chestiunea transnistreană. Să nu uitam faptul că vocea Bucureştiului reprezintă într-o oarecare măsura şi vocea UE, deoarece toate statele care fac parte din Uniune sunt nevoite sa respecte unele angajamente şi rigori. În plus, Bucureştiul nu poate avea nicio pretenţie teritorială faţă de Kiev în moment ce între aceste doua state a fost semnat Tratatul de frontieră la Cernăuţi, la 17 iunie 2003 (Cap.I, Art 1. al Tratatului: „Frontiera de stat între România şi Ucraina trece pe teren astfel cum este definită şi descrisă în Tratatul dintre Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, semnat la Bucureşti, la 27 februarie 1961”). Tot în Tratat se menţionează că Capitolele I şi VII se vor prelungi automat pe noi perioade de 5 ani şi nu se supun denunţării. Deci, vedem că renegocierea Tratatului de frontieră dintre România şi Ucraina este daca nu imposibi, atunci extrem de dificil, fapt recunoscut chiar de Preşedintele Băsescu.
În context aş mai remarca un moment interesant. După declaraţiile Bucureştiului, atît presa occidentală cît şi Bruxelul oficial au reacţionat protocolar, ca să nu zic deloc (în comparaţie cu presa rusă şi ucraineană). Consider că mesajul lui Băsescu a fost sesizat de Kievul oficial, care, de altfel, a reacţionat şi el conform uzanţelor diplomatice şi nimic mai mult.
În concluzie aş vrea să spun că din punct de vedere geopolitic rezolvarea conflictului trarnsitrean depinde în mare parte de vointa politică a Ucrainei (adică de a se alătura RM şi UE) şi nu a Rusiei (care nu se va schimba niciodată). Dar existenţa Ucrainei în graniţele actuale depinde de politica marilor puteri (Rusia şi Occidentul). Astfel, înteleg perfect şi sunt de acrod într-o oarecare măsura cu poziţia rezervată a UE şi SUA în aceste două probleme delicate (care se interpatrund reciproc), ca şi exemplu servind, de altfel, declaraţia Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă al UE, Havier SOLANA: Ucraina încă nu este pregătită să adere la UE şi NATO. Deoarece atît cazul Transnistriei cît şi cazul Ucrainei sunt prea sensibile (fapt inţeles de toţi) şi pentru a evita eventuale tulburenţe în zonă este inevitabil de recurs numai la măsuri diplomatie şi de compromis.