Este probabil ca summit-ul NATO din 2 – 4 aprilie curent de la Bucureşti să contribuie la o evoluţie pozitivă a securităţii regionale, europene şi transatlantice. Însă, făcând referinţă la relaţia tensionată Rusia – Occident, este destul de dificil de a anticipa dacă istoria va consemna momentul drept unul fericit sau mai degrabă – de rău augur. Este oportun de menţionat că în timpul întrunirii din România pe lângă problemele generale, ce ţin de evoluţia politicilor NATO, de ralaţia NATO – Rusia, de problema securităţii, reuniunea va fi marcată, mai curând, de negocierile bilaterale între participanţi. În acest context, rolul de protagonist îi revine lui Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, care nu se deplasează fără o cauză solidă la o reuniune internaţională, la care şi-ar putea trimite un înlocuitor şi, cu siguranţă, nu face acest lucru ca un gest de curtuazie pentru autorităţile de la Bucureşti. Este evident că negocierile privind scutul american antirachetă, „pulberea” din Balcani, bazele americane „în coasta” Rusiei şi eventuala extindere NATO spre Est (punctele de referinţă fiind mai cu seamă cazul Ucrainei şi a Georgiei, dar şi al RM într-un anumit context) vor reprezenta subiectele cheie ale summit-lui.

Cât priveşte ultima – extinderea NATO spre Est – mai mult ca probabil va fi atinsă şi-n discuţia dintre Putin şi Băsescu, având ca şi punct de plecare cazul Republicii Moldova şi al conflictului transnistrean. În acestă ordine de idei, este bine de remarcat că Băsescu deseori, pe alocuri insistent, accentua necesitatea prezenţei actualului lider rus la Bucureşti, Vladimir Putin. Acest fapt se explică prin dorinţa Bucureştiului de a relansa dialogul cu Moscova, care a avut de suferit de pe urma lipsei de contacte, precum şi de a debloca teme importante, cum ar fi preţul gazului, reglarea problemei tezaurului, etc, dar nu şi-n ultimul rând relaţiile moldo-române. Cât priveşte prima şi ultima, aici dialogul dintre Băsescu şi Putin ar putea fi destul de interesant, dar, totodată, şi de o importanţă majoră pentru Moldova, în special privind conflictul transnistrian.

Dacă e să recapitulăm puţin, atunci observăm că ultimele întâlniri ale lui Voronin cu Putin din ianuarie şi februarie curent, pe fundalul unor disensiuni aprige între Chişinău şi Bucureşti, a contribuit la decorarea preşedintelui Moldovei cu Ordinul Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe de altă parte, atât în presa moldovenească, cât şi în cea internaţională, s-a vehiculat zvonul că una din condiţiile Rusiei pentru Republica Moldova privind rezolvarea situaţiei din stânga Nistrului ar fi cimentarea neutralităţii ţării noastre, inclusiv şi prin intermediul unui acord internaţional, care ar constitui o garanţie pentru Kremlin a non-aderării Moldovei la NATO.

Anume acest aspect ar putea fi abordat în dialogul dintre Băsescu şi Putin, avându-se ca referinţă Moldova. În context, am putea face următoarele presupoziţii: Federaţia Rusă să înainteze o precondiţie Bucureştiului, care să constea în recunoaşterea şi susţinerea neutralităţii RM, precum şi garantarea ei atât în sânul UE, cât şi în NATO, iar pe de altă parte, Moscova contribuie la ameliorarea relaţiilor bilaterale pe segmentul energetic şi să influenţeze la normalizarea relaţiilor diplomatice dintre Bucureşti şi Chişinău, care reprezintă, dealtfel, o sarcină prioritară conform ultimelor declaraţii ale conducerii româneşti (la moment putem face referire la o eventuală semnare a unui document discutat în cadrul conferinţei OCEMN din 14 februarie 2008 ce va duce la reglarea relaţiile moldo-române). Tot în acest context, Putin ar putea insista aspura debarasării ideii unioniste a lui Băsescu pentru o eventuale „permisiune” de aderare a RM la UE din partea Rusiei.

Fac o mică paranteză privind segmentul energetic. În ultimul timp, România tot mai mult insistă la prelungirea construcţiei gazoductului Nabucco, care ar duce la o mai mică dependenţă energetică faţă de Rusia. Interesant este faptul că, recent, Gazpromul a devenit interesat în ceea ce priveşte implicarea sa în proiectul respectiv, logica fiind prevenirea contactului direct dintre Occident şi Asia Centrală, dar şi o eventuală unire în Balcani a Nabucco cu South Stream (care, de facto, este un proiect preponderent rus). În astfel de condiţii, participarea Gazpromului în proiectul energetic occidental este probabilă, dacă facem referinţe la regulile concurenţei economice, unul dintre punctele importante ale politicii economice a UE, dar şi la autoritatea holdingului rusesc pe piaţa energetică. Ca urmare acestui scenariu, interdependenţa dintre Bucureşti şi Moscova în domeniul energetic, într-o oarecare măsură, ar putea rămâne neschimbată.

Continuând la subiect, putem presupune că atingerea unei astfel de înţelegeri dintre Băsescu şi Putin ar putea influenţa pozitiv derularea negocierile de reglementare a conflictului transnistrean şi facilitarea accederii Republicii Moldova în Uniunea Europeană ca şi un stat integru şi cu un oarecare „consimţământ” din partea Rusiei.

În final, vreau să mai subliniez o dată, că scenariul de sus reprezintă doar o presupoziţie, care are la bază evoluţia ultimelor evenimente şi următoarele consideraţiuni, precum:
1. interesele naţionale ale unui stat şi priorităţile în politica sa externă, în cazul dat ale României în problema energetică şi ale Rusiei în ceea ce priveşte prevenirea staţionării unor baze militare pe teritoriul RM,
2. eventualele presiuni din partea Bruxelului asupra Bucureştiului, pentru a avea în vecinătatea de est o zonă stabilă, care în viitor ar putea face parte din marea familie europeană (dacă facem referinţă la aceea că personal ministrul Afacerilor Externe al României, Adrian Cioroianu, a recunoscut că “unii parteneri din UE” nu privesc cu ochi buni practica acordării cetăţeniei române moldovenilor).

Aldminteri, în astfel de condiţii, RM s-ar putea regăsi în situaţia Austriei, de exemplu (comparaţia nu este luată întâmplător), care este un stat neutru şi nu este membru al NATO, dar al UE, pe de o parte, însă, pe de altă parte, la moment, nu se poate de comparat situaţia geopolitică şi geostrategică a acestor două regiuni. Într-o ultimă instanţă, timpul ne va da răspuns la toate întrebarile şi ne va arăta dacă prezentul scenariu va evalua în maniera respectivă.

P.S.: Rog ca conform presupoziţiei de sus să nu să se perceapă că sunt un adept al neutralităţii Republicii Moldova, personal sunt pentru aderare în structurile euro-atlantice.

Alexandru Baltag

Următeşte răspunsurile la acest articol prin RSS 2.0 sau poţi plasa chiar tu un comentariu şi continua (trackback) aceasta temă la tine pe blog.